“Supravieţuitorul”, un măcăit pe post de cântec de lebădă

Nu mi-aş fi imaginat că, fie şi la bătrâneţe, Sergiu Nicolaescu poate să dea chix la aplicarea clasicei reţete a comisarului Moldovan. Pentru că şocant la “Supravieţuitorul” este un singur lucru: filmul e mult, mult mai prost chiar şi decât “Cu mâinile curate” sau “Ultimul Cartuş”, adică peliculele cele mai politizate din seria comunistă a “comisarului”. De comparaţie cu “Duelul” sau chiar “Revanşa” nici nu poate fi vorba. Pe scurt, “Supravieţuitorul” este exact atât de prost pe cât zice CTP în comentariul din Gândul de azi. Nu e nici o exagerare acolo: dacă vrei să asişti la un recital de cel puţin un sfert de oră al Loredanei Groza, să ţi se strepezească dinţii în timp ce Viziru masacrează “Zaraza” sau s-o vezi pe Ileana Lazariuc ţopăind goală prin cameră, “Supravieţuitorul” este exact ceea ce cauţi.  Alminteri, rişti fie să ieşi din sală după cel mult 20 de minute, fie să tratezi filmul ca pe o comedie involuntară şi să te cocoşezi de râs.

 În condiţiile astea, stupefiantă pentru mine a fost constatarea că filmul a avut succes la public! Am profitat de faptul că a trebuit să-l văd la multiplexul din Plaza şi i-am “luat pulsul” supravietuitorului, iar ”diagnosticul” a fost uluitor.  Nu numai că sala era mai plină decât la excelentul “The bank job“, dar

Vantage point - comedie involuntară cu summit NATO

 Dacă n-ai văzut îndeaproape cum arată un summit NATO din punctul de vedere al securităţii ai ă şansă (nu mare) de a putea urmări acest film fără să izbucneşti în hohote. De la oameni fără ecuson care intră fără a fi măcar legitimaţi în hotelul unde e cazat preşedintele SUA  până la manifestanţi anti-NATO lăsaţi să-şi facă numărul la doi paşi de locul unde acelaţi preşedinte vorbeşte în public, Vantage Point are de toate. Are chiar şi un preşedinte american (William Hurt) care nu vrea s-o ia la goană cu elan pe spirala violenţei, şi refuză să le răspundă teroriştilor în stil GW Bush, adică de la 500 de bombe în sus. Pe scurt, dacă vrei să-ţi simţi inteligenţa insultată vreme de două ore de un scenariu imbecil, ăsta e filmul potrivit.

 Făcând abstracţie de plot-ul ridicol, ideea de a spune o poveste din mai multe puncte de vedere nu este nici pe departe nouă, dar rămâne atractivă. În plus, Dennis Quaid şi Forrest Whitaker sunt doi actori buni, dar, din păcate, nici măcar ei nu pot salva filmul. Nota de pe imdb e dată probabil de “patrioţii” americani, un 5 ar fi fost cu mult mai potrivit.

“Restul e tăcere” - un Caranfil de Oscar

 

Fără  să-mi fie frică de cuvinte, afirm că “Restul e tăcere” are trei clase peste orice alt film românesc postdecembrist. Nu mi-aş fi putut imagina că se poate realiza o peliculă despre începuturile cinematografiei româneşti care să fie în acelaşi timp şi comedie, şi dramă, şi superbă frescă de epocă, dar Nae Caranfil a reuşit cu brio acest tur de forţă.

 Acţiunea  se petrece în anii 1911-1912, cu un scurt epilog în 1916, şi prezintă povestea realizării primului film românesc semnificativ, “Independenţa României”. Aparent um subiect de nişă, dar care se dezvoltă, sub ochii spectatorului încântat,  într-o epopee tragi-comică de o forţă ieşită din comun.  Meritul nu este însă numai al regizorului şi scenaristului Caranfil: prestaţiile lui Marius Florea Vizante şi Ovidiu Niculescu sunt la înălţimea partiturii, iar Mirela Zeta, nimeni alta decât “Andreea Marin” din “Mondenii”, demonstrează că poate mult mai mult decât s-o imite reuşit pe madam Bănică. 

 Sunt curios cum va fi primit acest film de profesioniştii cu şi fără ghilimele care i-au cântat osanale lui Mungiu. Din punctul meu de vedere, “Restul e tăcere” bate “4 luni, 3 saptamâni si 2 zile” la toate capitolele posibile.  

Edit 19 martie.

Cum postarea asta face deja furori, fiind citită şi de un public căruia nu i se adresa iniţial,

Necrofilia în biserică - rating 15 în România

 Nu mi-e prea clar cu ce se ocupă CNA-ul în ultima vreme, dar cert e ca prin rating-urile date de comisia de specialitate a Centrului Naţional al Cinematografiei nu-şi prea bagă nasul. TVR Cultural a difuzat vineri filmul Carmen, cu Paz Vega în rolul principal, iar ratingul de vârstă acordat de CNC era 15 ani, fapt care, sincer, m-a lăsat cu gura căscată. Trec peste faptul că protagonista era filmată goală din toate poziţiile, şi că filmul abunda în scene de sex de toate felurile: dacă au ajuns şi elevii din clasa a şaptea să se filmeze în timp ce fac sex oral în şcoală, e clar că nu câteva scene de normal şi oral o să-i tulbure prea tare.

 Problema e că filmul nu se oprea doar banalităţi de-astea: finalul apoteotic ni-i arată pe Jose omorând-o pe Carmen în biserică şi apoi trecând la un preludiu fierbinte cu … cadavrul: supt degetele de la picioare, cunilingus, tot tacâmul. După care imaginea se mută în celulă, unde ascultăm ultima mărturisire a condamnatului: “trupul ei era încă viu pentru mine”.  Aici recunosc că mi-a sărit ţandăra apropo de CNC şi ratinguri: poate că nu se împiedică puştimea de un 18 scris în colţul ecranului, dar măcar oferă-i părintelui şansa de a aprecia de la începutul filmului dacă e cazul să-şi trimită copilul la culcare. TVR Cultural a avut decenţa de a programa filmul la o oră adecvată peliculelor pentru adulţi, dar măsura asta trebuia să fie obligatorie, nu facultativă.

 Sigur, se poate argumenta că filmul a primit ratinguri similare în mai multe ţări europene, Spania reuşind un record insolit cu al său 13! Cum însă alţii au avut mai multă minte (Australia - mature audience, Japonia R-18 etc) , cred că până la urmă, standardul comunităţii ar trebui să fie cel luat în calcul. Iar la noi necrofilia nu-i prea populară, sau poate domnii de la CNC văd altă Românie când se uită pe geam.

We own the night

 

Joaquin Phoenix face din nou un rol excepţional în “We own the night” , un film poliţist despre apariţia mafiei ruse în New York-ul anilor ‘80. Dincolo de prestaţia magistrala a unui actor capabil să joace perfect aproape orice, de la împăratul psihopat Commodus la cântăreţul Johnny Cash, filmul se remarcă prin scenariul inteligent, coerent şi scris cu bun simţ. Lucru cu atât mai meritoriu cu cât tot mai multe filme poliţiste, unele nu neapărat prost făcute sau jucate, aplică modelul Die Hard şi pun în faţa telespectatorului un lung şir de împuşcături, din care eroul iese plin de sânge până-n albul ochilor, dar practic nevătămat.

 We own the night e pentru publicul care vrea altceva.

Rambo IV : 2.59 morţi pe minut

  Mai e ceva de spus?

Bietul Beowulf - din nou măcelărit

 Am fost curios să văd noul  Beowulf al lui Zemeckis, cu  Ray Winstone în rolul eroului legendar şi nume mari ca Anthony Hopkins şi John Malkowich în distribuţie. Sigur, ştiind că Angelina Jolie a căpătat rolul mamei monstrului Grendel, era de aşteptat ca personajul ei să aibă parte de ceva mai multă atenţie decât ar fi fost cazul, dar n-aş fi crezut să asist la un asemenea măcel. Pur şi simplu a fost preluată şi ridicată la pătrat aberaţia din Beowulf-ul de serie C cu Cristoph Lambert : nu numai că şi aici Grendel e fiul conceput de regele Hrotgar cu demonul feminin (interpretat de Angelina), dar şi Beowulf calcă strâmb cu aceeaşi femelă, rezultând un dragon etc etc.  Practic, bazaconia lui Zemeckis mai are în comun cu legenda doar  pe troll-ul Grendel şi dragonul, plus numele personajelor principale:

Rendition - filmul politic al anului

 

Subiectul avioanelor CIA care transportă suspecţi de terorism în diverse ţări aliate, unde specialiştii într-ale interogatoriilor cu bulane, curent electric şi altele asemenea se pot desfăşura în voie, nu-i nici pe departe nou. L-a scos la iveală Washington Post, l-a tocat pe toate părţile presa din Europa, iar România a avut chiar parte de un scandal pe această temă.   

Rendition abordează însă problema într-un mod care îi pune pe gânduri chiar şi pe cei care cunosc detaliile acestei găselniţe monstruoase:

Când Oana Pellea îşi urăşte slujba

 Am nimerit ieri aproape întâmplător la filmul I really hate my job (pur şi simplu m-a atras faptul că erau două  românce pe afiş, nu ştiam nimic despre el şi nici n-am avut când să caut). Pentru cei care se gândesc că un film despre frustrările a cinci femei care muncesc într-un restaurant nu poate fi decât o porcărie, am o recomandare:

 

O imprimantă bătută măr

O întâmplare de azi de la ziar, cu o colegă care mai avea puţin şi arunca pe geam un Lexmark,  mi-a adus aminte de excelenta comedie Office Space . Am căutat niţel şi am găsit celebra scenă a răfuielii cu imprimanta. Enjoy.

Fracture - un soi de “Tăcerea Mieilor” cu final în stil american

     

 Când am văzut pe imdb că s-a mai făcut un film cu Anthony Hopkins în rol de “manipulative criminal” mi-a fost frică să nu fie iar vorba despre rămăşiţe din oala cu ciorbă a “Tăcerii Mieilor”, deja reîncălzită în “Hannibal” şi “Red Dragon”. Nu vă faceţi  însă griji, de astă dată personajul lui Hopkins nu mănâncă din creierii nimănui, fiind o adaptare mai soft a deja celebrului psihiatru psihopat Hannibal Lecter. În schimb, este la fel de inteligent, manipulator, meticulos, nemilos şi, nu în ultimul rând,  fascinant.

1408

 

 Am văzut ieri filmul 1408 şi, cu toate că nu-mi făceam cine ştie ce speranţe de la o peliculă etichetată drept fantasy/horror/thriller, pot spune că n-am plâns după bani. Din contră, am fost plăcut surprins de modul inteligent în care filmul reuşea să-ţi dea fiori reci fără a revărsa râuri de sânge pe ecran, fără a-l scoate de la naftalină pe Freddy Krueger şi fără a dezlănţui sute de monştri  scăpaţi parcă din bestiariile infernului.