Cea mai bună hârtie igienică

Blaskó Szabolcs, un freelancer din Deva, a creat cea mai bună hârtie igienică din lume. Nu numai că imaginea printată pe ea pare predestinată contactului cu dejecţiile de tot felul, dar o simplă privire aruncată asupra sulului, la intrarea în baie, le reglează pe loc tranzitul intestinal  celor care suferă de constipaţie. Judecaţi şi voi, aţi văzut vreodată o hârtie igienică mai bună?:

Alternativa la Băsescu

Leitmotivul declaraţiilor făcute de pedelişti în utima vreme (şi preluat cu spor de blogurile şi postacii portocalii) este  “n-ai cu cine dom’le”. Cu cat e liderul pedelist mai disperat, sau blogerul portocaliu mai flămând, cu atât mai tare va insista pe ideea că “n-are rost să-l schimbi pe Boc cu Ponta”. Sau, altfel spus, că “a schimba pe X cu Y nu e o soluţie, pentru că nici unii nu vor face nimic. Toţi sunt tributari într-un fel sau altul sponsorilor. Şi până termină de furat pentru ei şi pentru sponsori se termină cei patru ani. “

 Singurul scop al acestor fumigene este demobilizarea manifestanţilor din pieţe şi a celor care-i susţin tot mai deschis, la locul de muncă, în diverse colectivităţi, în cercul de prieteni şi cunoscuţi şamd. Nu există nici un motiv raţional să afirmi că “toţi sunt la fel” sau că”nimeni nu va face nimic”. Sigur, e adevărat că oricine ar veni ar fura, dar aici se termină similitudinile. Pentru că, de pildă, una e să furi ca Mitrea, care după 4 ani de mandat la transporturi a lăsat 110km de autostradă perfect funcţională, şi alta e să furi ca Berceanu, care tot după 4 ani la transporturi a lăsat 

Imnul protestelor din 2012

Câteva citate epocale:

“ Veniţi acum, pe bune, ar trebui să vă grăbiţi
Ca să prindeţi munţii acu’ cât mai sunt împăduriţi.”

“La banii noştri, câteva sute de tone de aur nu mai contează,
Aşa că mai bine vă dăm vouă auru’, că voi ştiţi cum se exploatează.
Şi oricum e poluare, aşa că să nu vorbim cu ură.
Ce dac-o să fie la Roşia Montană un pic mai multă cianură?
Aici, aici, aici”

“Aşa că vă avertizăm, vă spunem chiar cu vehemenţă:
N-o să lăsăm un străin să se bage-n sistemul medical de urgenţă!
Chiar dacă el l-a conceput,
Chiar dacă el l-a pus pe picioare.
Asta nu înseamnă că trebuie să-l lăsăm în continuare.”

Mai jos aveţi versurile complete. Enjoy   :

Băsescu, fugi cât mai ai timp!

 Scriam în octombrie 2010 o postare intitulată “Regimul Băsescu se va prăbuşi prin revoltă populară?” şi care, în aceste zile, pare de-a dreptul profetică.  Deja e clar pentru toată lumea că “că “temperatura” societăţii româneşti începe să se apropie de cea din Decembrie 1989″ şi întrăznesc să afirrm că şi cele două predicţii pe care le-am făcut în finalul textului se vor adeveri destul de curând:  1. Forţele de ordine vor  deveni de negăsit când va exploda mămăliga (jandarmii sunt obişnuiţi să îndoaie bastoanele pe spinările huliganilor din galerii, nu să îşi bată vecinii ieşiţi cu mic cu mare în stradă).  şi 2. Serviciile secrete, deşi singurele de care Băsescu a avut grijă de când a ajuns în fruntea ţării, îl vor lăsa din braţe pentru simplul motiv că oamenii ăştia trăiesc şi ei tot în România, au părinţi, fraţi, rude şi prieteni care îi influenţează în mod inevitabil.

 În contextul ăsta, dacă Băsescu nu are bunul simţ să ia singura decizie onorabilă care i-a mai rămas, şi anume să-şi dea demisia, prevăd că este extrem de posibil să nu poată scăpa de puşcărie. Dându-şi demisia azi, ar mai avea încă în spate un partid pe care l-a ţinut atâţia ani la putere, şi guvernul interimar care ar înlocui handicapatul cabinet Boc ar avea suficiente motive să aplice regula care afuncţionat perfect în politica post-decembristă: corb la corb nu-şi scoate ochii.  Iar după demisia dată din timp, o plecare oportună din ţară, cu internare la vreo clinică din Elveţia pentru o presupusă operaţie (tot îi cânta Vadim prohodul pe şapte voci) i-ar permite actualului preşedinte să “se tundă pierdut” până trece viitura populară.

În schimb, dacă se agaţă de putere până în ultima clipă, şi-şi dă demisia cu protestatarii deja intraţi în curtea de la Cotroceni (sau mai rău, ţinut de guler de câţiva demonstranţi mai solizi), nu va mai exista

Cărtărescu se leapădă de Băsescu

 Cititorii mei au observat că, pe parcursul ultimilor ani, am dat din răsputeri nu numai în matrozul chior care cârmeşte România spre stânci doar pentru că echipajul nu-l mai vrea, ci şi în cei care i s-au vândut, pe două sau mai multe parale. Mi s-a părut şi mi se pare perfect normal ca, după ce regimul Băsescu se va prăbuşi, să răsplătim aşa cum merită şi cozile de topor care au făcut posibilă menţinerea la putere a unui individ toxic pentru România.

 Cu toate astea, am evitat să scriu împotriva lui Mircea Cărtărescu, deşi acesta se transformase într-un soi de port-drapel al ui Băsescu în rândurile intelectualilor români. Şi consider că am procedat corect, atât din perspectiva raţională cât şi din cea umană. Asta pentru că, raţional vorbind, nu poţi pune un mare poet şi scriitor la zid pentru că face o alegere politică proastă, chiar dacă îşi pune toată forţa verbului său în slujba ei. Poetul e poet, ”uneltele” lui sunt trăirile şi  inspiraţia, nu argumentele reci sau statisticile.  În plus, e o plăcere să-l citeşti pe Mircea Cărtărescu chiar şi când scrie prostii, în fond n-ai cum să nu apreciezi construcţii gen “Asemenea celor care-au deschis mormântul lui Tutankamon, Ponta poartă acum în sine blestemul lui Geoană şi e la rândul său sortit pieirii.” , oricât de absurdă ar fi concluzia. Vorba ceea, mulţi l-au făcut pe Geoană cadavru politic, doar unul a comparat execuţia sa din PSD cu deschiderea mormântului lui Tutankamon.

 La fel, uman vorbind, pot înţelege cât de tare este gâdilat orgoliul unui autor, oricât de consacrat ar fi el, când preşedintele ţării pomeneşte o operă de-a lui ca răspuns la întrebarea “care-i ultima carte pe care aţi citit-o?”.  Sigur, poate că orgoliul trebuia să fie gâdilat mai puţin când acelaşi preşedinte a pomenit fix aceeaşi carte la câţiva ani distanţă ,  dar eventualele concluzii neplăcute vor fi fost atenuate de

Lucescu – şofer imprudent, CTP – vatman troglodit?

Mircea Lucescu flutura cu mandrie tricolorul romanesc dupa castigarea cupei UEFA cu echipa ucrainiana Sahtior

 În clipa în care am aflat, cu destulă întârziere, că Mircea Lucescu a fost implicat într-un accident de maşină produs din vina lui, am fost 100% sigur că subiectul ăsta n-are cum să fie ratat de către CTP. Şi asta din două motive foarte clare:

 1. Pentru că numitul Cristian Popescu, auto-botezat CTP, este pur şi simplu ars la maţe de  succesul mainstream, cel care te face cunoscut şi de multe ori chiar iubit până în ultimul cătun, iar Mircea Lucescu a fost în stare să aibă acest gen de succes şi în România, şi în Turcia, ba chiar şi în Ucraina. Ce s-o mai lungim, Lucescu senior este, la ora asta, printre cei mai celebri români din lume, iar accidentul lui a fost ştire în India şi Taiwan… (pare incredibil, dar daţi click aici )

2. Pentru că, auto-exilat la volanul unei Dacii antediluviene, strict din ipocrizie şi din dorinţa de a părea patriot şi “of the people”, CTP a dezvoltat un complex cumplit la adresa celor care îşi permit o maşină  mai răsărită.  Omul şi-a exhibat acest complex într-un articol (de altfel foarte reuşit, chiar dacă fundamental greşit) botezat “Sentimentul românesc al fiinţei în gip” şi de atunci tot pedalează pe această idee, indiferent cât de puţină legătură are cu cazurile luate în discuţie.

CTP in exercitiul functiunii

 Ori, din ce-am aflat şi eu de când am terminat vacanţa şi m-am întors la muncă (şi asta de la cunoştinţele din Poliţia Rutieră, nu din relatările bezmetice din presă) accidentul lui Mircea Lucescu chiar n-are nimic de-a face cu vreo mârlănie de parvenit, cum sugerează în mod abject CTP, într-un text care nici nu mai arată a articol, ci a strigătură de ultras stelist, complexat de succesul unui dinamovist notoriu.

 Pur şi simplu Mircea Lucescu a făcut o manevră interzisă, pe care o fac zilnic sute de şoferi în locul respectiv, din cauză că intersecţia de la Apaca este gândită cu curul, nu cu capul, şi te obligă să ocoleşti câţiva kilometri dacă vrei să mergi dinspre AFI Palace spre bulevardul Iuliu Maniu.  Ghinionul (şi, foarte probabil, ticăloşia vatmanului, dar acest lucru rămâne să fie stabilit cu certitudine de anchetatori)  au făcut ca relativ modestul SUV Kia (nu Porsche, nu Audi, nu BMW) condus de Mircea Lucescu să fie tamponat de tramvai, care, evident, se deplasa regulamentar, pe şinele lui.

 De pe patul de spital, înainte de a intra în operaţie, Mircea Lucescu a declarat că “vatmanul parcă a vrut să dea peste mine”, iar asta l-a determinat pe CTP, personaj care, mai mult ca sigur, n-a fost curios să afle circumstanţele exacte ale producerii accidentului, să scrie nişte miştouri penibile, gen “De ce vatmanul nu a încercat să vireze, să iasă cu roţile de pe şine şi s-o ia pe asfalt pe lângă gipul lui Lucescu?”

 Ca om al cărui unchi a scăpat cu viaţă doar pentru că a avut, acum mulţi ani, prezenţa de spirit să sară din Oltcitul care se oprise buclucaş taman pe şine, şi pe care vatmanul care a dat peste el îl văzuse de la peste un kilometru, îndrăznesc să afirm că numai un idiot (ceea ce nu e cazul lui CTP) sau un om de o rară mârşăvie putea scrie aşa ceva.  Pentru că e foarte evident că una e ca Lucescu să fi făcut stânga la câţiva metri de tramvai, iar vatmanul să nu fi avut de ce să rişte viaţa a cine ştie câţi călători, trântind frâna şi întinzându-i pe jos sau buşindu-i cu capetele de scaune, şi cu totul alta e ca respectivul vatman să fi avut tot timpul din lume pentru a frâna lejer, dar să fi dat peste Kia lui Lucescu din acelaşi motiv care îl determină pe CTP să folosească fără jenă cuvântul inventat gip pentru o maşină relativ ieftină şi în nici un caz de fiţe.

 Ori declaraţia dată de şoferiţa peste a cărei maşină a fost aruncată Kia lui Lucescu arată clar că  

Concurs de aberaţii despre Coreea de Nord

Eric Lafforgue ne prezinta o alta fata a Coreei de Nord

 Recentul deces al lui Kim Jong-Il a declanşat pe micile ecrane şi în presa scrisă din România un veritabil concurs de aberaţii despre Coreea de Nord. Sigur, ştim cu toţii că regimul de acolo este un soi de ceauşism la pătrat, dar de aici şi până la delirul scăpat de sub control din media românească (reflecţie fidelă a celui din media occidentală, de altfel) ar trebui să fie cale lungă. Şi asta pentru că noi românii am trăit decenii întregi sub un regim inspirat din cel nord-coreean, şi ştim foarte bine, la prima mână cum s-ar spune, că propaganda occidentală este de multe ori la fel de aberantă ca şi cea comunistă. 

 Cei care aveam rude peste Ocean şi primeam în miez de noapte telefoane disperate, pentru a fi întrebaţi dacă deja murim de foame sau mai avem un pic până acolo, din cauză că nu ştiu care televiziune din SUA tocmai difuzase un reportaj cutremurător despre România lui Ceauşescu, ne amintim cam cum este reflectată realitatea socialistă în media americană. Sigur, asta nu înseamnă că treaba nu era albastră de tot, că nu ne făceam lecţiile cu mănuşi în mâini, uneori şi la lumina lămpii de gaz, dar slavă Domnului, nici nu s-a pus vreodată problema să n-avem ce pune pe masă. Problemă pe care o au acum destui bătrâni, în România membră NATO şi UE – asta dacă e să ne uităm obiectiv la ambele sisteme economice în care am avut ocazia să trăim.

 Aşadar, eu unul mă întreb cât la sută o fi adevăr şi cât la sută ficţiune propagandistică în “ştirile” funambuleşti pe care le primim acum, via serviciile secrete occidentale , din Coreea de Nord? Asta pentru că aşa, la prima strigare, unele “ştiri coreene” primite în trecutul nu prea îndepărtat  pot fi lesne demontate ca aberaţii propagandistice:

Scrisoarea deschisă pe care CTP nu i-a scris-o lui Băsescu

Vă vine să credeţi că, la peste un an de când CTP a dezminţit public că scrisoarea deschisă publicată pe site-ul Amos News i-ar aparţine, am primit-o pe mail ca fiind a lui, proaspătă, scrisă recent? Şi, culmea, mailul nu l-am primit de la vreun postac politic, ci de la o persoană bine intenţionată.

 Sigur, dacă respectiva persoană l-ar fi cunoscut mai bine pe CTP, nu ar fi putut crede vreo secundă că omul este capabil să publice un asemenea text înainte ca Băsescu să piardă alegerile, dar astea sunt deja detalii. Până la urmă, textul în sine  este mai actual ca niciodată, aşa că îl reproduc integral mai jos, cu speranţa că în felul ăsta voi ajuta câţiva oameni să nu mai ia plasă cu “scrisori deschise” pe care CTP nu le-a scris niciodată. Şi făcând cuvenita precizare că adevăratul autor al articolului este unui dintre cei care scriu pe acest blog .

“Domnule Băsescu

Te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am  vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil.

Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor. Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta. Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale. Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă.

Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai

Hagi la 46 de ani, ca să nu uităm ce înseamnă cu adevărat un fotbalist

 În caz că regretaţi, la fel ca mine, vremurile în care chiar aveam fotbalişti, şi vă întrebaţi pentru ce naiba iau banii alde Dodel, Nilă, Florescu, Adrian Cristea şamd, vă recomand cu căldură următorul clip. În care puteţi vedea ce face Hagi cu mingea la 46 de ani:

Filmul surd în România mută – de ce n-am citit această carte?

 Răspunsul scurt şi oarecum răutăcios-glumeţ la întrebarea din titlu ar fi “pentru că am citit “Vremea mânzului sec”. Cum însă orice scriitor merită, în principiu, o a doua şansă, adevăratul răspuns este niţel mai elaborat, mai crud şi, până la urmă, fără legătură cu calităţile de scriitor ale lui C.T. Popescu (pe numele său din buletin Cristian Popescu, fără nici un Tudor).

 Am spus de nenumărate ori în ultimii 15 ani, în cunoştinţă de cauză, că fostul redactor-şef de la Adevărul şi director de la Gândul este, mai mult ca sigur, cel mai important editorialist al perioadei de după 1989. Cu toate astea însă, nu sunt interesat de citirea ultimei cărţi semnate de Cristian (Tudor) Popescu, iar motivul este cât se poate de raţional: am avut, vreme de peste o decadă, ample oportunităţi să constat că lucrul care-l irită cel mai mult pe acest om este adevăratul succes de public.  Nu succesul de salon, repurtat în cercurile de cunoscători cu sau fără ghilimele: pe ăsta dl C.(T).P. îl tolerează amuzat, cu un zâmbet condescendent, în vreme ce ori îl laudă pe împricinat, fie el prozator, poet sau cineast, cu un entuziasm voit exagerat sau, dimpotrivă, îl critică (de obicei pe deplin justificat). Vorbesc de acel lucru pe care americanii îl numesc “mainstream succes”, ăla care-l face pe un om să fie nu doar cunoscut ci şi respectat sau chiar  iubit atât în Bucureşti cât şi în ultimul cătun al României.  Ei bine, succesul ăsta nu-i place deloc d-lui C.(T.)P. sau mai bine spus, ca să nu ne mai ferim de vorbe, îl arde literalmente la maţe. Şi asta pentru un motiv foarte simplu, şi anume că este acel lucru pe care Cristian (Tudor) Popescu şi l-a dorit din tot sufletul, dar pe care n-a fost niciodată în stare să-l aibă.

 Sigur, această frustrare, folosită în mod conştient de un om cu certe calităţi scriitoriceşti, ar putea produce chiar o capodoperă. Problema d-lui  C.(T.)P. este însă exact faptul că refuză în mod conştient să accepte faptul că suferă de complexul descris mai sus, complex care răzbate din editorialele încărcate de ură pe care acest om le-a scris în decursul timpului contra lui Hagi sau lui Adrian Păunescu, contra gimnastelor sau contra lui Sergiu Nicolaescu, contra lui Doroftei sau contra eternului copil-problemă al fotbalului românesc, Adrian Mutu. Aşa că, bineînţeles, în loc să se ferească precum dracu’ de tămâie de datul cu presupusul despre oameni de succes, Cristian (Tudor) Popescu s-a apucat taman de critica cinematografiei româneşti pre-decembriste.

 Ei bine, pur şi simplu n-am nevoie să citesc această carte ca să ştiu ce-a ieşit. De fapt, am penibila senzaţie că aş putea povesti paragrafe întregi din ea, deşi

Moroşanu împotriva neamţului Liedert, bătaie brainless în superfight-ul Finalei Local kombat

 pe aceeaşi temă:  Finala Local Kombat, gala cu care Eduard Irimia intră definitiv în lumea bună a kickboxingului

Numeroşii amatori de trozneli în care cantitatea de ştiinţă tinde spre zero, iar cea de pumni spre infinit, vor fi cu siguranţă încântaţi de meciul făcut de Moroşanu contra neamţului Liedert  ieri 19 noiembrie 2011 în gala finală a Local Kombat/Superkombat.

 Cunoscătorii care apreciază însă calităţile tehnice şi tactice ale unui meci nu au cum să nu remarce însă că Moroşanu, păcălit şi de cvasi-anonimitatea adversarului său, a regresat subit

Finala Local Kombat, gala cu care Eduard Irimia intră definitiv în lumea bună a kickboxingului

 pe aceeaşi temă: Moroşanu împotriva neamţului Liedert, bătaie brainless în superfight-ul Finalei Local kombat

În sfârşit, după ani şi ani în care promotorul Eduard Irimia a părut că nu are resursele de a face din franciza Local Kombat ceva mai mult decât o anticameră a anticamerei circuitului K-1, a venit în sfârşit şi momentul descătuşării. Evident, după ce K-1 a dat faliment, dar asta contează mai puţin spre deloc. Important este că ambele gale organizate săptămâna asta de Eduard Irimia au fost succese răsunătoare: Fight Club WGP Oradea a adunat joi 800.000 de telespectatori pe EuroSport (medie pe durata transmisiunii), având un fight card care a amintit de nivelul unui turneu K-1 din vremurile bune, iar finala Local Kombat/Supercombat, transmisă de asemenea pe EuroSport şi încheiată acum două ore a fost şi ea destul de aproape ca nivel.

 Având în vedere că joi la Oradea au luptat sportivi ca Errol Zimmerman , Ben Edwards, Rico Verhoeven,  Hesdy Gerges, Roman Kleibl şi Stefan Leko  iar sâmbătă la Darmstadt, în finala Local Kombat, au urcat în ring Albert Krauss, Faldir Chahbari , Alviar Lima, Cătălin Moroşanu, Pavel Zhuravlev,  Ismael Londt ,  Erhan Deniz şi Serghei Lashchenko, devine evident că resursele la care are acum acces Eduard Irimia, coroborate cu “foamea” instaurată în lumea kickboxingului după căderea K-1, îi permit promotorului român să treacă la un cu totul alt nivel.

 Practic, în momentul de faţă singura competiţie a lui  Irimia rămâne Simon Rutz cu al său It’s Showtime. Ori, în condiţiile în care românul a stat cuminte în banca lui până la prăbuşirea K-1 şi  nu şi-a atras antipatiile de care are parte Rutz, eu unul îl văd ca având acum prima şansă de a prelua de la japonezi locul I pe piaţa kickboxingului pro.

 Anul viitor va fi probabil decisiv,  dar  semnele sunt

Delfinii maidanezi în Dâmboviţa – reclama şi trucajul anului

 Nu ştiu care firmă de panificaţie o fi plătit pentru reclama asta (în caz că nu e vorba de vreun nou grup de divertisment www based) dar realizarea mi se pare absolut genială, iar trucajul e de foarte bună calitate pentru acest nivel. Şi când te gândeşti că, nu cu mulţi ani în urmă, navele spaţiale de carton erau plimbate cu mâna în faţa unui ecran de catifea neagră, în filme cu bugete de sute de milioane de dolari.

 Ce ţi-e şi cu progresul tehnic. Enjoy:

Zoso, hipsterul care urăşte hipsterii

Dacă aveţi un blog unde scrieţi chestii mai inteligente decât pe blogul lui zoso (ceea ce, să recunoaştem, nu-i prea greu ) mai devreme sau mai târziu veţi primi unul sau mai multe comentarii de la un IP de Braşov, oraşul unde amărâtul de Vali Petcu, alias Zoso, a fugit de băieţii musculoşi care îi parcaseră în faţa blocului după faza cu Mihaela Rădulescu. Iar în respectivul comentariu, printre alte aberaţii, vi se va comunica faptul că sunteţi un hipster obosit/terminat/distrus/ostenit  şamd.

IP-ul de Brasov al obsedatului de hipsteri

Evident, daca habar n-aveti ce naibii e ăla un hipster şi vă hotărâţi să vă lărgiţi orizontul cultural, veţi ajunge (ca urmare a title spamului pe care zoso în practică deşi demască din răsputeri tag spamul) şi la următoarea postare de pe aşa-zisul blog al maimuţei curentate:

zoso se ia de palariuta de hipster

(daţi click pe imagine pentru full size şi comentariile postate de sosulică sub diverse nume, ca să pară că are public în coteţul botezat blog).

Evident, in momentul în care vezi respectiva pălărioară şi citeşti cu cât de bizară îndârjire se ia prăpăditul de Vali Petcu alias Zoso de ea, n-ai cum să nu te freci la ochi. Şi asta pentru că, dacă ai ceva vechime în blogosferă, e imposibil să nu-ţi aduci aminte de imaginea cu Zoso adunat de Salvamont de pe stâncile unde se aruncase în cap ca orice pantofar care se respectă. 

Zoso cu palaria de hipster legata pe cap de Salvamont

Întreb şi eu, ca omul uluit de atâta prostie: cum poţi, cînd ştii că ai fost pozat cu pălărioara de hipster legată cu feşe pe cap , îmbrăcat cu tricou de hipster şi având, în general vorbind, o moacă de hipster bătut de o soartă crudă dar binemeritată , să mai deschizi gura şi să pronunţi cuvântul hipster?

Întrebarea fiind, evident, retorică:

Cât valorează azi aurul de la Roşia Montană

 Românii care nu sunt la curent cu evoluţia cotaţiei aurului (adică vreo 99.5% din populaţie)  probabil că se minunează de duioşia ultimelor reclame pe care RMGC le difuzează la  televiziunile comerciale din România.  În fond şi la urma urmei, până acum speţa era clară, ştiută de toată lumea:  reclamele astea erau mita pe care marile trusturi româneşti de presă o luau ca să nu spună românilor că RMGC vrea să radă vreo doi munţi (dintre care unul plin cu vestigii arheologice din epoca romana)  şi să umple cu cianuri un ditamai lacul de acumulare, pe care doar un stăvilar de pământ îl va împiedica s-o ia la vale.

 Ei bine, în ultimele săptămâni, clipurile stupide gen “şi-aşa dăm banii pentru reclame pe post de mită la televiziuni, nu mai cheltuim şi pe partea de creaţie”  au fost înlocuite de reclame zguduitoare cu bătrâni care plâng văzând cum urmaşii le pleacă din zonă pentru că nu au unde munci. Pe scurt, marfă de calitate, care a costat ceva parale, şi care chiar poate păcăli câţiva românaşi mai tâmpiţei.  

 Dacă vă întrebaţi de unde această nouă abordare a RMGC, vă spun eu: