Dati click pe imagine pentru a citi textul la dimensiunea normala

Dupa cum se poate vedea, GSP-ul lui Tolontan a ales să prezinte întâmplarea în maniera stupid-senzaţionalistă specifică unor site-uri tip kombat.ro. Practic, “articolul” din GSP se axează pe faptul că un fost campion la box a luat bătaie în puşcărie pentru că n-a vrut să urmărească un meci de box, pierzând cu totul din vedere gravitatea ieşită din comun a acestui incident.

 Pentru că, dacă lăsăm la o parte abordarea GSP-istă şi facem jurnalism adevărat, observăm repede prima mare anomalie: Sorin Tănăsie, un sportiv care a reprezentat cu cinste România în plan internaţional, a primit o pedeapsă relativ mare (doi ani şi două luni) CU EXECUTARE pentru conducerea autovehiculului în stare de ebrietate.

  Nu are rost să insist pe numeroasele exemple de persoane care au primit pedepse cu suspendare pentru comiterea unor accidente soldate cu 3-4-5 morţi, pentru că toată lumea le cunoaşte foarte bine (Colonelul Bernevig, fostul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei, a primit iniţial 3 ani cu suspendare pentru un accident soldat cu 5 morţi, a luat 3 ani cu executare abia la recurs şi a ispăşit doar 6 luni, fiind salvat de Legea graţierii nr. 543. Carmen Păunescu a ucis trei oameni şi a luat doar doi ani cu suspendare, neispăşind nici măcar o singură zi în puşcărie – repet, aş putea înşira 3 pagini cu exemple notorii).

 Cu alte cuvinte, Justiţia noastră europeană a sancţionat mult mai dur o faptă care putea duce la un accident grav (conducerea în stare de ebrietate) decât comiterea unui accident soldat cu morţi. Nu vreau sa se înţeleagă de aici că ar fi anormale pedepsele cu executare în cazurile flagrante de conducere în stare avansată de ebrietate, ci doar că e anormal să faci asta când dai pe bandă rulantă pedepse cu suspendare pentru accidente deosebit de grave, soldate cu câţiva morţi.

Sorin Tănăsie - sursa foto Realitatea.net

A doua mare anomalie este la fel de lesne observabilă:  un deţinut condamnat pentru o faptă minoră, conducerea în stare de ebrietate, este pus în contact, în subunitatea de la Vânjuleţ a penitenciarului cu regim deschis şi semideschis (Turnu Severin), cu un deţinut condamnat pentru omor. Faptul că Tănăsie, condamnat pentru conducere în stare de ebrietate, era deţinut într-un astfel de penitenciar, este cât se poate de normal, dar ne putem întreba cu toţii ce căuta acolo un deţinut condamnat pentru omor? Am o bănuială că răspunsul la această întrebare îl vom afla odată cu numele deţinutului care n-a ezitat să pună mâna pe un scaun şi să-i dea cu el în cap lui Tănăsie, pentru o dispută legată de alegerea programului care era urmărit la singurul televizor din încăpere.

 Evident, toate aceste fapte cât se poate de îngrijorătoare din perspectiva calităţii actului de Justiţie din România nu şi-au găsit locul în “articolul” din GSP-ul lui Tolontan. Dar nu de calitatea actului jurnalistic din “parohia” deontologului Tolontan ar trebui să ne roadă grija, ci de faptul că un om care trebuia tratat măcar echitabil, dacă nu cu minimă clemenţă, respectiv un sportiv care a avut rezultate notabile pe plan internaţional, este înfundat în puşcărie alături de persoane condamnate pentru fapte extrem de grave.  Asta în vreme ce clemenţa Justiţiei se îndreaptă în mod suspect spre persoane ale căror fapte nu lăsau loc de interpretări (Bernevig, de pildă, gonea cu 140km/h în localitatea Bărcăneşti în momentul producerii accidentului şi a declarat la proces că şoferul îl rugase să treacă la volan pentru că îl durea piciorul. Evident, şoferul Tudor Bârzoi nu mai putea declara nimic, fiindcă murise în accident).

 Ar fi fost de crezut că, măcar în anul 2012, la jumătate de deceniu după aderarea la UE, putem spera că Justiţia din România a intrat pe un făgaş normal. Din păcate, realitatea ne demonstrează că ne aflăm încă în etapa în care Justiţia noastră produce cazuri tip Jean Valjean…

 Iarna la care mă refer este cea dintre anii 405 şi 406 după Hristos, când temperaturile extreme au făcut ca Rinul să îngheţe, iar triburile vandalilor, alanilor şi suebilor au profitat de acest eveniment rarisim pentru a trece în masă frontiera Imperiului Roman de Apus.  (Data tradiţională folosită de istoricii moderni, de la Gibbon incoace, era 31 decembrie 406, dar cercetările relativ recente ale lui Michael Kulikowski au dezvăluit că Sfântul Prosper din Aquitania şi-a “aranjat” un pic cronica, pentru a nu avea ani fără evenimente majore).

 Concluzia la care ajungi, dacă studiezi seria de evenimente declanşată în ziua de 31 decembrie 405, când podul de gheaţă format pe Rin, lâmgă Mainz, a fost suficient de gros pentru a susţine greutatea hoardelor barbare revărsate peste el,  e că  istoria pe care am învăţat-o noi la şcoală, în România comunistă, şi care ne învăţa că Imperiul Roman a căzut din cauza unei combinaţii între deteriorarea inexorabilă a sistemului sclavagist, ascensiunea religiei creştine, anarhia militară din imperiu şi năvălirile barbare nu prea face două parale.

 În realitate, un singur eveniment, produs din cauze meteorologice, asupra cărora omul nu poate avea nici acum ( după mai bine de 1600 de ani de progres tehnologic)  vreo influenţă, a declanşat o reacţie în lanţ care a pus pe butuci, în nici 75 de ani, cel mai puternic imperiu pe care l-a cunoscut vreodată omenirea.

 E dificil ca, într-o postare pe blog, să faci o analiză temeinică, la nivel ştiinţific. Cu toate astea, se pot puncta câteva aspecte care fac destul de clar faptul că această teorie (să-i spunem “catastrofică”) e mult mai realistă decât aberaţiile determinismului istoric.:

 1.  Triburile germanice revărsate peste Rin au făcut prăpăd în Galia, Hispania şi Italia, adică în regiuni pe care valurile de migratori nomazi pornite din pustiurile Asiei le puteau atinge foarte greu, din motive geografice. Consecinţele economice, pe termen lung, au fost devastatoare. Asta ca să nu mai pomenim faptul că zone din care se recruta cea mai mare parte a armatei Imperiului de Apus au ieşit de sub administraţia romană. 

2.  Din cauză că se aflau deja sub presiunea hunilor migratori, triburile germanice nu s-au mulţumit cu o incursiune de pradă, ci s-au stabilit pe teritoriul roman.  Acest fapt a făcut imposibilă restabilirea frontierei Rinului, pe unde au intrat apoi în Galia alte triburi germanice, şi mai sălbatice decât cele din primul val.

3.  Plecaţi cu hotărâre tipic germană spre ţările calde, vandalii au fost alungaţi din Spania de vizigoţi, aşa că au mers un pic mai la sud şi au ocupat în 429 provincia romană Africa, principalul grânar al Imperiului de Apus. Ulterior, în 455, au distrus Roma într-un hal care a dus la decăderea accelerată a celui mai important oraş al antichităţii. Demolarea apeductelor de către berbecii de asalt ai vandalilor a făcut imposibilă reluarea vieţii urbane după încetarea ostilităţilor, pentru simplul motiv că imperiul, complet devastat, nu a mai avut banii necesari să le reconstruiască. În mai puţin de 60 de ani, Roma a ajuns de la câteva sute de mii de locuitori la vreo 8.000.  Acest eveniment a dus la apariţia termenului de “vandalism”, păstrat până în zilele noastre..

4.  Lipsa unui teritoriu de pe care să se poată recruta o armată proprie i-a făcut pe ultimii împăraţi şi generali romani capabili  (Majorian si Aetius fiind cele mai notabile exemple) să se bazeze tot mai mult pe mercenari germanici, care costau enorm şi, de multe ori, trădau când îţi era lumea mai dragă, în favoarea conaţionalilor lor. 

 5.  După ce au ocupat coasta Africii de Nord şi Sicilia, vandalii s-au apucat de piraterie, în cârdăşie cu populaţia locală, care avea tradiţiile marinăreşti necesare. Distrugerea comerţului maritim în Mediterana de Vest a fost bomboana de pe coliva economiei Imperiului de Apus, în condiţiile în care  rutele comerciale de pe uscat erau deja blocate de barbari.

   Sigur că, în tot acest haos de nedescris, aristocraţia romană şi-a continuat intrigile penibile, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, aşa că puţinele personalităţi care au apucat să demonstreze că ar fi capabile să întoarcă roata istoriei în ultima clipă au sfârşit asasinate ( Stilicho în 408, Aetius în 454, Majorian în 461). Dar realitatea simplă e că absolut nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă Rinul nu ar fi îngheţat bocnă în blestemata zi de 31 decembrie 405, fix într-un moment în care Stilicho luase aproape toate trupele din garnizoanele de pe limesul renan ca să lupte contra regelui gotilor Radagaisus, cel care venise dinspre Carpaţi direct asupra Romei, cu intenţia declarată de a distruge oraşul din temelii şi de a sacrifica senatorii pe altarele zeilor germanici.

 Cum ar fi arătat lumea de azi dacă Rinul nu îngheţa fix când frontiera era complet neapărată şi nici o armată romană nu putea interveni? Câte secole de cumplită barbarie ar fi putut fi evitate? Câte războaie n-ar mai fi avut loc între statele ridicate pe ruinele unui imperiu aproape universal?  Nu vom şti niciodată, la fel cum nu vom şti cu certitudine nici dacă, fără această lovitură de ciocan primită în moalele capului, Imperiul de Apus ar fi regăsit drumul spre prosperitate şi glorie. Un lucru e însă sigur: şi acum, după mai bine de 1600 de ani, suntem în continuare la discreţia fenomenelor naturale extreme, care ne pot afecta în moduri care, pe moment, par aproape de neconceput…

 Aşa se face că azi, 6 februarie, Emil Boc, cel mai impopular pitic din istoria României, a executat ordinul primit de la matroz şi şi-a dat demisia. Iar Băsescu tace mâlc, aşteptând ca serviciile să-l anunţe care este starea de spirit a românilor la aflarea veştii, şi speră în mod aproape iraţional că oamenii vor înghiţi găluşca şi se vor multumi cu un nou guvern controlat de PDL, dar camuflat sub masca unui executiv format din tehnocraţi.

 Ce nu înţelege matrozul este că funia a ajuns la par şi că, în momentul ăsta, aruncarea echipajului peste bord nu face decât să întărâte şi mai tare opinia publică. A cărei percepţie, 100% corectă de altfel, este că Băsescu pur şi simplu încearcă să-i prostească în faţă pe români. Şi asta pentru că, după toţi aceşti ani în care guvernul Boc n-a fost altceva decât un umil executant al ordinelor lui Băsescu, nimeni nu poate fi atât de cretin încât să accepte demisia lui Boc şi înlocuirea lui cu altă unealtă ca pe o soluţie a crizei politice. E ca şi cum ai băga cuţitul în cineva şi apoi ai urla că eşti nevinovat şi că arma respectivă este adevăratul ucigaş.

 Transformând palatul Victoria într-un apendice al Cotroceniului, Băsescu şi-a atins pe moment scopul şi a condus România cu o autoritate pe care n-a mai avut-o nici un şef de stat de la Ceauşescu încoace.  Doar că acum trebuie să plătească preţul pentru setea sa nemăsurată de putere.

 Numai demisia preşedintelui mai poate opri protestele şi readuce cât de cât la normal, măcar pe termen scurt, viaţa politică din România. Iar faptul că Băsescu crede că demisia la ordin a lui Boc poate schimba ceva demonstrează fără urmă de îndoială că este chiar mai rupt de realităţile româneşti decât era Ceauşescu în 1989.  Şi, de asemenea, că are mult mai puţină demnitate decât un ţăran din Scorniceşti. Măcar Ceauşescu a încercat doar să le arunce românilor o sută de lei, nu să-i prostească prin aruncarea peste bord a lui Bobu, Postelnicu sau Dăscălescu, slugile despre care o ţară întreagă ştia că-i executau ordinele fără crâcnire…

 Răspunsul la această întrebare este, zic eu, extrem de simplu, dacă studiem atent faptele din dosar: Irina Jianu, şefa Inspectoratului de Stat in Contrucţii ,despre ale cărei isprăvi am mai scris pe blog, a organizat un simpozion botezat “Trofeul Calităţii în Construcţii” şi la care participarea costa 5 milioane de lei vechi pentru persoanele fizice şi 15 milioane de lei vechi pentru firme. S-au strâns vreo 67 de miliarde le lei vechi, bani care au fost plimbaţi prin nişte firme ale unor apropiaţi ai PSD după care au ajuns la firma Eurografica. Aţi ghicit, desigur, că firma respectivă tipărea afişe electorale. (de altfel a tipărit şi pentru Băsescu în respectiva campanie electorală, conform declaraţiilor date de martorii audiaţi la proces)

 Toate bune şi frumoase, numai că în tot procesul n-a apărut nici măcar o singură mărturie care să-l acuze cumva pe Adrian Năstase. A cărui condamnare, votată cu scorul de 2-1, nu este altceva decât o fumigenă aruncată de Băsescu în ochii fraierilor.  Lucru lesne de înţeles dacă observăm că judecătoarea Cristina Rotaru (care s-a opus verdictului dat de colegii săi) a considerat, corect, că fapta pentru care era judecat Năstase pur şi simplu nu există.  Fapt care ne arată şi că este extrem de probabil ca Adrian Năstase să aibă câştig de cauză la recurs.

 Cu alte cuvinte, scopul aceste condamnări nu este să-l înfunde pe Năstase, ci doar să dea o falsă temă de dezbatere opiniei publice. Asta în vreme ce aflăm din ziarele britanice că puterea portocalie semnează pe furiş acorduri extrem de importante fără ca măcar să anunţe în ţară că le-a semnat.

 Aş vrea să fiu foarte bine înţeles: nu contest că este posibil ca Adrian Năstase să fi fost implicat, măcar în calitate de beneficiar indirect, în această strângere ilegală de fonduri. Dar atâta vreme cât nu există nici o mărturie că ar fi făcut trafic de influenţă, iar declaraţiile martorilor de la Eurografica şi documentele firmei arată că PSD-ul a fost client, nu Adrian Năstase, condamnarea este una pur politică. Într-o democraţie nu contează că X sau Y ţi se pare vinovat, contează să poţi dovedi în instanţă acest lucru. ori, în acest caz, “probele” anti-Năstase sunt chestii gen “Irina Jianu a fost numită de Adrian Năstase”, de parcă ajunge să numeşti pe cineva într-o funcţie ca să fii vinovat de toate faptele pe care le-ar putea comite respectivul.

 Cu mintea tot mai aburită de alcool, Traian Băsescu nu pare a înţelege că o ţară democratică nu e o Mafie, în care X răspunde cu viaţa dacă îl recomandă pe Y, care se dovedeşte a fi turnător la poliţie. Şi, mai grav, îşi închipuie că românii pot fi prostiţi cu asemenea cascadorii judiciare…

 P.S. Sunt curios dacă ciutacii pun botul la această nouă fumigenă şi încep să clănţăne câteva zile la momeala lui Băsescu. Adevăratul subiect al zilei fiind, zic eu, semnarea PE FURIŞ a acordului ACTA de către puterea portocalie.

P.P.S. Judecatoarea Ioana Bogdan, care a înclinat balanţa în favoarea condamnării lui Adrian Năstase, a fost , până în 2010,  consiliera şefului DNA, Daniel Morar (numit acolo de Traian Băsescu). După logica acestei sentinţe (dacă l-ai numit pe X în funcţie înseamnă că acesta execută comenzile tale etc etc) se cheamă că avem dovada faptului că Năstase a fost condamnat la ordinul lui Băsescu…

 Marocanul Badr Hari, indiscutabil cea mai mare vedetă a kickboxingului din ultimii 4 ani, a câştigat în stil de mare campion meciul de retragere disputat împotriva turcului Gokhan Saki.  Cu toate că Saki nu a venit să facă figuraţie şi a încercat să dea totul contra celui mai popular kickboxer al momentului, meciul a fost un galop de sănătate pentru un Badr Hari aflat, probabil, la apogeul potenţialului său fizic.

 Lupta a durat în total două minute, fiind destul de disputată până în momentul în care Hari a reuşit un uppercut devastator, cu care părea că l-a trimis pe Saki direct în lumea viselor. Spre uimirea tuturor însă, turcul a reuşit să se ridice şi chiar a încercat, în stil ori la bal ori la spital, o lovitură de picior din întoarcere, la ficat. A ratat de puţin ţinta, iar Hari l-a trimis la podea a doua oară, cu un croşeu de dreapta. Saki s-a ridicat din nou, dar n-a mai putut decât să arunce câteva lovituri “de protocol”, fiind expediat rapid pentru a treia oară la podea de Hari, cu un nou uppercut.

 Astfel pare să se fi încheiat cariera de kickboxing a celui mai mare talent pe care subsemnatul l-a văzut luptând în ringul K-1. Sigur că Hari n-a fost nici pe departe cel mai cerebral, nici cel mai tehnic şi cu siguranţă nici cel mai disciplinat, dar combinaţia unică de talent, charismă şi spirit războinic l-au făcut, indiscutabil, cea mai proeminentă figură a acestui sport în ultimii ani.  Paradoxal, Badr Hari n-a reuşit să câştige nici o finală K-1 dar, comparat cu campioni de mucava gen plângăciosul Bonjasky (două finale contra lui Musashi plus una adjudecată plângând pe un scaun ), are toate şansele să fie amintit de fani şi peste câteva zeci de ani, când ne vom întreba “cum îl chema pe negrul ăla care l-a bătut pe Hari cu bocetul?”

pe aceeaşi temă:  Daniel Ghiţă îl face KO pe Hesdy Gerges şi devine campion mondial al circuitului It’s showtime!

                                        Badr Hari se retrage printr-un meci cu Gokhan Saki, azi de la ora 22

 Daniel Ghiţă a avut nevoie de mai puţin de o repriză pentru a încheia în stil mare socotelile cu egipteanul Hesdy Gerges şi a deveni campion mondial la categoria grea al circuitului It’s Showtime! Perfect pregătit tactic şi etalând o formă fizică excelentă, Daniel a abordat meciul cu răbdare, a schimbat câteva serii de low-kick-uri dure (marcă înregistrată a ambilor luptători) după care, uşor-uşor, a început să lucreze şi cu braţele. Sesizând că egipteanul ţine garda cam sus, Ghiţă l-a taxat cu câteva lovituri dure la corp, iar la una dintre ele Gerges a resimţit pumnul primit la ficat şi a coborât brusc braţul, fiind “curentat” imediat cu un croşeu devastator.

 Pe scurt, Ghiţă nici n-a prea apucat să transpire în ring, într-un meci cu un adversar incomod, care obţinuse titlul scoţându-l pe Badr Hari din sărite cu defensiva sa impermeabilă şi cu rezistenţa ieşită din comun la lovituri. Păcat că retragerea lui Badr Hari din kickboxing ne privează de un meci Ghiţă-Hari, care avea toate ingredientele să ofere un spectacol pe cinste.

pe aceeaşi temă:  Badr Hari, KO imperial administrat lui Gokhan Saki în meciul de retragere

                                  Badr Hari se retrage printr-un meci cu Gokhan Saki, azi de la ora 22

 Pentru români, gala (vândută la noi ca “Local Kombat- Terminatorii” ) mai are un punct de interes deosebit, întrucât Daniel Ghiţă va încerca să-şi ia revanşa în faţa egipteanului Hesdy Gerges. Iar meciul are ca miză titlul It’s Showtime! la categoria grea, cel câştigat de Badr Hari în celebrul meci cu Semmy Schilt şi pierdut apoi de marocan, prin descalificare, după ce l-a lovit cu piciorul pe egipteanul Gerges în timp ce acesta se afla la podea.

 Fight cardul mai cuprinde meciurile:

 Murat Direkçi vs. Robin van Roosmalen
Rico Verhoeven vs. Errol Zimmerman
Harut Grigorian vs. Chris Ngimbi
Michael Duut vs. Anderson “Braddock” Silva
Melvin Manhoef vs.Tyrone Spong
France Yohan Lidon (c) vs. Morocco L’houcine Ouzgni
Ricardo van den Bos vs. Ben Edwards
Andy Ristie vs. Hinata Watanabe
Hafid el Boustati vs. Henri van Opstal

 fiind, aş zice,  chiar foarte consistent. Dar sincer, pentru români cel puţin, nu cred că mai contează mare lucru în afara luptelor lui Hari şi Ghiţă, chiar dacă, de pildă, meciurile Rico Verhoeven vs. Errol Zimmerman sau Melvin Manhoef vs.Tyrone Spong ar face cinste oricărei gale de top.

 Voi reveni cu impresii după desfăşurarea meciurilor.

update 1 (cu video):  Daniel Ghiţă îl face KO pe Hesdy Gerges şi devine campion mondial al circuitului It’s showtime!

update 2 (cu video): Badr Hari, KO imperial administrat lui Gokhan Saki în meciul de retragere

zoso

Mă întreb cu cât s-ar putea vinde setul de 12 suluri de-astea pe la diversele evenimente la care participă persoanele din industria online românească?

Şi acum, serios vorbind: aţi remarcat că, în general vorbind,  oamenii care îl consideră pe Vali Petcu – Zoso numai bun pentru a fi folosit pe post de hârtie igienică sunt creativi, inteligenţi, au umor şamd, în vreme ce gaşca individului este formată din personaje care abia au depăşit nivelul exprimării prin interjecţii tip haba-haba?

P.S. În episodul următor, dialogul absolut năucitor prin care prapaditul de Petcu a încercat să-l forţeze pe Blasko Szabolcs să şteargă imaginea respectivă. Şi când te gândeşti că limbricul ăsta de zoso a avut tupeul uluitor să scrie despre mine cum că aş fi şantajist… Dar ce să ne mai mirăm, doar ştim cât de flexibile sunt principiile lui Vali Petcu – zoso, nu?

citeşte pe aceeaşi temă: Zoso, hipsterul care urăşte hipsterii

 Singurul scop al acestor fumigene este demobilizarea manifestanţilor din pieţe şi a celor care-i susţin tot mai deschis, la locul de muncă, în diverse colectivităţi, în cercul de prieteni şi cunoscuţi şamd. Nu există nici un motiv raţional să afirmi că “toţi sunt la fel” sau că”nimeni nu va face nimic”. Sigur, e adevărat că oricine ar veni ar fura, dar aici se termină similitudinile. Pentru că, de pildă, una e să furi ca Mitrea, care după 4 ani de mandat la transporturi a lăsat 110km de autostradă perfect funcţională, şi alta e să furi ca Berceanu, care tot după 4 ani la transporturi a lăsat  vreo 20 kilometri, nici ăia terminaţi.

 Marca înregistrată a lui Băsescu, încă de pe vremea când făcea parte din FSN, a fost furtul distructiv, comis pentru o spagă de două parale şi de pe urma căruia rămân pagube enorme. Cine cunoaşte bine cariera politică a matrozului ştie că în 2000, când a devenit primar al Capitalei, acesta era departe de a fi un ins super-bogat, cu toate că prăduise ditamai flota, în valoare de sute de milioane de dolari. Acest model a fost preluat şi aplicat în toate colţurile ţării de către camarila pedelistă, formată în cea mai mare parte din inşi pentru care un câştig personal oricât de mic justifică prăduiri colosale ale banului public. Şi acesta este motivul pentru care căpuşele pedeliste trebuie îndepărate cât mai repede de pe ugerul bugetului de stat, cât mai sunt încă bani pentru funcţionarea, chiar şi în regim de avarie, a acestei ţări.

  Şi cînd discutăm despre îndepărtarea pedeliştilor, trebuie să ţinem cont de faptul că, într-un sistem democratic, întotdeauna există alternativă. Sigur, nu vei găsi niciodată un cavaler nepătat, călare pe un cal alb, asta e cert. Şi motivul e simplu, pentru că sistemul bazat pe compromis nu permite ascensiunea unei asemenea persoane. În schimb, ai de ales între diferite nuanţe de gri, mergând de la un alb murdar până la aproape negru.

 Ori, în momentul de faţă, la cârma ţării s-a cocoţat un individ nociv, care poate fi asociat culorii catranului bine fiert.  E momentul să fie dat jos şi să ne întoarcem la nuanţele de gri pe care le putem suporta.

Câteva citate epocale:

“ Veniţi acum, pe bune, ar trebui să vă grăbiţi
Ca să prindeţi munţii acu’ cât mai sunt împăduriţi.”

“La banii noştri, câteva sute de tone de aur nu mai contează,
Aşa că mai bine vă dăm vouă auru’, că voi ştiţi cum se exploatează.
Şi oricum e poluare, aşa că să nu vorbim cu ură.
Ce dac-o să fie la Roşia Montană un pic mai multă cianură?
Aici, aici, aici”

“Aşa că vă avertizăm, vă spunem chiar cu vehemenţă:
N-o să lăsăm un străin să se bage-n sistemul medical de urgenţă!
Chiar dacă el l-a conceput,
Chiar dacă el l-a pus pe picioare.
Asta nu înseamnă că trebuie să-l lăsăm în continuare.”

Mai jos aveţi versurile complete. Enjoy   :

Dragi străini,
Ţara-i frumoasă, d-aia vrem să vină străinii să o vadă,
Să se plimbe-n lung şi-n lat pe… era să zic autostradă.
Deci veniţi, dragi străini, la noi e la fel ca în Seychelles,
Adică ce vreau să zic e c-o să vă coste la fel.
Aici, aici, aici

E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

 Dragi străini,
Veniţi acum, pe bune, ar trebui să vă grăbiţi
Ca să prindeţi munţii acu’ cât mai sunt împăduriţi.
Vizitaţi-ne mai repede, bucuraţi-vă de ofertă,
Veniţi acu’ cât mai avem un pic de Vamă Veche şi Deltă.
Aici, aici, aici

E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

Dragi străini,
La banii noştri, câteva sute de tone de aur nu mai contează,
Aşa că mai bine vă dăm vouă auru’, că voi ştiţi cum se exploatează.
Şi oricum e poluare, aşa că să nu vorbim cu ură.
Ce dac-o să fie la Roşia Montană un pic mai multă cianură?
Aici, aici, aici

E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

 Dragi străini,
Deci veniţi, faceţi ce vreţi, că noi n-o să ne supărăm,
Da’ sa ştiţi că există un lucru pe care n-o să-l acceptăm.
Aşa că vă avertizăm, vă spunem chiar cu vehemenţă:
N-o să lăsăm un străin să se bage-n sistemul medical de urgenţă!
Chiar dacă el l-a conceput,
Chiar dacă el l-a pus pe picioare.
Asta nu înseamnă că trebuie să-l lăsăm în continuare.
O, nu! De ce? Păi, pentru că aici

 E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.