Manevra Oprescu: cine a dat chix?

Scenariul 1(sugerat de un cunoscut cu multe antene prin primării) : Băsescu ştia că dacă Oprescu merge din partea PSD e un candidat redutabil, aşa că l-a presat pe Vanghelie să facă orice pentru a-i bloca doctorului candidatura. Mânerul folosit de marinar la Vanghelie: afacerea de puşcărie cu economatele. (citat aproximativ: “dacă nu face cum zic eu, se îngroapă în puşcărie cu economatele pe piept) 

 Cu largul sprijin al lui Geoană (care ştia că Oprescu primar= bunicuţa pe cai de rasă) candidatura lui Oprescu este blocată în PSD. Când omul a vrut să meargă independent, s-a încercat eliminarea lui  numărând atent semnăturile. Chiar şi cu contestaţia admisă, candidatului Oprescu îi va veni greu să suplinească, într-un timp foarte scurt, lipsa unei organizaţii municipale de partid care s-ar fi ocupat de campanie.

 În varianta asta chixul ar fi al aripii Iliescu-Năstase din PSD, iar victoria a lui Băsescu şi Geoană.

 Scenariul 2:

Principiul înscăunărilor dinastice la licuricii mari

 Să începem cu faptele: dacă madam Clinton este aleasă preşedinte şi nu dă colţul pe durata mandatului, rezultă că în perioada 1989-2013 America va fi fost condusă de doar două familii, Bush şi Clinton.  Preşedinţi: Bush Senior 1989-1993, Bill Clinton 1993-2001, Bush junior 2001-2009 şi Hillary Clinton 2009-2013. (alegerile se tin la sfarşitul anului, dar jurământul se depune tradiţional în ianuarie anul următor).

 Dacă luăm în calcul şi agresivitatea extremă a politicii americane în acest sfert de secol, cu atacuri asupra Iugoslaviei, invazii în Afganistan şi Irak etc, nu-i prea greu să ne gândim că procesul democratic din SUA a ajuns o faţadă, care ascunde o tot mai pronunţată evoluţie spre un regim oligarhic extrem. Marionetele de la Casa Albă, alese de-acum pe criteriul pragmatic “să-l punem pe ăsta, că deja ştie de la tacsu’” nu fac altceva decât să execute voinţa lui Halliburton&Co.

 În contextul ăsta, nu ştiu de ce am aşa o presimţire că şansele lui Obama tind spre zero. Sper să mă înşel.

Adio Geoană!

 Americanii au descoperit de peste două secole că alegerile sunt câştigate nu de cel mai bun preşedinte, ci de cel mai competitiv candidat. Mircea Geoană, considerat de mulţi “omul americanilor” din PSD, nu pare să fi aflat nici până azi de această descoperire. Ăsta poate fi cam singurul scenariu care explică, fără a lua în calcul o înţelegere subterană cu Băsescu, decizia de a-l nominaliza pe Vanghelie drept candidat al PSD la Primăria Capitalei.

 Sunt de acord că, măcar în primele luni de mandat, Vanghelie ar putea fi un primar mai performant decât Oprescu: ştie butoanele şi “butoanele” dintr-o primărie, ştie cam care sunt funcţionarii cu greutate, pe care la o adică, te poţi baza că  barem fac treabă, chiar dacă bagă şi mâna, într-un cuvânt are o experienţă de opt ani fix în domeniul ăsta. Problema e că, tot fix, are 0% şanse de a fi ales, conform tuturor sondajelor realizate în Bucureşti.

 În aceste condiţii, desemnarea lui Vanghelie înseamnă, de facto, renunţarea la orice şansă de a câştiga pentru prima oară primăria Bucureştiului. Cum va folosi tandemul Iliescu-Năstase această armă, după o eventuală înfrângere din primul tur a lui Vanghelie, e uşor de anticipat.

Onoarea Cotidianului, spalată de Doru Buşcu

 Când Ioan T. Morar i-a atacat violent în Cotidianul pe criticii lui Băsescu de la Antena 3, tratându-i drept oameni capabili să-l răstignească pe Hristos a doua oară, am taxat cum se cuvenea această ieşire în decor. Ca urmare, n-aş avea cum să-mi păstrez acum respectul de sine dacă nu mi-aş scoate acum pălăria în faţa lui Doru Buşcu, al cărui editorial, sugestiv intitulat “Ofiţerul-tonomat şi preşedintele beat de sine”  , bate câteva piroane zdravene în sicriul electoral al lui Băsescu.

 Evident că se vor găsi unii care să spună că echipa de la Cotidianul  a simţit dincotro bate Vântu. Şi că, la indicaţiile patronului, a început să schimbe macazul după ce ultimele sondaje, încă nepublicate, au arătat prăbuşirea matrozului.  Eu unul prefer să cred că ultimele ieşiri ale lui Băsescu au fost suficiente pentru ca orice om de bună-credinţă să înţeleagă că actualul preşedinte este şi a fost mereu un exponent al mentalităţilor securistice, un dinozaur din specia “ochiul şi timpanul” care a supravieţuit miraculos până în zilele noastre. 

  Apetitul lui Băsescu pentru “armaghedoanele ofiţereşti”, de care vorbeşte Doru Buşcu, a fost tot timpul vizibil. Unii au preferat să se uite în altă parte, fie pe bani mulţi, fie pentru că au considerat ( în mod naiv, zic eu) că există rele mai mari pentru România. A fost nevoie de trei ani în care Băsescu a patronat tandemul servicii-DNA pentru ca oamenii din a doua categorie să-şi dea seama ce reprezintă, de fapt, actualul preşedinte. Mai bine mai târziu, decât niciodată!

Taxa de neînmatriculare

 Varujan Vosganian a supralicitat azi în lupta pentru menţinerea cu orice preţ a taxei de primă înmatriculare, susţinând că Ford nu mai vine în România iar Renault ameninţă cu mutarea producţiei “spre Răsărit” în caz că se dă liber la importurile second-hand. Nu ştiu cât adevăr o fi în aceste afirmaţii, dar cert e că din acest mod de a pune problema răzbate clar disperarea omului care simte că-i fuge pământul de sub picioare. Ford şi Renault sunt nişte investitori extrem de importanţi, pe care şi i-ar dori orice ţară, dar oricât de bananieri am fi n-am ajuns să ne facă politica fiscală o firmă care dă câteva mii de locuri de muncă şi niscai impozite, nu foarte mari.

 Pe Vosganian îl doare de fapt la buget, acolo unde dispariţia taxei ar produce o gaură imposibil de umplut într-un an electoral. Când alegerile bat la uşă, guvernele îşi aduc aminte şi de profesori, şi de medici, şi de pensionari, iar această subită revenire a memoriei presupune mulţi, foarte mulţi bani. Cu alte cuvinte, dacă mâine dispare taxa, PNL-ul rămâne fără una din modalităţile cele mai facile de a-şi sălta scorul electoral. Motiv pentru care şi adversarii politici trag tare pentru desfiinţarea taxei, încercând să le tragă astfel liberalilor preşul de sub picioare.

 Culmea este că PNL-ul se vede pus în situaţia de a susţine o măsură profund antiliberală: genul ăsta de taxă ar fi mai degrabă tipic unei guvernări social-democrate, mereu dornică să mai ia câţiva bănuţi de la păturile mijlocii şi bogate pentru a cârpi salariile bugetarilor sau pensiile.  În ritmul ăsta aşteptăm cu interes alte măsuri liberale, cum ar fi taxa de neînmatriculare (de ce n-ai şapcă, iepuraşule?), taxa pe valoarea adăugată a valorii adăugate şi, nu în ultimul rând, fumăritul. Iar dacă nici aşa nu merge, o taxă pe aerul respirat, direct proporţională nu cu capacitatea pulmonară, ci cu veniturile, garantat ar umple vistieria.

Paraziţii & Mărgineanu vs Băsescu

Dacă Băsescu a rupt gura târgului în 2004 folosind în campanie melodia “România trezeşte-te” a grupului Moromeţii, se pare că în 2008 au început să se ascută cuţitele mai mult sau mai puţin artistice şi de partea cealaltă. Paraziţii şi Mărgineanu au un cântec intitulat “Moartea întreabă de tine” în care doamna cu coasa pare să întrebe de vreo două ori şi de actualul preşedinte.

 

Nu-s nici pe departe un fan al acestui gen de muzică (dacă se poate numi aşa), dar versurile care însoţesc melodia (bazată pe singurul hit al Annei Lesko, “Anicyka Maya”)  pot în mod clar contribui la ştirbirea soclului pe care s-a cocoţat Băsescu. Operaţiunea “e cool să fii anti-Băsescu” a început.

 “Iar băieţii de azi n-o să mai bea nimic. Promit.

Să ne distrăm pe gol de azi înainte,

Vom renunţa odată cu iubitul nostru preşedinte.

Eşti acolo-n postul tău, oficial îţi merge bine,

În sfârşit am auzit că-ntreabă cineva de tine:

Moartea-ntreabă de tine,

Stiu că nu-ţi convine, e plăcerea mea!

Totul ţi se trage de la prea mult bine,

Am o presimţire că păţeşti ceva.”

Vanghelie şi Turcescu, două bile negre

Cum se purta pe vremuri după Revelion,  am pregătit şi eu două filmuleţe din ciclul “dacă doriţi să revedeţi”.  Conştiinţa de pe ştatele de plată ale lui Vântu şi primarul care este, în momentele lor de glorie.

  

Prima baie de mulţime (semi)ratată a lui Băsescu

Apariţia preşedintelui în Piaţa Constituţiei n-a mai fost un prilej de entuziasm popular: am văzut azi imaginile înregistrate de TVR, iar reacţia mulţimii a fost în cel mai fericit caz împărţită. Unii l-au fluierat şi huiduit, fără prea mare entuziasm e drept, alţii l-au aplaudat, tot cam în dorul lelii. Din ce-am aflat de la colegii care au fost în Piaţă, nici pe drumul spre scenă nu se mai înghesuia chiar toată lumea să-i strângă mâna şefului statului. Unii se năpusteau, ca şi până acum, dar alţii rămâneau rezervaţi, fapt care a contribuit la apariţia câtorva momente penibile: după 2-3 mâini întinse Băsescu se trezea că trage de alţi 2-3 oameni care n-au nici un gând să dea noroc cu el.

 Şi pe scenă, Băsescu a părut uzat, lipsit de inpiraţie şi de charismă: discursul său a fost banal, iar mulţimea, parţial ostilă, n-a mai intrat în rezonanţă cu vorbitorul. Ceea ce nu e neapărat un semn că Bucureştiul nu-l mai vrea pe Băsescu: mai degrabă oamenii dau semne clare că s-au săturat de politicienii care plonjează în mulţime la evenimente care n-au nici o legătură cu ei. Pe când o Sfântă Paraschiva fără cohorte de politruci?

 P.S. În vreme ce Băsescu dă semi-chix în piaţă, Adrian Năstase se delectează cu povestea celor 47 de ronini . Care are probabil o savoare particulară pentru un politician vândut de toţi ipochimenii cu care se înconjurase în momentele de glorie. După scena din Piaţa Constituţiei am o presimţire că nu mai e aşa de mult până ce Băsescu o sa-i ceară cartea asta cu împrumut lui Năstase.

Discipolii lui Roşca din televiziune şi blogosferă

 Circ penibil aseară la Realitatea: filmată din spate, cu un webcam atât de prost că oricum n-ar fi recunoscut-o nici propria mamă, a apărut MARTORA. Gratulată de Tatulici cu câteva “mulţumesc martore” spuse din toată inima, răsplătită cu menţionarea adresei blogului în prime-time, tot tacâmul.

 Stupoare în tribune: “martora” în cauză este, cum spuneam de aseară, web-editor la Cotidianul. Adică pune ştirile pe net. Şi aşa se explică ridicolul circ făcut aseară de Tatulici şi Turcescu:

193.000 de maghiari din România vor autonomie teritorială pe criterii etnice

Rezultatele europarlamentarelor de ieri relevă faptul că nu toate relicvele politice ale anilor ‘90 o iau uşor-uşor spre uşa din dos: candidând ca independent, Laszlo Tokes a luat un spectaculos 3,76% (deja vorbim despre numărătoarea parţială)  şi a reuşit să intre în Parlamentul European. Cum la europarlamentare au votat cam cinci milioane de alegători, reiese că 193.000 de cetăţeni ai României au considerat că Laszlo Tokes le poate reprezenta cel mai bine interesele.

În România anului 2007,  un personaj care declara pe 14 februarie că va milita ” pentru autotonomia pe trei nivele a comunitatii maghiare din Romania si pentru autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc”  reuşeşte un scor fabulos, depăşind de pildă PC-ul lui Voiculescu (2,86%). Care PC are la dispoziţie ţşpe televiziuni şi nşpe ziare! Nici nu vreau sa mai spun ce înseamnă acest rezultat, vă las pe voi să trageţi concluziile…

 UDMR-ul a luat doar 5,86% din voturi (spun “doar” pentru că maghiarii au votat ieri în proporţie mult mai mare decât românii, de unde şi totalul de aproape 10% scos de UDMR+Tokes) şi are toate şansele să nu mai intre în Parlament în viitoarea legislatură dacă episcopul reformat de Piatra Craiului reuşeşte să mai radicalizeze circa o zecime din totalul alegătorilor de etnie maghiară din România. Sau, mult mai probabil, va fi silit să-şi radicalizeze de asemenea discursul politic. Eventual chiar să cadă la pace cu Tokes, preluând din mers revendicările acestuia.

Băsescu, înfrânt la europarlamentare.

 PD are peste 31%, conform exit-poll-urilor, dar în opinia mea marele înfrânt al acestor alegeri europarlamentare este Traian Băsescu. Iar explicaţia este simplă: dacă azi s-ar fi votat pentru Parlamentul României, nu pentru cel european, tandemul băsescian PD-PLD  rămânea în opoziţie! Împreună, cele două partide adună 38,4% conform CSOP şi 39,3% conform CCSB. În acelaşi timp însă, trio-ul PNL-PSD-UDMR, care menţine în funcţie şi guvernul Tăriceanu, adună 42,9% conform CSOP şi 42,3% conform CCSB. Cum celelalte partide n-ar trece pragul electoral, lucrurile sunt destul de clare.

 La referendum, eşecul lui Băsescu a fost şi mai usturător: n-a reuşit să mobilizeze decât un sfert din alegătorii României, când avea nevoie de prezenţa al urne a cel puţin jumătate dintre ei.  De altfel,  abia pe la 23.30 a fost în stare să-şi înfrângă dezamăgirea şi să dea nişte declaraţii cu care să încerce să cosmetizeze puţin verdictul urnelor.

 Sigur, nu trebuie să cădem în cealaltă extremă: europarlamentarele au confirmat clar că la ora asta Băsescu (pardon, tandemul PD&PLD)  este principala forţă politică a ţării. Doar că pare să se pregătească pentru încă patru ani de opoziţie, dacă nu-şi asigură serviciile UDMR. 

De ce am votat NU la referendumul pentru uninominal

 S-a bătut multă monedă pe curăţirea clasei politice, aruncarea celor 322 de trădători peste bord, si altele asemenea, care numai argumente nu sunt, cata vreme pedistii şi pelediştii lui Băsescu nu sunt cu nimic mai curati decat pesediştii sau peneliştii. Uninominalul are, în România, un singur argument viabil: responsabilizarea parlamentarului faţă de alegătorii din circumscripţie. Problema e că, în acelaşi timp, există un contra-argument cel puţin la fel de puternic: sistemul de “învingătorul ia totul” propus de Traian Băsescu nu asigură o reprezentare corectă în Parlament a tuturor opţiunilor electoratului.  Oamenii care au votat un partid de 10% nu vor fi reprezentaţi în nici un fel, şi asta numai democraţie nu e.

 Mai mult, e clar că în maxim două legislaturi, uninominalul “pur” va duce la dispariţia de pe scena politică a majorităţii partidelor. Unii zic că un sistem cu două partide mari ar fi mai bun, şi au argumentele lor. Dar şi dacă rămân numai două mari partide, tot o reprezentare incorectă în Parlament a opţiunilor electoratului am avea: dacă partidul X ia în toate judeţele 51% iar partidul Y ia în toate 49%, vom avea un Parlament monocolor, format numai din reprezentaţii partidului X. Şi o ţară condusă, ca să parafrazez poanta din “Asfalt tango”, pe principiul “pe vaporul meu eu sunt Ceauşescu”. Gândiţi-vă la alegerile din 2000: v-ar fi plăcut un parlament 85% PSD? Pentru că asta ar fi ieşit dacă se aplica atunci genul de uninominal care ni se propune acum.

 Actualul sistem de vot pe liste este clar prost, şi trimite în Parlament tot soiul de handicapaţi. Nici un dubiu aici. Dar a-l înlocui cu un sistem uninominal “pur” ar fi un salt hotărât din lac în puţ. Mult mai corect ar fi, de pildă, dacă tot plătim cu bani grei un Parlament bicameral, să alegem senatorii prin vot uninominal şi deputaţii prin vot pe liste, măcar să vedem dacă apar diferenţe semnificative între calitatea materialului uman prezent în cele două camere.

 Şi ar mai fi de spus un lucru: pe susţinătorii fanatici ai actualului preşedinte poate i-ar încâta să vadă o ţară cu Băsescu preşedinte şi cu un parlament în care PD-ul sare de 90%. Eu aveam 17 ani în 1989 şi îmi aduc destul de bine aminte cum era pe vremea lui Ceauşescu, aşa că o asemenea alternativă nu-mi surâde nici un pic. Prost e că pentru puştii de 18 ani care merg acum la vot cu afişe de genul ăsta în cap, nea Nicu e doar un bau-bau iar Băsescu e cool.

P.S. Realizez că, după cum îmi spunea adineauri un prieten care a citit această postare, e posibil să-mi pierd câţiva cititori. Vă spun sincer că pe cei care nu pot întelege argumentele de mai sus ( NU ma refer la cei care le  înţeleg, dar nu sunt de acord cu ele, asta e deja altă poveste) , nici nu-i vreau.

Controlul lui Băsescu asupra SRI devine cvasi-total

 Ieri a făcut furori ştirea că Băsescu l-a eliminat, prin trecere în rezervă, pe generalul-locotenent Ionel Marin, directorul adjunct al Serviciului Român de Informaţii. Cum marinarul îşi numise deja omul sau,  pe Florian Coldea, în funcţia de prim-adjunct al directorului SRI, lucrurile sunt clare:  toate funcţiile importante din SRI revin oamenilor lui Băsescu! Nu, n-am uitat de postul de director, aparent cel mai important din SRI. Doar că directorul este numit politic şi are în serviciu exact atâta influenţă cât îi permit adjuncţii să aibă… 

Qui s’excuse s’accuse, versiunea Patapievici

In două articole din EvZ (le puteti citi aici şi aici),  Patapievici încearcă să explice de ce n-ar trebui considerat un “intelectual al lui Băsescu”, ci eventual o conştiinţă vie a neamului. Ghinion însă, logica argumentaţiei e atât de precară încât Patapievici sfârşeşte prin a se acuza singur mai dihai decât au făcut-o alţii.

 Să lucrăm cu materialul clientului: “De pilda, afirmatia ca eu as fi „intelectualul lui Basescu” pentru ca presedintele m-a numit la ICR este implauzibila din trei motive: pentru ca trecutul meu nu e de om servil; pentru ca nu sustin dupa numirea mea la ICR decat pozitii care sunt in deplin acord cu luari de pozitie anterioare numirii mele; in fine, pentru ca niciodata nu m-am luptat pentru dobandirea vreunei functii publice, iar pe cele pe care le-am avut le-am ilustrat cu onestitate, in spiritul serviciului public (contrariul ar trebui dovedit). “
 Mica dar esenţiala problemă e că Patapievici a fost numit la ICR taman pentru că “poziţiile” sale erau violent pro-Băsescu. Într-adevăr, omul nu s-a sucit pe urmă, nici n-ar fi avut de ce, tocmai îşi luase tainul…

Saltul lui Berbecali de la “maimuţă curentată” la cimpanzeu inteligent

 Cine l-a urmărit aseară pe Berbecali la 1 şi 1 a remarcat probabil că oierul face progrese evidente în ceea ce priveşte exprimarea. Nu s-a mai împiedicat în primul neologism ieşit în cale şi, mai mult, a dat dovadă de spontaneitate când a fost luat peste picior. Sunt curios câte ore de şcoală face pe zi şi cu cine.

 În orice caz, dacă o ţine în ritmul ăsta, tare mi-e frică să nu-l vedem câştigător din turul I la primele alegeri din epoca post-Băsescu.