Lovitură de teatru în scandalul meciului Franţa-Irlanda, încheiat cu calificarea francezilor după ce Henry a comis cu nesimţire un dublu-henţ: The Times a demonstrat, folosind randări 3D, că nici centralul şi nici tuşierul nu au avut cum să vadă henţul. Imaginile de mai jos sunt edificatoare:
După cum se vede în ambele imagini, buclucaşa stângă a lui Henry era camuflată de trei jucători irlandezi pe direcţia centralului, şi de portar pe direcţia tuşierului.
Evident, imaginile “spală” brigada scandinavă, dar aruncă o vină cât o piatră de moară Read the rest of this entry »
Excelentă parodia făcută de un fan stelist, folosind o secvenţă din filmul “Die Untergang”. Într-adevăr, se pare că numai aşa poate să dispară Becali de pe posturile TV româneşti.
Scriu la 3.30 dimineaţa, sub impresia meciului fabulos făcut de puştiul Del Potro în faţa lui Federer, şi mă văd nevoit să afirm cu toată convingerea că argentinianul va fi, în 2010, noul rege al tenisului mondial. Explicaţia e simpla: sigur că Federer n-a făcut azi cel mai bun meci al vieţii sale, servind mai degrabă modest şi comiţând pe final destule greşeli, dar Del Potro a câştigat un meci pe care-l începuse practic de la 0-1 la seturi şi un break dezavantaj în setul secund! Şi a făcut-o jucând de multe ori fabulos, reuşind lovituri imposibile, plasând mingea cu o precizie uluitoare în regim de forţă şi viteză, şi, mai ales, etalând o defensivă de un nivel pe care eu nu l-am mai văzut până acum pe o suprafaţă rapidă.
Puştiul argentinian de numai 20 de ani a intrat pe terenul primei sale finale de mare şlem cu picioarele împleticindu-se de emoţie, iar vulpoiul Federer l-a luat cât de tare a putut, părând, la jumătatea setului 2, că are meciul în mână. A fost, de altfel, momentul în care comentatorii de pe Eurosport au început să primească SMS-uri tip “Federer în 3 seturi”de la diferiţi pricepuţi. Numai că un arbitraj video care i-a dat dreptate lui Del Potro la o minge dubioasă a fost suficient pentru a-l enerva niţel pe elveţian, iar argentinianul s-a agăţat de această şansă, cu o maturitate uluitoare pentru vârsta lui, reuşind să întoarcă soarta setului. A urmat o luptă extraordinară pe parcursul a alte două seturi, iar în final Del Potro a reuşit, după ce-şi adjudecase şi al doilea tie-break al meciului, să câştige imperial setul 5, cu 6-2 şi două break-uri.
De altfel, nervozitatea lui Federer mi-a confirmat din plin impresia pe care am avut-o mereu despre el, şi anume că marele tenismen este un om destul de mic. Când ai câştigat 4 US Open la rând, când ai în vitrină toate trofeele imaginabile, când ai reuşit, în sfârşit, să scapi şi de complexul Roland Garros, e pur şi simplu jenant să te scoată aşa din pepeni faptul că adversarul a avut dreptate să ceară un challenge la o minge dubioasă. Lucru care arată şi cât de supte din pix erau analizele pe care le-am citit recent despre “noul Federer”, care şi-a redescoperit plăcerea Read the rest of this entry »
Pentru cine n-a văzut meciul, şi ştie doar rezultatul (3-1 pentru Steaua), afirmaţia din titlu poate părea delirantă. Cine a văzut meciul, şi crede ca şi mine, că victoria obţinută prin mituirea arbitrului este o ruşine, va fi de acord că Steaua lui Becali a tras aseară un scuipat în obrazul României.
Concret: echipa de copii a lui Motherwell (medie de vârstă 21 de ani, câţiva sub 18) a călărit Steaua din toate poziţiile vreme de 55 de minute, a marcat un gol superb, a avut câteva alte ocazii monumentale şi, cel mai important, a avut un penalty clar ca lumina zilei, când unul dintre apărătorii stelişti a respins cu amândouă mâinile un şut care se ducea bombă spre poartă. Arbitrul, un borfaş de prin Spania, n-a văzut penalty-ul care se zărea şi din elicopter, la fel cum n-a văzut nici alte 2-3 branciuri date prin careu de fundaşii stelişti. În schimb, ca prin minune, i s-a desfundat fluierul când Read the rest of this entry »
Telespectatorii care au reuşit să-şi înfrângă sila faţă de circul grotesc făcut în tribune de negrotimea sud-africană au avut parte, în această seară, de un spectacol de zile mari: cvasi-necunoscuta echipă de soccer a Statelor Unite a bătut meritat. cu 2-0, o Spanie considerată de mulţi aproape invincibilă. Semifinala Cupei Confederaţiilor s-a încheiat, acum câteva minute, cu un rezultat pe care mai toată lumea l-ar fi considerat imposibil înaintea meciului, un rezultat care a demonstrat, dacă mai era nevoie, că în fotbal numele şi palmaresul nu câştigă meciuri decât dacă adversarul se lasă bătut de ele.
Spre lauda lor, americanii nu numai că nu s-au lăsat intimidaţi de uluitoarea serie de meciuri fără înfrângere a Spaniei, sau de numele şi salariile jucătorilor spanioli, dar au şi predat o lecţie de fotbal angajat şi inteligent în acelaşi timp, cu care au făcut şah-mat trupa condusă de pe margine de abulicul del Bosque. Desigur, acest uriaş succes al americanilor ar fi fost probabil imposibil dacă Spania avea un antrenor capabil să realizeze, măcar după 45 de minute de atacuri sterile, că a ploua centrări peste o apărare atletică şi cu un cap mai înaltă decât atacanţii proprii reprezintă cea mai tâmpită tactică pe care o poate alege. Asta nu ştirbeşte însă cu nimic meritele echipei SUA, care, exceptând ultimele 6-7 minute, nu a încercat nici să facă antijoc, nici să rupă adversarii la picioare, ci şi-a jucat corect şi inteligent sansa ivită din incompetenţa antrenorului spaniol.
Din acest punct de vedere, americanii au predat aseară o lecţie extrem de valoroasă pentru toate echipele mici: nu poţi obţine victoria dacă nici măcar nu-ţi propui să ataci, sau o faci în dorul lelii, cu un singur atacant împins aiurea în faţă, fără nici un sprijin. Păcat că meciul ăsta nu a avut loc înaintea oribilului Olanda-România de la Euro 2008, poate în felul ăsta ar fi realizat şi Mircea Sandu niţel mai devreme ce petardă de antrenor e Piţurcă, şi n-am fi ajuns în situaţia de a vedea Mondialul din 2010 doar la televizor. Pentru că, realist vorbind, Altidore nu e Mutu cum nu e cioara vultur, Read the rest of this entry »
Meciul de astă seară ne-a demonstrat, dacă mai era nevoie, ce crimă împotriva a 22 de milioane de suporteri au putut comite Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu, însistând până-n pânzele albe cu barbugiul trişor pe post de selecţioner. Răzvan Lucescu nu a făcut minuni, nici n-ar fi avut când. A fost însă destul ca selecţia să fie făcută după forma arătată de jucători, nu după interesele clanului mafiot Becali, pentru ca România să redevină o echipă competitivă. Adăugând în ecuaţie şi capacitatea noului selecţioner de a menţine o atmosferă destinsă, amicală, la lot, lucru cu atât mai important după eterna scrâşnire a dinţilor din era Piţurcă, obţinem explicaţia subitei schimbări la faţă a Naţionalei.
Nu rămâne decât să regretăm faptul că schimbarea n-a avut loc într-un moment în care se mai putea salva campania de calificare pentru Mondiale. Oricum, măcar ne-au renăscut speranţele pentru Euro 2012, şi ne-a revenit plăcerea de a urmări meciurile reprezentativei.
Dinamo a pierdut meciul din Groapă cu Braşovul, şi, implicit, un titlu de campioană pe care mulţi considerau că-l are deja în buzunar. Şi asta în condiţiile în care Rednic e un antrenor bunicel, lotul are valoare, iar salariile şi primele au fost pe măsura obiectivului propus. Cum s-a întâmplat asta tocmai cu Dinamo, club care a câştigat de-a lungul timpului destule titluri fără a juca mai nimic?
În primul rând, timpurile alea s-au dus de mult, iar odată cu ancheta DNA Piteşti a dispărut şi “priza ” extraordinară pe care o avusese Dinamo la arbitri în acest sezon. “Golgeterul” Borcea n-a mai marcat prin birourile de la FRF, iar Dinamo a început să aibă parte de arbitraje fără tentă. Rezultatul: şase puncte pierdute în ultimele două etape, dintre care trei împotriva contracandidatei la titlu, Unirea Urziceni.
În al doilea rând, modelul acţionarilor care pun presiune pe antrenor şi echipă s-a dovedit la fel de falimentar ca şi modelul patronului-antrenor-psiholog de la Steaua. Nu întâmplător titlul va lua drumul Urziceniului, al cărui finanţator n-a deschis gura în mass-media de luni bune. Nu trebuie să fii expert în pihologie ca să realizezi că un om criticat nonstop şi ameninţat de două ori pe lună cu concedierea Read the rest of this entry »
După ce “Il Giornale” l-a făcut pe Mircea Lucescu “ţigan român al băncii” (tehnice), Ambasada României de la Roma şi-a adunat curajul şi a emis un comunicat în care le-a bătut obrazul imbecililor care au putut comite o asemenea măgărie. Deloc surprinzător, oligofrenii au replicat cu un articol în care arătau că termenul “zingaro della panca” nu înseamnă în nici un caz ţigan, ci “nomad al băncii”(tehnice), cu referire ala antrenorii care fac carieră pe la echipe din afara ţării lor de obârşie.
Surpriza vinde din faptul că un ziar precum Cotidianul, în conducerea căruia lucrează vreo doi oameni pe care-i pot bănui de altele, dar nu de prostie, pune botul şi preia integral textul miştocăresc-şmecheros din “Il Giornale”.
Problema e însă că textul iniţial nu spunea “Mircea Lucescu, 64enne zingaro della panca”, aşa cum lasă să se înţeleagă scuza agresiv-tembeloidă însăilată de Il Giornale, ci “Mircea Lucescu, 64enne zingaro romeno della panca”. Tentaţia de a face un joc de cuvinte idiot cu “ţigan român” a fost prea mare pentru ştiristul maccaroni de la ziaru’ lu’ peşte, dar fapta în sine aproape că păleşte pe lângă nesimţirea cu care au încercat s-o scoată la vopsea.
Ce-a fost în capul celor de la Cotidianul încă mai încerc să mă dumiresc . Probabil o excesivă dorinţă de corectitudine politică, grefată pe necunoaşterea temeinică a limbii italiene (totţi vorbim italiana, nu-i aşa ).
Când, înaintea semifinalei ultimului Campionat Mondial, un ziar nemţesc i-a făcut pe italieni “popor de paraziţi, buni numai să trăiască din zestrea trecutului”, am fost scandalizat de ceea ce părea a fi o mostră de ghiolbănie mediatică ieşită din comun. Recunosc cinstit că m-am înşelat, şi că nemţii aveau dreptate: pentru că în nici o ţară normală, de oameni care se respectă cât de puţin, n-ar fi putut să apară indescriptibila mizerie pe care o puteţi citi mai sus despre Mircea Lucescu.
România nu e nici în război cu Italia, nici nu are diferende teritoriale cu ea, nici vreo ura istorică acumulată de secole. Dimpotrivă, in secolul XX relatiile au fost bune spre cordiale. Aşa că ar fi fost normal ca un oligofren capabil să slobozească pe gaura gurii o idioţenie precum cea din Il Giornale să nu mai aibă la ora asta loc de muncă, şi, în general vorbind, nici să nu-şi mai găsească prea curând, oricum nu în presă.
Nu spun asta din vreo manie pentru corectitudinea politică: n-aş fi avut nimic împotriva precizării unei apartenenţe etnice dacă aceasta ar fi fost în vreun fel relevantă pentru subiectul în discuţie. Dar Mircea Lucescu tocmai a câştigat cupa UEFA, şi nu contează câtuşi de puţin dacă autorul performanţei român neaoş, armean, secui, ungur, sas, lipovean sau ţigan, contează că este un cetăţean român născut, crescut şi format profesional în România.
Dar tocmai asta îi doare pe macaronarii de doi bani care au scris şi publicat infamul articol: faptul că un român a format o echipă care a câştigat cupa UEFA într-un an în care nici o echipă italienească n-a reuşit măcar să ajungă în semifinale!
Aşa că, pentru toţi italienii care gândesc la fel ca autorul articolului din “Il Giornale”, am, pe lângă tradiţionalul “vaffanculo!”, şi o dedicaţie: scena din filmul “True Romance” în care un poliţist pensionar, magistral interpretat de Dennis Hopper, îl sileşte practic pe un naş mafiot să-l împuşte, explicându-i care este originea etnică a sicilienilor:
Vreme de ani de zile, Pro Tv a dominat clar piaţa pe nişa publicului amator de arte marţiale: galele K-1 difuzate în reluare(cu notabila excepţie a finalei K-1 din 2008, preluată live), precum şi galele Local Kombat, transmise în direct, au asigurat o poziţie de cvasi-monopol în acest domeniu pentru televiziunea lui Sârbu (sau mă rog, a concernului CME). Sâmbătă seara însă, Antena 1 a contraatacat nimicitor, transmiţând super-gala “It’s Showtime” desfăşurată la Amsterdam şi zdrobind pur şi simplu modesta opoziţie a galei Local Kombat de la Praga, prezentată de Pro Tv.
Televiziunea lui Voiculescu mai preluase câteva gale din circuitul “It’s Showtime”, dar, de data aceasta, afişul evenimentului de la Amsterdam a semănat cu cel al unei veritabile finale K-1, în vreme ce, în show-ul trasmis de Pro Tv, se cotonogeau luptători prea puţin cunoscuţi.
Telespectatorii din România au avut astfel ocazia să vadă la Antena 1, în comentariul la obiect al lui Cătălin Zmărăndescu (recent ieşit din puşcărie), câteva meciuri senzaţionale: Melvin Manhoef vs Stefan Leko, Mourad Bouzidi vs Errol Zimmerman, Daniel Ghiţă vs Thomas Hron şi, mai presus de toate, mult aşteptata confruntare dintre Semmy Schilt şi Badr Hari.
Rămâne de văzut în ce măsură Antena 1 va reuşi să se menţină la acest nivel extrem de ridicat, dar, dacă o face, atunci Pro Tv pierde spectaculos unul din punctele sale tari, cu care îşi asigura fidelizarea audienţei interesate de artele marţiale.
Nu voi comenta nici jocul dezastruos din Austria, nici prostia aşa-zisului antrenor Piţurcă, (un decerebrat capabil să-l ţină pe Max Nicu pe bancă 83 de minute ca să-i facă loc petardei Nicoliţă), şi nici măcar tupeul de trişor la cazinou cu care barbugiul a declarat: “nu ştiu cine sînt persoanele care îmi cer demisia. Am dat foarte multe autografe aici”. Ajunge să spun că în Columbia un individ de soiul ăsta nu apuca dimineaţa zilei de 2 aprilie, şi cu asta am spus tot ce este de spus pe acest subiect.
În schimb, merită comentată oportunitatea menţinerii duo-ului Mircea Sandu- Ionuţ Lupescu în fruntea FRF. Nu discut combinaţiile sordide în baza cărora un ins ca Piţurcă a ajuns să antreneze Naşionala. OK, erau jucători de vândut, spăgi de luat, prime de împărţit, combinaţii de făcut, cei doi mafioţi s-au orientat spre unul de-al lor. Dar toate “afacerile” astea depind până la urmă de succesul echipei naţionale. Or cei doi s-au dovedit incapabili să gestioneze criza generată de incompetenşa lui Piţurcă.
Americanii au o expresie foarte simplă şi clară pentru situaţia în care ne aflăm noi acum: “cut your losses”. Pe româneşte, asta înseamnă să pierzi imediat ceva (în cazul de faţă cei 600.000 de euro care ar trebui plătiţi barbugiului ca să-şi ia tălpăşiţa înainte de expirarea contractului) pentru a evita o pierdere mult mai mare pe termen lung (amânarea reconstrucţiei Naţionalei până la finele actualelor preliminarii, cu riscul implicit de a pierde şi calificarea la Euro). Faptul că duo-ul Sandu-Lupescu nu l-a demis pe Piţurcă imediat după meciul peirdut în faţa Serbiei arată că, pur şi simplu, cei doi nu au stofă de manageri. Nu contează cât de prieten e Sandu cu Blatter şi Platini, degeaba a fluierat aseară scoţianul de parcă arbitra Read the rest of this entry »
În presa noastră sportivă, consemnul pentru galele de K-1 pare să fie “mucles total”, în cazul în care suma cerută se dovedeşte a fi prea mare pentru Sârbu. Lucru oarecum de înţeles pentru Prosport/sport.ro/ Pro TV, dar cel puţin bizar pentru concurenţa de la Intact. Aşa se face însă că foarte puţini români au habar de faptul că azi a avut loc la Yokohama o super-gală K-1, în care au luptat majoritatea vedetelor acestui circuit.
Principala miză a show-ului intitulat FieLDS a fost stabilirea noului campion al categoriei grele, după ce titlul i-a fost retras lui Badr Hari din cauza descalificării din finala K-1 de anul trecut. Personal îl vedeam ca mare favorit la aceastăcategore de greutate pe “piticul atomic” Melvin Manhoef, dar colegul de club al lui Badr Hari a încasat în semifinală un K.O. rapid de la japonezul Kejiro Maeda.
De altfel, japonezul cu freza de papagal a câştigat şi finala cu turcul Gokhan Saki, dar asta n-a prea mirat pe nimeni, ştiut fiind cum câştigă japonezii la puncte în K-1 dacă adversarul nu reuşeste să-i facă K.O.
Cele mai interesante meciuri ale galei au fost însă super-fights-urile. Peter Aerts a demonstrat că şi la 39 de ani rămâne un mare luptător, reuşind să-l bată clar pe mult mai tânărul şi mai puternicul Errol Zimmerman într-un extra-round în care Read the rest of this entry »
Demonstrând că prima condiţie pentru a ajunge să baţi vedetele K-1 este să lupţi cu ele, nu să încerci să-ţi faci un palmares mincinos în “meciuri” cu necunoscuţi sau expiraţi, foarte tânărul Raul Cătinaş a reuşit la Split o victorie de senzaţie în faţa celebrului Stefan Leko. Dacă te uiţi la durata luptei ai putea crede ca Leko a intrat în ring doar ca să facă act de prezenţă, dar lucrurile n-au stat nici pe departe aşa: croatul a încercat să-şi facă jocul obişnuit, în viteză, doar că a fost pur şi simplu năucit aproape instantaneu de forţa loviturilor lui Cătinaş. Un prim croşeu l-a pus la podea, iar al doilea mai avea puţin şi-l expedia în lumea viselor: Leko a reuşit să se ridice mai mult trăgând cu mâinile de corzi abia când arbitrul spunea 10, şi lupta a fost oprită definitiv.
Splendida victorie a lui Cătinaş a mai şters un pic gustul amar lăsat de hoţia (alminteri previzibilă) comisă împotriva lui Mihăiţă Golescu: adversarul acestuia, croatul Ostojic, a fost dat învingător de arbitri, cu toate că fusese dominat clar în două reprize din trei.
Azi de la ora 23 are loc la Split gala “Obracun u Ringu 9″, un soi de Local Kombat croat, ceva mai răsărit decât al nostru. Meciul vedetă al serii trebuia să fie revanşa Moroşanu-Stefan Leko, dar probabil că promotorii “Morţii din Carpaţi” şi-au dat seama că omul lor n-ar avea cum să câştige decât prin K.O. un meci contra lui Leko desfăşurat în Croaţia. Aşa că locul lui Moroşanu pe afişul galei a fost luat, nu cu mult timp în urmă, de mai puţin cunoscutul şi foarte tânărul Raul Cătinaş, un luptător care n-are de ce să se teamă de arbitraje cu direcţie, pentru simplul motiv că nu poate avea decât de câştigat dintr-un meci cu Leko.
De altfel, Cătinaş a făcut acum câteva zile o afirmaţie foarte inteligentă, spunând “doar luptând cu campioni poţi ajunge campion”. Filozofie pe care, din pacate, luptători precum Ciprian Sora n-au înteles-o nici măcar pe finalul carierei.
În gala cu pricina mai luptă încă doi români: Mihăiţă Golescu (împotriva croatului Ostojic) şi Mihai Barbu (contra francezului Haddad).
EDIT: Superbă victorie a lui Cătinaş contra lui Leko, detalii aici.
Publicat de optimvs 
Publicat de optimvs 
Publicat de optimvs 
. Probabil o excesivă dorinţă de corectitudine politică, grefată pe necunoaşterea temeinică a limbii italiene (totţi vorbim italiana, nu-i aşa 
).
