Irlanda n-a fost furată de arbitru!

 Lovitură de teatru în scandalul meciului Franţa-Irlanda, încheiat cu calificarea francezilor după ce Henry a comis cu nesimţire un dublu-henţ: The Times a demonstrat, folosind randări 3D, că nici centralul şi nici tuşierul nu au avut cum să vadă henţul. Imaginile de mai jos sunt edificatoare:

 

După cum se vede în ambele imagini, buclucaşa stângă a lui Henry era camuflată de trei jucători irlandezi pe direcţia centralului, şi de portar pe direcţia tuşierului.

Evident, imaginile “spală” brigada scandinavă, dar aruncă o vină cât o piatră de moară

Cel mai mare beţiv de la Dinamo

 Articol antologic în Evenimentul Zilei de azi: fostul fotbalist Constantin David, de patru ori campion cu Dinamo, povesteşte tradiţiile bahice ale clubului din Ştefan cel Mare. Preiau integral textul, ar fi păcat să se piardă dacă alde Cornel Dinu&Co sar la cap pe la vreun şefuleţ de la EvZ:

 
“În „Groapă” s-a băut parcă dintotdeauna. Au existat generaţii întregi de jucători pasionaţi să scurgă paharele, începând cu Dinu, Augustin, continuând cu Bolohan, Semeghin (căruia i se striga „Semeghin, spaima sticlelor de vin”), iar acum „vârfuri de lance” sunt Tamaş, Pulhac şi Torje.

EVZ l-a găsit pe cel mai mare beţiv de la Dinamo. Coleg de generaţie cu fraţii Nunweiller, Ion Pârcălab şi Constantin Frăţilă, Constantin David, aflat în pragul vârstei de 68 de ani, povesteşte cu luciditate şi cu umor vremurile în care, în „Groapă”, se consuma alcool în cantităţi industriale, dar se juca fotbal de calitate, spre deosebire de prezent, când echipa se chinuieşte pe teren, iar jucătorii sunt, de fapt, „amatori” la băut.

Pentru a fi uşor de „identificat”, David are trecută pe cartea de vizită, în afara poreclei „Flencea”, titulatura „academician profesor doctor în Ştiinţe Alcoolice”.

„Ăştia sunt consumatori, noi eram beţivi adevăraţi!”

„Eu sunt cel mai mare beţiv din istoria clubului Dinamo! Fac parte din «brigada » Alexandru Vasile-Piţi VargaŢârcovnicu. Toţi – foşti jucători de echipa naţională. Ăştia au murit, doar eu mai trăiesc. Ei au băut numai tărie. Asta i-a doborât. Eu am băut doar vin şi bere. Beau de la 14 ani, de când eram la juniorii Progresului, unde antrenor era Cornel Drăguşin. De-atunci şi până acum, n-am făcut nicio pauză! De băutură trebuie să te apuci de tânăr. Unii s-au apucat prea târziu, de-aia se ameţesc repede!”, recunoaşte cu francheţe David.

„Jucătorii de astăzi sunt consumatori, noi eram beţivi adevăraţi! Adică de-ăia care beau până uită unde stau! Pe vremea mea, toţi fotbaliştii erau beţivi, rar găseai câte unul care nu bea. Aceia erau excepţii. Cine nu bea, era marginalizat. Portarul Datcu era mai mămos, nu le avea cu băutura. El era turnătorul! Ne spunea antrenorului. Deaia a şi fost exclus din gaşcă. Dacă refuzai să bei, ăia mai bătrâni te luau cu forţa la cârciumă. Eu am fost trimis de la Dinamo la Piteşti din cauza alcoolului. La Piteşti era un fel de batalion disciplinar. De-acolo m-au dat afară tot pentru băutură!”.

Antrenorul, „blat” cu paznicii

„Înainte de meci, joia, scăpam la băutură. Ziceam: «Hai să o ardem, că mâine ne ia!». Vinerea intram în cantonament. De duminică seară, după meci, până marţi, când aveam primul antrenament, beam permanent! Marţea se ardea iarba unde suflam noi! Antrenorul Traian Ionescu ne îmbrăca în treninguri de bumbac şi ne alerga până ieşea toată băutura din noi. El îi plătea pe paznicii de la baruri, pe unii îi scăpa de găinării cu ajutorul poliţiei. Ca pedeapsă, nea Traian ne trimitea la serviciul în care eram încadraţi. Eu lucram la paşapoarte, m-au băgat la «cusut» dosare. Uneori, luam barurile la rând. La 12 noaptea, când se închidea cârciuma, ne încuiau în bar şi ne lăsau băutură. A doua zi, la opt, când veneau să deschidă barul, ne găseau consumând”, povesteşte David.

 „E greu să facă Dinu pe lupul moralist!”

După încheierea carierei de fotbalist, în 1971, Constantin David a lucrat la Serviciul paşapoarte, de unde s-a pensionat acum 20 de ani. „Păstrez legătura cu foştii colegi de serviciu. Uite, mâine ne întâlnim. Stăm de vorbă, bem două-trei sticle cu vin, mai discutăm politică, vedem cine a mai murit dintre noi, cine mai trăieşte…”, explică „Flencea”.

Întrebat de ce nu a profesat ca antrenor, răspunde sincer: „N-aveam cum! Cum să le zic fotbaliştilor să fie profesionişti, când

Unirea Urziceni spală obrazul pătat al fotbalului românesc

Victoria magnifică de la Glasgow, 4-1 cu Rangers, a pus definitiv urbea cu un singur semafor din Bărăgan pe harta fotbalistică a Europei, dar aceasta nu este nici pe departe singura realizare a echipei lui Dan Petrescu. Recitalul din Scoţia a venit exact în momentul în care, la nivel de echipă Naţională, am ajuns de râsul lumii, aşa că trupa lui Bucşaru a dres cât de cât busuiocul, spălând obrazul pătat al fotbalului românesc.

 Sigur, Rangers nu e nici pe departe vreun Real Madrid, dar asta nu înseamnă că, taxând slăbiciunile unor asemenea adversari, Unirea n-ar putea reuşi, în premieră absolută pentru o echipă din România, calificarea în primăvara Champions League.  Fără să ne ambalăm prea tare (CFR Cluj avea anul trecut 4 puncte după două meciuri, şi a rămas cu ele), e clar că, în sfârşit, putem măcar spera în mod realist la această performanţă.

Becali, Bergodi şi suporterii stelişti

 M-a distrat copios astăzi vreo jumătate de oră citind pe site-urile prosport şi gsp corul de înjurături şi blesteme la adresa lui Gigi Becali, cor care însoţea, uneori pe cateva pagini, orice articol despre demiterea lui Begodi.  Evident, nici un om cu mintea întreagă nu poate aproba halul în care oierul îşi tratează antrenorii şi jucătorii. Cu atât mai mult cu cât demiterea lui Begodi pentru vina de a nu fi lăsat patronul să se dezlănţuie în vestiar, în pauza meciului cu Sheriff Tiraspol, e doar ultima faptă dintr-o lungă serie, în care figurează umilirea lui Hagi, declaraţiile defăimătoare la adresa lui Goian, exact înaintea transferului, sau chiar ropotul de insulte şi de batjocuri revărsat asupra bietului Grzelak.

 Pe de altă parte însă, dreptul suporterilor stelişti de a se indigna în faţa metodelor oiereşti e cu totul altă poveste. Discutăm aici despre aceiaşi suporteri care s-au felicitat reciproc când Berbecali a cumpărat meciul de la Vaslui şi, implicit, ultimul titlu de campioană al Stelei, vorbim despre oamenii care s-au bucurat la cele trei puncte făcute cadou de Deaconu-brichetă şi care şi-au dat coate când misiţii ciobanului au fost prinşi la Cluj cu valiza doldora de dolari. Moralmente vorbind, nu prea înţeleg ce îi îndreptăţeşte pe aceşti oameni să-i judece acţiunile oierului, din moment ce toate metodele venite de la stână li s-au părut foarte bune câtă vreme au produs rezultate.

 În momentul de faţă, gloata “suporterilor” stelişti dezlănţuiţi arată exact ca o trupă de mercenari care-şi lichidează angajatorul pentru că a întârziat cu plata. Iar explicaţia este foarte simplă: saltul subit al Stelei de la condiţia de echipă care juca în cupele europene în anii 80 cu tribunele umplute cu soldaţi la “cel mai iubit club din România” s-a produs artificial, strict datorită rezultatelor excepţionale dobândite de echipa lui Valentin Ceauşescu. Marea masă a

Maimuţa curentată Becali plânge după sinistrul Piţurcă

Condusă magistral de pe margine de Răzvan Lucescu, România a reuşit în seara asta un egal memorabil pe Stade de France  (1-1), dar, desigur, asta nu înseamă nimic pentru cel mai nesimţit oier al ţării. Patronul Stelei, supranumit “maimuţa curentată” chiar de cel care l-a dus din puşcărie direct în Parlamentul European (Vadim), a declarat imediat după încheierea meciului că “altfel juca echipa lui Victor Piţurcă, mai bine”. Şi, pentru a face suprema dovadă a nesimţirii sale, a dat şi explicaţii: “Mara nu are ce căuta la naţională. Apostol e tehnic, dar nu are forţă. Piţurcă e mare antrenor, are ochi de şoim, ştia el de ce nu îl bagă pe Max Nicu. El nu are ce căuta în viaţa lui la o echipă de divizia B. Păi nu a atins mingea de trei ori, am văzut eu ce poate Max Nicu, el nu are ce căuta niciodată la naţională. Joci cu el şi cu Mara, care nu are loc în divizia B în Spania. Pe dreapta era nevoia de Nicoliţă sau de un jucător de viteză.”

 Pentru cine nu ştie, Apostol, în opinia mea cel mai bun jucător al nostru în meciul de aseară, cu tot cu greşeala de la golul francezilor, i-a luat iniţial locul în echipă muştei fără cap Bănel Nicoliţă. Iar Max Nicu a jucat aseară fix pe postul maratonistului fără creier din Ghencea. De aici durerea oierului, care, fără complictatea dintre barbugiul Piţurcă şi clanul mafiot Becali,

Steaua i-a furat cu arbitrul pe puştii de la Motherwell

 Pentru cine n-a văzut meciul, şi ştie doar rezultatul (3-1 pentru Steaua), afirmaţia din titlu poate părea delirantă. Cine a văzut meciul, şi crede ca şi mine, că victoria obţinută prin mituirea arbitrului este o ruşine, va fi de acord că Steaua lui Becali a tras aseară un scuipat în obrazul României.

 Concret: echipa de copii a lui Motherwell (medie de vârstă 21 de ani, câţiva sub 18) a călărit Steaua din toate poziţiile vreme de 55 de minute, a marcat un gol superb, a avut câteva alte ocazii monumentale şi, cel mai important, a avut un penalty clar ca lumina zilei, când unul dintre apărătorii stelişti a respins cu amândouă mâinile un şut care se ducea bombă spre poartă. Arbitrul, un borfaş de prin Spania, n-a văzut penalty-ul care se zărea şi din elicopter, la fel cum n-a văzut nici alte 2-3 branciuri date prin careu de fundaşii stelişti. În schimb, ca prin minune, i s-a desfundat fluierul când

ProTv readuce transmisiile sportive în epoca Întunericitului

 Meci de mare interes pentru români la Doneţk: Şahtiorul lui Mircea Lucescu luptă cu Poli Timişoara pentru un loc în play-off-ul care duce in grupele Champions League. Poli luptă eroic, conduce cu 1-0 în deplasare, Şahtior egalează abia în minutul 62, iar românii care n-au Digi Sport… stau cu urechea lipită de radio. De ce? Simplu, drepturile de transmisie pentru Champions League le are, în România,  postul semi-falit deţinut de Adrian Sârbu CME. Şi cum, în vremurile astea de criză, e scump halatul, pardon, sunt prea mulţi pentru ProTv cei câţiva firfirei ceruţi pentru tururile preliminare, am ajuns mai rău decât pe vremea lui nea Nicu. Măcar atunci, dacă am fi jucat cu o echipă sovietică,

Brazilia-SUA 3-2: “visul american” a ţinut fix o repriză

 În pauza finalei Cupei Confederaţiilor, când americanii conduceau cu 2-0 după o repriză aproape perfectă, probabil că doar cei mai fanatici suporteri brazilieni mai îndrăzneau să spere într-o răsturnare de situaţie.  Şi asta în special din cauză că echipa SUA făcuse un joc chiar peste nivelul semifinalei în care eliminase Spania, în timp ce Brazilia se zbătuse haotic, singurele ocazii venind în urma unor sclipiri individuale. Mai mult, americanii dăduseră 200%, luptând feroce pentru fiecare minge, în vreme ce brazilienii păreau şi oarecum lipsiţi de tonus, nu numai de idei.

 Rezultatul final a fost însă 3-2 pentru Brayilia, după o a doua repriză care a fost exact opusul primeia: nişte americani vlăguiţi au făcut practic figuraţie în faţa starurilor braziliene, care au marcat suficiente goluri pentru a câştiga trofeul la capătul celor 90 de minute, fără a mai fi nevoie nici măcar de prelungiri. Şi asta deşi arbitrii suedezi au prestat cu temă de la Blatter, făcându-se că nu văd cum excelentul portar american Tim Howard a scos o minge intrată cu vreo 30 de centimetri în poartă, umplându-i de galbene pe fundaşii brazilieni şi, în general vorbind, făcând aproape totul pentru a-i ajuta pe americani. Lucru oarecum firesc, dacă ne gândim că n-ai cum să faci fotbalul mai popular decât este deja în Brazilia, în vreme ce un succes american ar fi deschis larg porţile SUA pentru ceea ce americanii numesc şi acum soccer.

 Personal, nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat cu americanii la pauză. Explicaţia facilă, că jucătorii s-au crezut deja învingători şi relaxarea psihică i-a “scos din priză”, nu cred că poate justifica diferenţa enormă dintre felul în care a jucat echipa  SUA în prima şi, respectiv, a doua repriză. Nu este mai puţin adevărat că şi brazilienii au revenit cu altă atitudine de la cabine, ultramotivaţi de ruşinea fără precedent care se profila la orizont, dar nici asta nu explică subita răsturnare a partidei. Una peste alta, metaforic vorbind, americanii au alergat în a doua jumătate a meciului de parcă le pusese cineva somnifere în pahar, încât mă întreb dacă nu cumva, în alea 15 minute, câţiva dintre jucătorii lor au pariat pe Brazilia, la cote frumuşele,

SUA-Spania 2-0: lecţie americana de fotbal la Cupa Confederaţiilor

 Telespectatorii care au reuşit să-şi înfrângă sila faţă de circul grotesc făcut în tribune de negrotimea sud-africană au avut parte, în această seară, de un spectacol de zile mari: cvasi-necunoscuta echipă de soccer a Statelor Unite a bătut meritat. cu 2-0, o Spanie considerată de mulţi aproape invincibilă. Semifinala Cupei Confederaţiilor s-a încheiat, acum câteva minute, cu un rezultat pe care mai toată lumea l-ar fi considerat imposibil înaintea meciului, un rezultat care a demonstrat, dacă mai era nevoie, că în fotbal numele şi palmaresul nu câştigă meciuri decât dacă adversarul se lasă bătut de ele.

 Spre lauda lor, americanii nu numai că nu s-au lăsat intimidaţi de uluitoarea serie de meciuri fără înfrângere a Spaniei, sau de numele şi salariile jucătorilor spanioli, dar au şi predat o lecţie de fotbal angajat şi inteligent în acelaşi timp, cu care au făcut şah-mat trupa condusă de pe margine de abulicul del Bosque. Desigur, acest uriaş succes al americanilor ar fi fost probabil imposibil dacă Spania avea un antrenor capabil să realizeze, măcar după 45 de minute de atacuri sterile, că a ploua centrări peste o apărare atletică şi cu un cap mai înaltă decât atacanţii proprii reprezintă cea mai tâmpită tactică pe care o poate alege. Asta nu ştirbeşte însă cu nimic meritele echipei SUA, care, exceptând ultimele 6-7 minute, nu a încercat nici să facă antijoc, nici să rupă adversarii la picioare, ci şi-a jucat corect şi inteligent sansa ivită din incompetenţa antrenorului spaniol.

 Din acest punct de vedere, americanii au predat aseară o lecţie extrem de valoroasă pentru toate echipele mici: nu poţi obţine victoria dacă nici măcar nu-ţi propui să ataci, sau o faci în dorul lelii, cu un singur atacant împins aiurea în faţă, fără nici un sprijin. Păcat că meciul ăsta nu  a avut loc înaintea oribilului Olanda-România de la Euro 2008, poate în felul ăsta ar fi realizat şi Mircea Sandu niţel mai devreme ce petardă de antrenor e Piţurcă, şi n-am fi ajuns în situaţia de a vedea Mondialul din 2010 doar la televizor. Pentru că, realist vorbind, Altidore nu e Mutu cum nu e cioara vultur,