Oscar 2009 a fost una din (prea) multele gale ale Academiei Americane de Film în care s-a dansat pe melodia “The winner takes it all”. Desigur, nimeni nu poate să conteste valoarea unui film ca Slumdog Millionaire, cu toate că, pe ici pe colo, apar destule similitudini cu excelentul Quiz Show din 1994. Pe mine unul recunosc însă că a început să mă calce pe nervi tendinţa de a da premii filmului câştigător şi la categorii secundare la care acesta nu iese cu nimic în evidenţă.
De pildă, în cazul de faţă, Slumdog Millionaire a câştigat la “Adapted screenplay” (transpunerea unui roman în scenariu), deşi subiectul, cum spuneam, era departe de a fi 100% nou, iar “The curious case of Benjamin Button” avea mult mai multe “argumente” de partea sa. La fel, la secţiunea “Cinematography”, îmi vine greu să înţeleg cu poate Slumdog Millionaire să fie peste The Dark Knight sau chiar Changeling. Şi lista poate continua cu secţiunea “Mixaj sonor”, unde marele câştigător de anul ăsta (alminteri excelent şi la capitolul muzică) îl bate pe Wall-E, un film fără pretenţii, dar cu o coloană sonoră ieşită din comun, în special pe partea de mixaj şi editare.
Una peste alta, ce m-a dezamagit cel mai tare la Oscarurile de anul ăsta a fost victoria lui “political correctness” de la categoria Read the rest of this entry »
N-aş fi crezut vreo clipă că actuala industrie cinematografică americană mai poate produce asemenea capodopere, şi parcă nici acum, la peste o oră de când am terminat de vizionat “The Wrestler”, nu-mi vine să cred. Dincolo de prestaţia uluitoare a lui Mickey Rourke, dincolo de foarte realista prezentare a lumii wrestlingului, ba chiar şi dincolo de necruţătoarea frescă a vieţii într-o Americă unde câinii nu mai au covrigi nici în bot, darmite-n coadă, filmul cucereşte în primul rând prin strălucitoarea simplitate cu care spune povestea omului devorat de vocaţia sa.
Personajul este Randy “The Ram”, un biet wrestler ajuns la apusul carierei, dar la fel de bine ar putea fi şi un artist de geniu. Afirmaţia poate părea ridicolă doar cui n-a văzut filmul: la capătul unei încercări de a ieşi din lumea care l-a făcut să nu aibă practic familie, să nu aibă viaţă normală. şi, până la urmă, să-şi ruineze sănătatea, “The Ram” înţelege că nu are nici un rost în afara ringului, că nu poate şi că, de fapt, nici nu vrea să evadeze. Practic, în universul lui mic este iubit de public şi respectat de “adversarii”-parteneri de show, în vreme ce, pentru tot restul lumii, nu este decât un ciudat care mai mult încurcă. Nu întâmplător, singura mână care i se întinde este Read the rest of this entry »
Nu ajungea că noul val al Hollywood-ului are doar doi-trei actori mai răsăriţi: unul dintre ei se lasă. Din cate a declarat, Joaquin Phoenix renunţă la film ca să Read the rest of this entry »
Documentarul celebrului Kusturica despre şi mai celebrul Maradona deschide ediţia din acest an a festivalului Dakino, care se va desfăşura între 25 şi 29 noiembrie la The Light Cinema din “Liberty Center”.
“Maradona by Kusturica” este un documentar de lungmetraj, realizat pe parcursul a doi ani, şi a avut premiera absolută anul acesta la Cannes.
Nu sunt nici pe departe genul care să piardă timpul cu filme făcute după jocuri video, dar nota mare de pe IMDB m-a convins să risc în cazul lui Max Payne. Aşa că am fost plăcut surprins să descopăr un story bine “legat”, coerent, mult peste ce se poate înţelege de pe wikipedia că ar avea jocul. În plus, am avut parte de un “dark movie” infinit mai bun decât clasicele “realizări” ale americanilor în domeniu.
Mark Wahlberg, fără a fi vreun Nicholson, se achită şi el destul de onest de sarcină, iar regizorul irlandez John Moore a reuşit să îmbine excelent nevoia de a satisface fanii jocului şi dorinţa de a realiza un produs de sine stătător, accesibil şi celor, ca mine, care cunosc jocul doar din ce-au citit despre el pe net.
Cum primul şi ultimul film 3D văzut până azi de mine fusese ceva rusesc, acum peste 20 de ani, la Luceafărul (veniseră ruşii cu lădiţa cu ochelari cu lentile de sticlă, şi stăteau cu ochii pe ei ca pe butelie), evident că am fost curios să văd ce progrese a mai făcut tehnologia în acest domeniu. Aşa că am mers azi la Plaza să văd noul “Journey to the Center of the Earth” 3D, evident, fără a mă aştepta la prea mare lucru de la filmul în sine.
Prima constatare a fost că epoca şi decorul s-au schimbat, dar anumite lucruri rămân bătute-n cuie în România: puştanul de la Mall care le luase locul ruşilor la păzit lădiţa era la fel de disperat, de unde reiese că mulţi cocalari simţiseră nevoia să ia acasă pe post de suvenir ochelarii care nu le folosesc la absolut nimic. Poate şi-or fi închipuit că ajunge să-i pui pe nas ca să vezi 3D (de fapt stereoscopic, tehnic vorbind, dar asta e deja altă discuţie).
A doua constatare: tehnologia nu a mai făcut nici măcar un mic pas în faţă în acest domeniu: evident că urmăririle cu dinozauri se pretează ceva mai bine la 3D decât isprăvile viteazului Ivan (sau cum l-o fi chemat pe eroul medieval al filmului istoric sovietic de acum peste două decenii), iar ochelarii de azi erau mai bengoşi decât ăia comunişti de sticlă, dar Read the rest of this entry »
Când vezi că un film cu Batman (îl ştiţi, personajul în costul de liliac şi cu vocea gâjâită) se cocoaţă până pe locul I în top IMBD , deasupra unor filme fabuloase, ca “The Shawshank Redemption” sau “Zbor deasupra unui cuib de cuci” , normal că te mână curiozitatea în sala de cinema. Aşa că am văzut şi eu azi “The Dark Knight” şi pot spune cu mâna pe inimă despre locul I ocupat acum în topul IMDB : this is bullshit!
Într-adevăr. Heath Ledger face un rol memorabil în rolul răufăcătorului psihopat The Jocker, depăşind chiar prestaţia spectaculoasă a lui Jack Nicholson Read the rest of this entry »
Săptămâna asta rulează în Bucureşti filmul “Auf der anderen Seite” (“De partea cealaltă” – titlul englezesc “The Edge of Heaven”) , pe care ”4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” l-a bătut în “meciul” pentru Palme d’Or. Vă spun cu mâna pe inimă că filmul turco-germanului Fatih Akin mi s-a părut mult mai puternic, infinit mai actual şi, în orice caz, mai bine realizat din aproape toate punctele de vedere decât pelicula lui Cristian Mungiu.
N-oi fi eu vreun celebru critic de film, dar, după cum şi-au dat seama cititorii mei, nu prea dau cu bâta-n baltă când vine vorba despre aprecieri, aşa că îmi pun legitima întrebare: cum a câştigat “4, 3, 2″ Palme d’Or? Mergeţi să vedeţi “Auf der anderen seite”, şi pe urmă cred c-o să fiţi la fel de miraţi ca şi mine.
Am urmărit aseară pe HBO un film incredibil de prost despre un crocodil gigantic: animalul sărea ca un cangur, alerga ca o gazelă prin savană, mă rog, înţelegeţi ideea, film american de serie C cu monştri. Ce mi-a aras atenţia a fost faptul că, încă de la început, pe generic scria cu litere mari că filmul e inspirat din fapte reale. Aşa că am săpat un pic pe net şi am ajuns repede la concluzia că filmul Primeval e un exemplu tipic despre felul în care scenariştii de doi bani de la Hollywood îşi pot bate joc de un subiect excelent.
Până azi, n-am considerat niciodată că a cere 20 de ron pentru un bilet de cinema înseamnă jecmăneală: pentru a oferi condiţii bune de vizionare a unui film trebuie să bagi destul de mulţi bani, aşa că e normal să vrei să mai şi câştigi. Dar batjocura la care am asistat duminică după-amiază la Movieplex Cinema Plaza mi-a schimbat puţin optica: degeaba faci săli de nivel occidental, dacă te zgârceşti la plata celor câţiva angajaţi, iar aceştia muncesc la misto.
Concret: Read the rest of this entry »
Cam asta a fost. În goana lor nebună după parale, Spielberg&Co au reuşit să-l îngroape pe unul dintre eroii adolescenţei mele. Nu, n-a murit în film, doar a fost îngropat într-o telenovelă de un grotesc aproape indescriptibil.
Faptul că “Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull” are 8,1 pe IMDB se datorează, în opinia subsemnatului, doar faptului că fanii şi-au dorit foarte mult să mai vadă încă un film cu Indy. Sigur, nu vă gândiţi că vorbim despre vreun low budget sau că nu s-a aplicat aceeaşi clasică reţetă cu morminte, şerpi/scorpioni/furnici gigant/, căderi spectaculoase, obiecte cu puteri supraomeneşti etc etc. Din punctul ăsta de vedere Indiana Jones 4 prestează conform aşteptărilor. Când însă peste toate astea se suprapune un alien bullshit de proastă factură, iar cireaşa de pe tort o dă Read the rest of this entry »
Nu mi-aş fi imaginat că, fie şi la bătrâneţe, Sergiu Nicolaescu poate să dea chix la aplicarea clasicei reţete a comisarului Moldovan. Pentru că şocant la “Supravieţuitorul” este un singur lucru: filmul e mult, mult mai prost chiar şi decât “Cu mâinile curate” sau “Ultimul Cartuş”, adică peliculele cele mai politizate din seria comunistă a “comisarului”. De comparaţie cu “Duelul” sau chiar “Revanşa” nici nu poate fi vorba. Pe scurt, “Supravieţuitorul” este exact atât de prost pe cât zice CTP în comentariul din Gândul de azi. Nu e nici o exagerare acolo: dacă vrei să asişti la un recital de cel puţin un sfert de oră al Loredanei Groza, să ţi se strepezească dinţii în timp ce Viziru masacrează “Zaraza” sau s-o vezi pe Ileana Lazariuc ţopăind goală prin cameră, “Supravieţuitorul” este exact ceea ce cauţi. Alminteri, rişti fie să ieşi din sală după cel mult 20 de minute, fie să tratezi filmul ca pe o comedie involuntară şi să te cocoşezi de râs.
În condiţiile astea, stupefiantă pentru mine a fost constatarea că filmul a avut succes la public! Am profitat de faptul că a trebuit să-l văd la multiplexul din Plaza şi i-am “luat pulsul” supravietuitorului, iar ”diagnosticul” a fost uluitor. Nu numai că sala era mai plină decât la excelentul “The bank job“, dar Read the rest of this entry »
Dacă n-ai văzut îndeaproape cum arată un summit NATO din punctul de vedere al securităţii ai ă şansă (nu mare) de a putea urmări acest film fără să izbucneşti în hohote. De la oameni fără ecuson care intră fără a fi măcar legitimaţi în hotelul unde e cazat preşedintele SUA până la manifestanţi anti-NATO lăsaţi să-şi facă numărul la doi paşi de locul unde acelaţi preşedinte vorbeşte în public, Vantage Point are de toate. Are chiar şi un preşedinte american (William Hurt) care nu vrea s-o ia la goană cu elan pe spirala violenţei, şi refuză să le răspundă teroriştilor în stil GW Bush, adică de la 500 de bombe în sus. Pe scurt, dacă vrei să-ţi simţi inteligenţa insultată vreme de două ore de un scenariu imbecil, ăsta e filmul potrivit.
Făcând abstracţie de plot-ul ridicol, ideea de a spune o poveste din mai multe puncte de vedere nu este nici pe departe nouă, dar rămâne atractivă. În plus, Dennis Quaid şi Forrest Whitaker sunt doi actori buni, dar, din păcate, nici măcar ei nu pot salva filmul. Nota de pe imdb e dată probabil de “patrioţii” americani, un 5 ar fi fost cu mult mai potrivit.
Fără să-mi fie frică de cuvinte, afirm că “Restul e tăcere” are trei clase peste orice alt film românesc postdecembrist. Nu mi-aş fi putut imagina că se poate realiza o peliculă despre începuturile cinematografiei româneşti care să fie în acelaşi timp şi comedie, şi dramă, şi superbă frescă de epocă, dar Nae Caranfil a reuşit cu brio acest tur de forţă.
Acţiunea se petrece în anii 1911-1912, cu un scurt epilog în 1916, şi prezintă povestea realizării primului film românesc semnificativ, “Independenţa României”. Aparent um subiect de nişă, dar care se dezvoltă, sub ochii spectatorului încântat, într-o epopee tragi-comică de o forţă ieşită din comun. Meritul nu este însă numai al regizorului şi scenaristului Caranfil: prestaţiile lui Marius Florea Vizante şi Ovidiu Niculescu sunt la înălţimea partiturii, iar Mirela Zeta, nimeni alta decât “Andreea Marin” din “Mondenii”, demonstrează că poate mult mai mult decât s-o imite reuşit pe madam Bănică.
Sunt curios cum va fi primit acest film de profesioniştii cu şi fără ghilimele care i-au cântat osanale lui Mungiu. Din punctul meu de vedere, “Restul e tăcere” bate “4 luni, 3 saptamâni si 2 zile” la toate capitolele posibile.
Edit 19 martie.
Cum postarea asta face deja furori, fiind citită şi de un public căruia nu i se adresa iniţial, Read the rest of this entry »
Nu mi-e prea clar cu ce se ocupă CNA-ul în ultima vreme, dar cert e ca prin rating-urile date de comisia de specialitate a Centrului Naţional al Cinematografiei nu-şi prea bagă nasul. TVR Cultural a difuzat vineri filmul Carmen, cu Paz Vega în rolul principal, iar ratingul de vârstă acordat de CNC era 15 ani, fapt care, sincer, m-a lăsat cu gura căscată. Trec peste faptul că protagonista era filmată goală din toate poziţiile, şi că filmul abunda în scene de sex de toate felurile: dacă au ajuns şi elevii din clasa a şaptea să se filmeze în timp ce fac sex oral în şcoală, e clar că nu câteva scene de normal şi oral o să-i tulbure prea tare.
Problema e că filmul nu se oprea doar banalităţi de-astea: finalul apoteotic ni-i arată pe Jose omorând-o pe Carmen în biserică şi apoi trecând la un preludiu fierbinte cu … cadavrul: supt degetele de la picioare, cunilingus, tot tacâmul. După care imaginea se mută în celulă, unde ascultăm ultima mărturisire a condamnatului: “trupul ei era încă viu pentru mine”. Aici recunosc că mi-a sărit ţandăra apropo de CNC şi ratinguri: poate că nu se împiedică puştimea de un 18 scris în colţul ecranului, dar măcar oferă-i părintelui şansa de a aprecia de la începutul filmului dacă e cazul să-şi trimită copilul la culcare. TVR Cultural a avut decenţa de a programa filmul la o oră adecvată peliculelor pentru adulţi, dar măsura asta trebuia să fie obligatorie, nu facultativă.
Sigur, se poate argumenta că filmul a primit ratinguri similare în mai multe ţări europene, Spania reuşind un record insolit cu al său 13! Cum însă alţii au avut mai multă minte (Australia – mature audience, Japonia R-18 etc) , cred că până la urmă, standardul comunităţii ar trebui să fie cel luat în calcul. Iar la noi necrofilia nu-i prea populară, sau poate domnii de la CNC văd altă Românie când se uită pe geam.
Publicat de optimvs 
Publicat de optimvs 
Publicat de optimvs 
