Becali, Bergodi şi suporterii stelişti

 M-a distrat copios astăzi vreo jumătate de oră citind pe site-urile prosport şi gsp corul de înjurături şi blesteme la adresa lui Gigi Becali, cor care însoţea, uneori pe cateva pagini, orice articol despre demiterea lui Begodi.  Evident, nici un om cu mintea întreagă nu poate aproba halul în care oierul îşi tratează antrenorii şi jucătorii. Cu atât mai mult cu cât demiterea lui Begodi pentru vina de a nu fi lăsat patronul să se dezlănţuie în vestiar, în pauza meciului cu Sheriff Tiraspol, e doar ultima faptă dintr-o lungă serie, în care figurează umilirea lui Hagi, declaraţiile defăimătoare la adresa lui Goian, exact înaintea transferului, sau chiar ropotul de insulte şi de batjocuri revărsat asupra bietului Grzelak.

 Pe de altă parte însă, dreptul suporterilor stelişti de a se indigna în faţa metodelor oiereşti e cu totul altă poveste. Discutăm aici despre aceiaşi suporteri care s-au felicitat reciproc când Berbecali a cumpărat meciul de la Vaslui şi, implicit, ultimul titlu de campioană al Stelei, vorbim despre oamenii care s-au bucurat la cele trei puncte făcute cadou de Deaconu-brichetă şi care şi-au dat coate când misiţii ciobanului au fost prinşi la Cluj cu valiza doldora de dolari. Moralmente vorbind, nu prea înţeleg ce îi îndreptăţeşte pe aceşti oameni să-i judece acţiunile oierului, din moment ce toate metodele venite de la stână li s-au părut foarte bune câtă vreme au produs rezultate.

 În momentul de faţă, gloata “suporterilor” stelişti dezlănţuiţi arată exact ca o trupă de mercenari care-şi lichidează angajatorul pentru că a întârziat cu plata. Iar explicaţia este foarte simplă: saltul subit al Stelei de la condiţia de echipă care juca în cupele europene în anii 80 cu tribunele umplute cu soldaţi la “cel mai iubit club din România” s-a produs artificial, strict datorită rezultatelor excepţionale dobândite de echipa lui Valentin Ceauşescu. Marea masă a

Căpitanul Băsescu părăseşte primul vaporul care se scufundă?

 Ieri, în cadrul unui interviu acordat postului de radio România Actualităţi, Traian Băsescu făcea o declaraţie şocantă , afirmând că ia în calcul “în mod deosebit” varianta de a nu mai candida pentru încă un mandat la alegerile de anul acesta. Primul lucru care-ţi vine în cap când vezi ştirea este o întrebare simplă: ce fel de om ar fi acela care, în faţa unor dificultăţi economice fără precedent, a unei datorii externe care a ajuns să bată spre 70 de miliarde de euro, şi, mai ales, a unei panici care ameninţă să bage economia românească în blocaj financiar, şi-ar lua jucăriile şi ar pleca de bunăvoie din fruntea statului? Punând lucrurile în contextul primei meserii a lui Traian Băsescu, ar fi ca şi cum căpitanul unui vapor de cursă lungă ar şterge-o primul de pe navă, cu o şalupă rapidă, lăsând echipajul la mila Domnului, în cazul în care se opresc motoarele şi vaporul este “pus de-a latul” de valuri şi împins spre stânci.

 Ori, după mine, Băsescu are o colecţie impresionantă de defecte, între care nu se numără însă nici laşitatea, nici prostia. Pentru că ar fi o mostră de prostie abisală să-ţi închipui că, după o asemenea dezertare, ai mai putea primi de la români altceva decât un scuipat în ochi. Exemplul lui Emil Constantinescu, ieşit pe uşa din dos din viaţa publică, în dispreţul general, este pe cât de recent şi autohton, pe atât de

Lenuţa lu’ chioru’ versus Leana lu’ cizmaru’

 O excelentă anchetă a Hotnews a dezvăluit mecanismul prin care, la ordinele lui Traian Băsescu, voturile activiştilor PD-L au fost sacrificate în favoarea catindatei Elena Băsescu. 10 voturi la fiecare din cele 17.000 de secţii de votare înseamnă 170.000 de voturi. Adică, în linii mari, exact câte a şi obţinut această pisi de Bamboo la scrutinul care desemnează reprezentanţii românilor în Parlamentul European. Lucru perfect normal, întrucât, exceptându-i pe Ion Ion Ţiriac şi Andrei Hrebenciuc, plus amicii lor de “liniuţe” albe pe masă, mi-e greu să văd cine s-ar putea simţi reprezentat de Elena Băsescu.

 Acum, după ce servim o lămâie fără zahăr, ca să se mai ducă greaţa, ne putem întreba la ce naiba a mai folosit Revoluţia/lovitura de stat/ce-o fi fost, dacă, după ăia 20 de ani prezişi de Brucan, am ajuns nu în democraţie, ci fix de unde plecasem:  în situaţia ca un şef  de stat să-şi poată pune nestingherit nevasta şi copiii în ce funcţie îi trece prin cap. Ba chiar, dacă ne gândim niţel, lucrurile arată mai rău: Leana lu’ cizmaru’ s-o fi cocoţat uşor-uşor până în funcţia de prim-viceprim-ministru, dar începuse ca o biată secretară în MAE. Lenuţa lu’ chioru’ a început tare, ca europarlamentar, dacă la toamnă se realege tăticu’, nu se ştie dacă în 3-4 ani, după oscurtă  ucenicie pe la Bruxelles, n-o vedem în locul lui Boc. În tot cazul, sigur o să-l bată pe Nicu Ceauşescu, a cărui ascensiune s-a oprit la un banal post de secretar de partid pe judeţ, oarecum echivalent unui prefect de azi. Post relativ mic şi, pe deasupra, nasol, cu bătaie de cap, probleme, audienţe, nu o plăcută huzureală la Bruxelles

Borcea continuă pregătirile pentru Liga Campionilor

 Dinamo a pierdut meciul din Groapă cu Braşovul,  şi, implicit, un titlu de campioană pe care mulţi considerau că-l are deja în buzunar. Şi asta în condiţiile în care Rednic e un antrenor bunicel, lotul are valoare, iar salariile şi primele au fost pe măsura obiectivului propus. Cum s-a întâmplat asta tocmai cu Dinamo, club care a câştigat de-a lungul timpului destule titluri fără a juca mai nimic?

 În primul rând, timpurile alea s-au dus de mult, iar odată cu ancheta DNA Piteşti a dispărut şi “priza ” extraordinară pe care o avusese Dinamo la arbitri în acest sezon. “Golgeterul” Borcea n-a mai marcat prin birourile de la FRF, iar Dinamo a început să aibă parte de arbitraje fără tentă. Rezultatul: şase puncte pierdute în ultimele două etape, dintre care trei împotriva contracandidatei  la titlu, Unirea Urziceni.

 În al doilea rând, modelul acţionarilor care pun presiune pe antrenor şi echipă s-a dovedit la fel de falimentar ca şi modelul patronului-antrenor-psiholog de la Steaua. Nu întâmplător titlul va lua drumul Urziceniului, al cărui finanţator n-a deschis gura în mass-media de luni bune. Nu trebuie să fii expert în pihologie ca să realizezi că un om criticat nonstop şi ameninţat de două ori pe lună cu concedierea

Berlusconi, noul Nero

Italia începutului de mileniu III ne oferă spectacolul trist al demonizării românilor ce trăiesc şi îşi câştigă traiul în spaţiul geografic ce, în Antichitate, reprezenta centrul şi capitala Imperiului Roman. Acelaşi spaţiu în care, cu aproape 2000 de ani în urmă,  începând domnia lui Nero şi terminând cu Licinius, creştinii au fost persecutaţi în repetate rânduri de către o putere care încerca să găsească un convenabil ţap ispăşitor pentru problemele Imperiului. (1)

Revenind în zilele noastre, Italia (al cărei Umanism renascentist a înlocuit încet încet credinţa în Dumnezeu cu încrederea în Om) a descoperit cum, pentru toate relele ce se întâmplă în ţară, pentru toate crimele şi, mai ales, în cadrul acestora, violurile, sunt vinovaţi nu făptuitorii, ci românii. O judecată simplă şi extrem de confortabilă, capabilă să seducă masele neinstruite, frustrate de criza economică, nervoase şi violente.

Dar cum s-a ajuns aici? După ce autoritaţile locale au tolerat şi încurajat încălcarea legii ani de-a rândul, fiind de acord tacit cu înjghebarea imundelor adăposturi ale romilor de la periferia marilor oraşe, cu practicarea prostituţiei, inclusiv infantile, cu munca la negru, cu cerşetoria şi infracţionalitatea de pe urma căreia a profitat mafia, acum Italia este şocată de violenţa unei generaţii de tineri romi crescuţi în conditii subumane, la marginea strălucirii indiferente dar concupiscente a metropolelor. O generaţie care şi-a trăit copilăria în corturile de carton unde, după lăsarea serii, italieni beţi veneau să-şi satisfacă poftele cu surorile şi mamele lor, cu ţigănci de 13 ani sau însărcinate, supunându-le pe acestea la perversiuni şi abuzuri care, apoi, se rezolvau cu mărirea plăţii către bulibaşă.

În acelaşi timp, circa un milion de români trăiesc şi muncesc în Italia, în condiţii grele, preluând, pe piaţa forţei de muncă, exact meseriile prea murdare sau dificile pentru a fi prestate de italieni: muncitori în construcţii, salubritate, servicii sociale, ospătari, muncitori necalificaţi, şoferi etc. Aceşti români, oameni cinstiţi şi creştini ortodocşi practicanţi, au devenit ţinta persecuţiilor generate de fenomenul infracţional răspândit în sânul minorităţii rome pentru simplul motiv că şi românul muncitor, ca şi romul care a violat, făcând ce a văzut ani de-a rândul dincolo de perdeaua pătată ce separa unind lubricitatea de copilarie, au paşaport pe care scrie România.

Şi atunci când autorităţile de dreapta, conduse iresponsabil de măscăriciul naţional Berlusconi, îşi exersează retorica naţionalistă, anatemizând cu patos românii şi, mai recent, România, când renumiţi psihologi italieni condamnă în masă poporul român pentru că a suferit sub dictatura comunistă, dovedind ştiinţific cum copiii născuţi în perioada odiosului decret care interzicea avorturile sunt violatori înnăscuţi (2), ce reacţie putem aştepta de la italienii care se confruntă cu probleme mari, care le ameninţă modul de viaţă, sănătatea, familiile şi dintre care aş enumera doar câteva, mai importante:

Moldova lui Ştefan, în veci a României

 

Chişinăul e în flăcări: azi dimineaţă a izbucnit o veritabilă revoltă populară, ca urmare a fraudării alegerilor de către comuniştii lui Voronin. În jurul orei 14, manifestanţii au ocupat parţial clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei, după lupte de stradă cu scutierii.  Majoritatea manifestanţilor cer direct unirea cu România: în Parlament a fost afişată o hartă a României Mari, pe clădiri a fost arborat drapelul tricolor fără stema Republicii Moldova.

 Problema e că, la fel cum şi la ei există o mulţime tăcută care nu vrea defel unire cu România şi votează cu comuniştii lui Voronin (paradoxal, graţie intensei propagande sovietice şi ulterior comuniste, amintirea modului odios în care autorităţile române au administrat Basarabia între 1918 şi 1940 e parcă mai vie decât amintirea, mult mai recentă, a samavolniciilor staliniste), şi la noi sunt destul de mulţi care se pronunţă împotriva unirii.  În general, e vorba de oameni care pun economicul înaintea identităţii naţionale, şi care spun “dacă RFG-ul era să dea faliment din cauza costului integrării RDG-ului, pe noi sigur ne ia mama naibii dacă încercăm să integrăm Moldova”.

 Practic, dacă vrem unire, lupta împotriva acestui curent de opinie din România e la fel de importantă ca şi lupta pe care o dau acum românii de la Chişinău (refuz să folosesc termenul “moldoveni” în acest context) cu slugile înarmate ale lui Voronin. Degeaba ar veni Moldova spre noi, dacă aici referendumul pentru unire ar fi un eşec.

Şi totuşi,  avantajele oferite pe termen lung de unire depăşesc cu mult ca importanţă dezavantajele economice pe termen scurt. În primul rând, o ţară de 27 de milioane de locuitori are altă pondere în cadrul UE decât una de 22 de milioane. Argumentul poate părea ridicol doar pentru cine nu cunoaşte modul democratic de funcţionare al instituţiilor europene. În al doilea rând, Moldova este o ţară eminamente agricolă, iar România Mare ar fi un stat capabil să-şi hrănească singur locuitorii. Aparent, un avantaj cam desuet, dar

Mircea Sandu şi Lupescu – afară!

 Nu voi comenta nici jocul dezastruos din Austria, nici prostia aşa-zisului antrenor Piţurcă, (un decerebrat capabil să-l ţină pe Max Nicu pe bancă 83 de minute ca să-i facă loc petardei Nicoliţă), şi nici măcar tupeul de trişor la cazinou cu care barbugiul a declarat: “nu ştiu cine sînt persoanele care îmi cer demisia. Am dat foarte multe autografe aici”. Ajunge să spun că în Columbia un individ de soiul ăsta nu apuca dimineaţa zilei de 2 aprilie, şi cu asta am spus tot ce este de spus pe acest subiect.

 În schimb, merită comentată oportunitatea menţinerii duo-ului Mircea Sandu- Ionuţ Lupescu în fruntea FRF.  Nu discut combinaţiile sordide în baza cărora un ins ca Piţurcă a ajuns să antreneze Naşionala. OK, erau jucători de vândut, spăgi de luat, prime de împărţit, combinaţii de făcut, cei doi mafioţi s-au orientat spre unul de-al lor. Dar toate “afacerile” astea depind până la urmă de succesul echipei naţionale. Or cei doi s-au dovedit incapabili să gestioneze criza generată de incompetenşa lui Piţurcă.

 Americanii au o expresie foarte simplă şi clară pentru situaţia în care ne aflăm noi acum: “cut your losses”. Pe româneşte, asta înseamnă să pierzi imediat ceva (în cazul de faţă cei 600.000 de euro care ar trebui plătiţi barbugiului ca să-şi ia tălpăşiţa înainte de expirarea contractului) pentru a evita o pierdere mult mai mare pe termen lung (amânarea reconstrucţiei Naţionalei până la finele actualelor preliminarii, cu riscul implicit de a pierde şi calificarea la Euro). Faptul că duo-ul Sandu-Lupescu nu l-a demis pe Piţurcă imediat după meciul peirdut în faţa Serbiei arată că, pur şi simplu, cei doi nu au stofă de manageri. Nu contează cât de prieten e Sandu cu Blatter şi Platini, degeaba a fluierat aseară scoţianul de parcă arbitra

Medicul român, între Menghele şi Ostap Bender

De vreo două zile face furori pe net scrisoarea deschisă  adresată ministrului Sănătăţii de medicul, scriitorul şi, mai nou,  blogerul Sebastian Corn/Florin Chirculescu. N-o să comentez ceea ce conţine respectivul text (în cea mai mare parte probleme reale ale sistemului medical românesc), ci doar ceea ce nu conţine. Respectiv constatarea că meseria aproape sfântă de medic a ajuns în România anului 2009 ceva între bişniţă şi vânzarea de speranţe fără acoperire.

 Foarte indignat, Sebastian Corn spune în textul său, cu referire la recentele cazuri de corupţie/imbecilitate/nesim’ire din sistemul medical : “mi se pare cel puţin bizar ca specia denumită ziarişti să generalizeze, ricanând, o problemă tragică, azvârlind oprobiul asupra unei întregi categorii profesionale”. Intr-adevar, cunosc nenumărate specimene de “ziaristi” (ghilimelele nu sunt intamplatoare) care ar merita lasate sa moara precum cainii in sant. Nu intamplator insa, stiu şi un mare numar de medici care ar merita fix aceeasi soarta. Si asta, desi, slava Domnului, n-am prea avut multa treaba in spitale.

Cu alte cuvinte, Sebastian Corn neagă, prin această frază, metastaza care a cuprins tot ceea ce înseamnă asistenţă medicală în România. Nenorociţii de ziarişti sunt vinovaţi pentru impresia generală că a merge la spital e cam tot una cu a juca ruleta rusească, nu medicii care nici nu se uita la tine până nu dai plicul, nu nenorociţii care prescriu medicamente scumpe  doar pentru că au combinaţii tip “para-ndărăt” cu farmaciile, nu imbecilii care omoară sau schilodesc pacienţi veniţi în spital pe picioare. Nu asasinii care testează vaccinuri controversate pe copiii pacienţilor mai puţin educaţi/informaţi!

Sigur, generalizarea e un pacat, pentru că, de pidă, dând titluri precum cel pe care l-am dat eu îl jigneşti nejustificat şi pe medicul care-şi face cinstit şi cu pricepere meseria, în nişte condiţii, într-adevăr, deosebit de grele. Numai că imi asum acest păcat, pentru că, pur si simplu, am ajuns la concluzia că proporţia medicilor cinstitţi şi pricepuţi a ajuns mult prea mică în marea masă de escroci şi impostori.

 Să exemplific cu experienţa proprie:

Băsescu, marele perdant al alegerilor de azi

 Cam toată lumea a văzut sondajele care dau PSD-ul între 36 şi 37%, PD-L undeva pe la 30%, PNL-ul cu 20% şi UDMR-ul pe la 6.5-7%. Puţini ştiu însă că, în condiţiile votului uninominal, asta înseamnă în mod normal o victorie şi mai mare a PSD-ului. Am văzut o estimare pentru Camera Deputatilor care dă 122 de mandate PSD-ului, 102 mandate PD-L , 68 de mandate PNL-ului şi 22 de mandate UDMR-ului.

 În condiţiile astea, singura combinaţie fără iz de puci pe care o mai putea face Băsescu, o alianţă între PD-L şi UDMR, nu mai are nici un sens: PD-L a fost incapabil să obţină un scor suficient de mare încât să formeze o majoritate guvernamentală împreună cu partidul etnic maghiar. Acum, lui Băsescu nu-i mai rămâne decât soluţia de forţă, respectiv să “sară” peste partidul cu cele mai bune rezultate şi să-i încredinţeze lui Stolojan formarea unui guvern minoritar. Lucru care ar dezlănţui un circ politic cu urmări greu de prevăzut, într-un moment în care, datorită crizei economice mondiale, ţara are nevoie de un guvern cât mai solid.

 Dincolo de aceste considerente, se impun câteva observaţii: în primul rând, uninominalul a desfiinţat practic PRM şi PNG,

Cui îi pasă că s-a ales Obama?

Entuzism general, comentatori politici (mai mult sau mai puţin cunoscuţi) excitaţi la maxim, negrese care-şi botează copiii Obama la foc automat, pe scurt, un eveniment aşa-zis planetar. Măi să fie. Exceptând observaţia că acesta este ultimul pas pe calea abolirii sclaviei, fapt care trebuie aplaudat, pe mine unul mă lasă extrem de rece alegerea lui Obama.

 OK, a venit la Casa Albă un ins care pare mult mai cerebral decât GW Bush. Păi asta era perfect normal, Bush nu mai avea dreptul să candideze şi altul ca el era greu de găsit în upper-class-ul politicii americane. La fel, victoria democraţilor după 8 ani de guvernare republicană ar fi fost cât se poate de normală şi fără toate aberaţiile comise de Bush.

 Dar marile speranţe puse în noua administraţie Obama mi se par de-a dreptul hilare. Ăia care cred că de mâine SUA vor renunţa la politica agresivă din Orientul Mijlociu au uitat foarte repede că democratul Clinton, nu republicanul Bush, a fost cel care a bombardat sălbatic un stat creştin din Europa, în zi de Paşte.  Cu alte cuvinte, cea mai necruţătoare demonstraţie de forţă brută a Americii de după Vietnam le-a aparţinut democraţilor, nu republicanilor.

Sigur, Clinton avea mult mai multă minte decât Bush,

“Băi… aici nu-i România, aici e comuna Dămuc!”

Întâmplare incredibilă: doi inspectori silvici şi o echipă de reportaj de la Realitatea  au fost cotonogiţi zdravăn, sechestraţi şi ameninţaţi cu moartea de sătenii din comuna nemţeană Dămuc. Ştirea are vreo 5 zile, iar motivul pentru care m-am hotărât să o dezgrop este taman faptul că nu a făcut nici un fel de vâlvă. În ciudata lume a presei româneşti, faptul că ăla de la concurenţă o ia pe coajă este, se pare, motiv de embargou informaţional plus miştouri. Şi totuşi, presă adevărată asta înseamnă: să mergi în comuna Dămuc să te alerge hoţii de lemne, strigându-ţi “Băi… aici nu-i România, aici e comuna Dămuc!”, ca să faci un reportaj despre un dezastru pe care o să-l conştientizăm abia la următoarele inundaţii. Nu să stai pe scaun într-un studio şi să-ţi dai cu presupusul despre ultimul pârţ al lui Băsescu, despre cea mai nouă motocicletă a lui Tăriceanu, sau

Falimentul “gândirii” fotbalistice tip Becali

Diferenţa dintre jocul arătat ieri de CFR pe “Olimpico” şi miuţa prestată de Steaua azi în Ghencea se explică simplu: în momentul în care a avut certitudinea că va juca în Champions League, Paszkany a cumparat jucatori de care se mai auzise prin Europa (gen Yusuf Kone sau Perralta), în vreme ce Becali a plecat la cumparaturi prin liga a doua spaniolă şi prin campionatul american de soccer.
De fapt, eşecul Stelei şi triumful Clujului demonstrează clar cât de falimentar e stilul Becali de a administra o echipă: în loc să bage banii în jucători, eventual în stranieri care cer salarii mai mari decât al finului Rădoi, Becali preferă să trimită câte un milion de “îngeraşi” pe la adversarele directe ale rivalelor la titlu, în finalul campionatului. Pe plan intern, strategia funcţionează: Steaua a furat un titlu Rapidului şi a fost la un pas să-l fure şi pe al CFR-ului strict datorită învârtelilor tip Becali.
Când scoţi însă capul în Europa, “îngeraşii” verzi

Super CFR!

Echipa căreia Gigi Becali a fost la un pas să-i fure titlul de campioană, prin metodele ştiute, ne-a redat azi demnitatea de a fi români în lumea fotbalului! Nu atât uluitoarea victorie de pe “Olimpico” din Roma, cât mai ales felul în care a fost obţinută, jucând cu capul sus, în stil de mare echipă, nu italieneşte, la ciupeală, aşează definitiv CFR-ul din Cluj în galeria marilor echipe româneşti.
Cu o seriozitate din care avem cu toţii ce învăţa, ungurul Arpad Paszkany şi-a respectat fiecare promisiune şi, în numai şase ani, a dus CFR-ul din divizia C la o victorie pe Olimpico, în faţa vicecampioanei Italiei, în grupele Champions League! Iar această lecţie merită înţeleasă cu atât mai mult cu cât numeroase echipe de mare tradiţie din fotbalul nostru, ale căror nume mai înseamnă ceva în Europa, zac prin eşaloanele inferioare.
Spre deosebire de multe alte ocazii, în care câte o mică furăciune a arbitrului era suficientă ca să ne scufunde corăbiile, în seara aceasta diferenţa de valoare dintre anonima CFR şi celebra AS Roma a fost atât de mare, încât nici hoţia făţişă n-a mai putut

M-am uitat la emisiunea lui Dan Diaconescu şi mi-a plăcut!!!

Mă număr printre românii cărora le fuge instanteu mâna pe telecomandă în cazul în care, butonând posturile, ajung din greşeală pe OTV. Nici n-aş fi ştiut cine-i Elodia dacă nu lucram la ziar, iar Magda Ciumac a fost ucisă de telecomandă înainte de a scoate pe gură al treilea cuvânt. Pe scurt, dacă mâine aş fi numit în CNA, probabil că Dan Diaconescu ar avea coşmaruri.

 Ei bine, în aceste condiţii, ieri seară am rezistat pe OTV aproape o oră, depăşind de vreo 60 de ori precedentul record. Şi asta nu e tot, emisiunea mi s-a părut chiar interesantă: sub genericul “jos labele de pe televiziunea poporului”, Dan Diaconescu îşi povestea amintirile din perioada premergătoare înfiinţării OTV-ului (după concedierea de la Tele7 abc ). 

 Trebuie spus din capul locului că primul lucru care m-a fascinat a fost bizarul talent de povestitor al lui DD. Spun bizar, pentru că omul are un discurs uluitor de îmbârligat, pierzându-şi aparent şirul ideilor, făcând ocoluri kilometrice, dar reuşind totuşi să urmărească firul logic şi şă ţină audienţa “în priză”. Se adaugă, în plus, un debit verbal de comentator al curselor de cai, şi o uluitoare tendinţă spre auto-promovare şi auto-periere, combinate cu proslăvirea telespectatorilor proprii. Cu alte cuvinte, felul în care povesteşte Diaconescu e un spectacol în sine.

 În al doilea rând, ca om de presă, mă interesa

Mailaţii fotbalului, expulzaţi de Spania

Italia, echipa specializată în anti-fotbal, a fost trimisă în sfârşit acasă de o Spanie constructivă, care a încercat vreme de 120 de minute să străpungă betoanele turnate de oamenii lui Donadoni în faţa careului propriu. Abjecţia de a intra pe teren cu gândul la loviturile de departajare a fost pedepsită în cel mai frumos mod cu putinţă: italienii şi-au atins scopul, dar s-au înecat ca ţiganul la mal în faţa unui Iker Casillas mult mai cerebral decât Buffon. Mulţumită spaniolilor, vom avea două semifinale frumoase, cu echipe care vor să joace fotbal, şi nu riscăm să ne trezim că în finală se cocoaţă nişte Mailaţi ai sportului cu balonul rotund.
Mărturisesc sincer că după acest Euro am rămas totuşi cu o nedumerire: ce-o fi în capul