Nu mai fusesem de 7 ani în Paris, iar aseară, când am sărit din terminalul de la Charles de Gaulle 2 în RER, am avut pentru o clipă senzaţia că am nimerit în vreun oraş din Africa Neagră, nu în “Oraşul Lumină”. Exceptând turiştii, metroul parizian nu cred că mai transportă mai mult de 25% albi, asta ca să fiu generos.
Ca aspect pozitiv faţă de precedenta mea vizită la Paris, trebuie să remarc că acum am văzut foarte mulţi negri care păreau să aibă un statut social normal, cu loc de muncă decent şamd. Acum 7 ani, exceptând serviciile de salubritate, un turist nu prea observa persoanele de culoare decât făcând comerţ ambulant sau “atârnându-se”, fără vreun scop bine precizat, prin diferite locuri publice. Sigur, nici acum nu lipsesc “atârnătorii” de culoare, dar proporţia lor în masa africanilor stabiliţi la Paris pare să se fi diminuat considerabil.
În orice caz, Franţa pare a plăti, fără a face prea mare caz din asta, un preţ destul de piperat pentru trecutul său colonial. Şi spun asta nu judecând de pe poziţiile unui rasism primitiv (deşi e greu să nu te încerce şi trăiri de-astea după câteva călătorii cu metroul parizian), ci gândind în perspectivă, la viitoarele probleme sociale. Sigur, francezii neaoşi se bucură acum că Read the rest of this entry »
Situată la doar 75 de minute de zbor de Bucureşti, insula Corfu este pentru bucureşteni (şi nu numai) una din cele mai bune destinaţii de vacanţă din Grecia, din cel puţin două motive: pe o lungime de numai 65 de kilometri şi o lătime de cel mult 32 sunt înghesuite suficiente obiective turistice majore încât să ai ce vizita în fiecare zi dacă stai două săptămâni, iar varietatea de plaje îi poate satisface pe deplin şi pe amatorii de nisip fin, şi pe doritorii de balaceala în apa azurie specifică zonelor cu pietriş. Nu vreau să trec însă acum în revistă diversele atracţii turistice locale (o voi face în câteva postări ulterioare): voi începe prin a le da câteva sfaturi utile celor care s-au hotărât deja pentru o vacanţă în Corfu.
1. Ţineţi cont de faptul că transportul public în insulă e practic inexistent. Sigur, circulă pe-acolo nişte autobuze, şi probabil că pe la agenţiile de turism o să vi se spună că “aveţi staţie în faţa hotelului” sau alte chestii de genul ăsta. Ce n-o să vi se spună este că, în principiu, te poţi baza pe orarul din staţia centrală (situată în Corfu Town, în stânga Fortului Nou) şi pe tabelele afişate prin hoteluri, dar cam atât. Autobuzele circulă rar, iar dacă vrei să le iei dintr-un punct oarecare de pe traseu, poţi avea ghinionul să le aştepţi câte o oră în plin soare. Asta pentru că multe staţii constau într-o reclamă luminoasă de vreo jumătate de metru pătrat, înfiptă într-un par, şi care aduce izbitor cu o reclamă la îngheţata Algida. Mai adaug şi că autobuzului trebuie să-i faci semn cu mâna ca să oprească, şi veţi înţelege de ce, în vacanţa recent încheiată, am avut maşină închiriată 14 zile din 14 şi sfătuiesc pe toată lumea care-şi permite să facă la fel.
2. Aeroportul din Corfu nu are nici un fel de transport public (prima staţie de autobuz e la peste 1km) , iar taxiurile cer scoruri gen 25 de euro pentru un drum până în Benitses, localitate aflată la 20 de minute de condus lejer. Aşadar, dacă aţi plecat pe cont propriu, prin booking.com sau alte site-uri similare, aveţi două variante. Prima şi cea mai comodă e să închiriaţi cu 35-45 de euro (în funcţie de sezon) o maşină pentru o zi, din aeroport. A doua, care presupune o oarecare cunoaştere a insulei, e să luaţi legătura cu una din firmele de car rental din staţiuni, care au scoruri mult mai mici (gen 20 de euro pe zi cu asigurare full) şi care vă pot aştepta cu maşina la aeroport, dacă închiriaţi pe Read the rest of this entry »
Sunt în vacanţă în Turcia şi, la fiecare pas, mă izbesc de noi dovezi ale faptului ca diferenţa enormă dintre turismul turcesc şi cel românesc ţine în primul rând de oameni, nu de geografie, climă şi alţi factori obiectivi.
În hotelul în care stau există următoarele facilităţi pentru copii: aquapark cu 7 topogane de toate formele, mărimile şi culorile, luna park cu roata mare, trenuleţ, maşini de-alea care se ciocnesc (îmi scapă denumirea acum) şi încă vreo şase jocuri, piscină specială pentru copii, mini-club de unde le dau inclusiv maşinuţe cu pedale să se dea pe alei, stand de tatuaje temporare, tonete cu vată de zahăr, popcorn etc etc. Toate astea sunt incluse în preţ, nu dai un eurocent nici măcar dacă se dă copilul în prostiile alea de 100 de milioane de ori. Inutil să spun că vreo 80% dintre familiile care umplu acum hotelul au cel puţin un copil, nu?
2000 de pompieri turci, susţinuţi de zeci de avioane-cisternă, s-au luptat vreme de aproape o săptămână cu incendiile de pădure din zona Antalya. Conform publicaţiei britanice The Guardian, dezastrul a lovit aproape 10.000 de acri de pădure, punând în pericol câteva dintre atracţiile turistice majore ale zonei, între care teatrul de la Aspendos.
Imaginile de pe Euronews sunt de pe 1 auust, iar pe 4 august, conform publicaţiei Turkish Daily News, cinci focare de incendiu încă mai existau în zonele Manavgat şi Serik. Pe 7 august incendiile au fost în sfârşit stinse, iar premierul turc Recep Tayyip Erdoğan promitea reconstrucţia grabnică a zonelor afectate.
Văzând filmuleţul ăsta mi-a revenit în memorie, de parcă ar fi fost ieri, o scenă antologică petrecută în Turcia în 1997. La momentul respectiv nu prea ştiam ce face Hagi la Galatasaray, cam toată lumea vedea transferul lui drept o înmormântare pe bani mulţi într-un campionat cu nivel foarte scăzut. Aveam clare în cap cele câteva minute de “fotbal” văzute la televiziunea turcă prin 1994, în altă excursie: la fiecare cinci vorbe comentatorul spunea “karambol”, meciul era un soi de zumzăială bezmetică în jurul balonului.
Ee, şi într-o frumoasă dimineaţă de mai, a doua zi după sosirea la Istanbul, am plecat să vizităm turnul Galatei. Ajungem acolo, intrăm, stupoare: băiatul care vindea bilete avea două poze în ghişeul lui. Ataturk pe perete (normal în Turcia), şi Hagi al nostru pe birou. Am făcut ochii mari: pe birou se ţin poze cu nevasta, cu copiii etc, nu cu forbalişti. Ma rog, am zis că om fi dat peste vreun fanatic, am facut glume că poate s-a îndrăgostit turcul de Hagi etc. Vizităm turnul, poze etc, ieşim afară: pe un maidan din spatele monumentului, vreo şase turculeţi tuciurii bat mingea. Cel aflat la balon driblează spunând Agi, Agi, Agi şi ceva comentarii pe limba lui. Îi ia altul mingea: şi el e tot Hagi şi încearcă să dribleze tot ce prinde.
Pe urmă, în toată excursia aia de 17 zile, nu mai puteam scăpa de Hagi: până şi în străfundurile Cappadociei avea fani. Mulţi nu ţineau cu Galata, dar tot îl adorau pe român: Hagi era atât de departe de tot ce se văzuse în campionatul turcesc până atunci, încât n-aveai cum să nu ţii cu el. Românii erau priviţi cu simpatie aşa, la grămadă, că erau din ţara lui Hagi. Şi nu era simpatia aia menită să-ţi scoată banul din buzunar: în grup eram doar proaspăt absolvenţi şi studenţi, cu fiecare dolar numărat.
Pe scurt, atunci am înţeles ce înseamnă să fii atât de bun în sport încât să le aduci bucurie şi celor care nu te susţin din motive de club sau naţionalitate. Şi, privind aceste imagini, n-ai cum să nu înţelegi cine a fost Hagi, şi cât o să mai treacă până să avem altul ca el.
Urmăriţi emisiunea în cele şase calupuri puse pe Youtube , citiţi articolul din Cotidianul despre sumele cheltuite de statul român pentru această mizerie, luaţi la bani mărunţi comentariile de pe blogul vedetei lu’ peşte şi ţineţi aproape. Lucrez la ceva care o să vă lase realmente cu gura căscată .
Partea întâi a emisiunii aici:
Din prima, România este definită de babe ştirbe, gropi, băltoace, maidanezi, pe scurt “a grey and distant place”.
Pe blogul său, Adrian Năstase a publicat un articol mai lung despre Adrian Costea, în coada căruia a inserat şi o însemnare despre celebrul proiect “Eterna şi fascinanta Românie”. Pe scurt, fostul premier crede şi azi că tipărirea unui cărţoi de câteva kile, cu poze frumoase din România, ”a fost un proiect valabil”. În ce sens valabil Adrian Năstase nu mai spune, dar bănuiesc că se referă la utilitatea pentru promovarea turismului românesc.
Ca om care scrie de vreo zece ani despre turism şi a călătorit multişor atât pe banii săi cât şi invitat de diverse hoteluri sau agenţii de turism, îmi permit să-i spun lui Adrian Năstase că nu prea are contact cu realităţile din domeniu: ultimul lucru de care poate fi bănuită respectiva carte este utilitatea în domeniul promovării destinaţiei România. În primul rând, este extrem de scumpă, şi chiar dacă era scoasă de cei mai cinstiţi oameni de pe lumea asta tot nu avea cum să fie prea ieftină: un asemenea număr de pagini, tipărite pe hârtie de asemenea calitate, costă mult oricum o dai.
În al doilea rând, turismul de masă nu se face cu oameni obişnuiţi să umble cu cărţi de asemenea dimensiuni: ne place sau nu, publicul larg nu “înghite” volume tip Encyclopedia Britannica, iar albumele de artă zac nevândute prin anticariate. La modă sunt broşurile uşurele, la propriu şi la figurat, pe care le uiţi fără regrete în tren sau în avion. Dacă ar fi fost scoasă la vânzare pe piaţa liberă, în librăriile din Vestul Europei, “Eterna şi fascinanta Românie”s-ar fi umplut de praf pe vreun raft mai dosnic, înainte de a merge la topit.
Singurul scop cât de cât realist al acestei lucrări putea fi utilizarea ei pe post de cadou de protocol, la vizitele de stat. Numai că din punctul de vedere al turismului românesc rezultatele ar fi fost egale cu zero: chiar presupunând că mâine se apucă madam Merkel să răsfoiască Eterna şi fascinanta, tot n-o să dea poimâine decret să meargă nemţii în concediu în România, că a văzut ea nişte poze într-o carte şi garantează că e frumos.
Ce s-ar putea face într-adevăr ar fi utilizarea excelentelor fotografii din carte pentru un DVD despre România: costurile per exemplar sunt infime, iar impactul pe pieţele vest europene ar putea fi destul de mare, dacă proiectul ar fi gestionat în mod inteligent. Poate ne lămureşte însă Adrian Năstase cine deţine drepturile de copyright pentru respectivele fotografii…
Fanii mei, care s-au întrebat pe unde umblu, pot sta liniştiţi: nu m-a călcat vreo maşină a Euroconstruct, nici nu şi-a adunat sosulică tot curajul ca să-mi arunce o cărămidă-n cap de la etajul 10 (nu-l văd capabil nici măcar de asta, darmite de altceva). Am fost plecat câteva zile în Germania, şi, dincolo de oraşele vizitate, m-am delectat din nou cu senzaţia plăcută oferită de o ţară care funcţionează. Când vii din România (şi nu numai, vezi de pildă Italia), ţi se pare senzaţional felul în care, la nemţi, orice om/lucru pare pus la locul lui.
În cazuri precum Porto Koufo fiecare imagine face cât o mie de cuvinte, aşa că o să las fotografiile să vorbească. Pentru a nu crea false aşteptări, trebuie înţeles că acest mic sătuc de pescari este acum (exceptând vreo două mici hoteluri şi câteva terase) cam ce era Vama Veche acum 17 de ani. Aşadar fără Stuffstock, cocalari, BMW-uri, operaţiuni de salvare şamd. Este pur şi simplu un colţ de rai încă nelovit de turismul industrial.
Marţi seara, după două zboruri aiuristice Bucureşti-Atena şi Atena-Salonic (un banc zicea că iadul e organizat de greci) şi vreo două ore şi jumătate într-un microbuz am ajuns în hotelul meu de suflet din Halkidiki, Eagles Palace, la Uranopolis. Nu-i nici cel mai bine dotat, nici nou, dar e facut cu un bun gust care pe mine mă dă gata. Era deja noapte când m-am apucat de făcut fotografii, dar cred că am surprins destul de bine atmosfera:
E sâmbătă, afară e o vreme infectă şi mi-a fost lene să mă trezesc devreme să merg la pescuit. În concluzie, e momentul potrivit pentru a cotrobăi prin albumele cu poze interesante. Hai să vedem cine ghiceşte unde-i făcută această fotografie.
Dacă aţi crezut că le-aţi auzit pe toate în materie de turism românesc, v-aţi înşelat. Am aflat şi eu recent de păţania incredibilă a bloggerului Daniel Todoran-Rareş, care, în loc de lună de miere în Bulgaria, a avut parte de o plăcută şedere pe valize, în punctul de trecere a frontierei Vama Veche.
Publicat de optimvs 
Publicat de optimvs 
Publicat de optimvs 
.
