Răspunsul la această întrebare este, zic eu, extrem de simplu, dacă studiem atent faptele din dosar: Irina Jianu, şefa Inspectoratului de Stat in Contrucţii ,despre ale cărei isprăvi am mai scris pe blog, a organizat un simpozion botezat “Trofeul Calităţii în Construcţii” şi la care participarea costa 5 milioane de lei vechi pentru persoanele fizice şi 15 milioane de lei vechi pentru firme. S-au strâns vreo 67 de miliarde le lei vechi, bani care au fost plimbaţi prin nişte firme ale unor apropiaţi ai PSD după care au ajuns la firma Eurografica. Aţi ghicit, desigur, că firma respectivă tipărea afişe electorale. (de altfel a tipărit şi pentru Băsescu în respectiva campanie electorală, conform declaraţiilor date de martorii audiaţi la proces)

 Toate bune şi frumoase, numai că în tot procesul n-a apărut nici măcar o singură mărturie care să-l acuze cumva pe Adrian Năstase. A cărui condamnare, votată cu scorul de 2-1, nu este altceva decât o fumigenă aruncată de Băsescu în ochii fraierilor.  Lucru lesne de înţeles dacă observăm că judecătoarea Cristina Rotaru (care s-a opus verdictului dat de colegii săi) a considerat, corect, că fapta pentru care era judecat Năstase pur şi simplu nu există.  Fapt care ne arată şi că este extrem de probabil ca Adrian Năstase să aibă câştig de cauză la recurs.

 Cu alte cuvinte, scopul aceste condamnări nu este să-l înfunde pe Năstase, ci doar să dea o falsă temă de dezbatere opiniei publice. Asta în vreme ce aflăm din ziarele britanice că puterea portocalie semnează pe furiş acorduri extrem de importante fără ca măcar să anunţe în ţară că le-a semnat.

 Aş vrea să fiu foarte bine înţeles: nu contest că este posibil ca Adrian Năstase să fi fost implicat, măcar în calitate de beneficiar indirect, în această strângere ilegală de fonduri. Dar atâta vreme cât nu există nici o mărturie că ar fi făcut trafic de influenţă, iar declaraţiile martorilor de la Eurografica şi documentele firmei arată că PSD-ul a fost client, nu Adrian Năstase, condamnarea este una pur politică. Într-o democraţie nu contează că X sau Y ţi se pare vinovat, contează să poţi dovedi în instanţă acest lucru. ori, în acest caz, “probele” anti-Năstase sunt chestii gen “Irina Jianu a fost numită de Adrian Năstase”, de parcă ajunge să numeşti pe cineva într-o funcţie ca să fii vinovat de toate faptele pe care le-ar putea comite respectivul.

 Cu mintea tot mai aburită de alcool, Traian Băsescu nu pare a înţelege că o ţară democratică nu e o Mafie, în care X răspunde cu viaţa dacă îl recomandă pe Y, care se dovedeşte a fi turnător la poliţie. Şi, mai grav, îşi închipuie că românii pot fi prostiţi cu asemenea cascadorii judiciare…

 P.S. Sunt curios dacă ciutacii pun botul la această nouă fumigenă şi încep să clănţăne câteva zile la momeala lui Băsescu. Adevăratul subiect al zilei fiind, zic eu, semnarea PE FURIŞ a acordului ACTA de către puterea portocalie.

P.P.S. Judecatoarea Ioana Bogdan, care a înclinat balanţa în favoarea condamnării lui Adrian Năstase, a fost , până în 2010,  consiliera şefului DNA, Daniel Morar (numit acolo de Traian Băsescu). După logica acestei sentinţe (dacă l-ai numit pe X în funcţie înseamnă că acesta execută comenzile tale etc etc) se cheamă că avem dovada faptului că Năstase a fost condamnat la ordinul lui Băsescu…

 Marocanul Badr Hari, indiscutabil cea mai mare vedetă a kickboxingului din ultimii 4 ani, a câştigat în stil de mare campion meciul de retragere disputat împotriva turcului Gokhan Saki.  Cu toate că Saki nu a venit să facă figuraţie şi a încercat să dea totul contra celui mai popular kickboxer al momentului, meciul a fost un galop de sănătate pentru un Badr Hari aflat, probabil, la apogeul potenţialului său fizic.

 Lupta a durat în total două minute, fiind destul de disputată până în momentul în care Hari a reuşit un uppercut devastator, cu care părea că l-a trimis pe Saki direct în lumea viselor. Spre uimirea tuturor însă, turcul a reuşit să se ridice şi chiar a încercat, în stil ori la bal ori la spital, o lovitură de picior din întoarcere, la ficat. A ratat de puţin ţinta, iar Hari l-a trimis la podea a doua oară, cu un croşeu de dreapta. Saki s-a ridicat din nou, dar n-a mai putut decât să arunce câteva lovituri “de protocol”, fiind expediat rapid pentru a treia oară la podea de Hari, cu un nou uppercut.

 Astfel pare să se fi încheiat cariera de kickboxing a celui mai mare talent pe care subsemnatul l-a văzut luptând în ringul K-1. Sigur că Hari n-a fost nici pe departe cel mai cerebral, nici cel mai tehnic şi cu siguranţă nici cel mai disciplinat, dar combinaţia unică de talent, charismă şi spirit războinic l-au făcut, indiscutabil, cea mai proeminentă figură a acestui sport în ultimii ani.  Paradoxal, Badr Hari n-a reuşit să câştige nici o finală K-1 dar, comparat cu campioni de mucava gen plângăciosul Bonjasky (două finale contra lui Musashi plus una adjudecată plângând pe un scaun ), are toate şansele să fie amintit de fani şi peste câteva zeci de ani, când ne vom întreba “cum îl chema pe negrul ăla care l-a bătut pe Hari cu bocetul?”

pe aceeaşi temă:  Daniel Ghiţă îl face KO pe Hesdy Gerges şi devine campion mondial al circuitului It’s showtime!

                                        Badr Hari se retrage printr-un meci cu Gokhan Saki, azi de la ora 22

 Daniel Ghiţă a avut nevoie de mai puţin de o repriză pentru a încheia în stil mare socotelile cu egipteanul Hesdy Gerges şi a deveni campion mondial la categoria grea al circuitului It’s Showtime! Perfect pregătit tactic şi etalând o formă fizică excelentă, Daniel a abordat meciul cu răbdare, a schimbat câteva serii de low-kick-uri dure (marcă înregistrată a ambilor luptători) după care, uşor-uşor, a început să lucreze şi cu braţele. Sesizând că egipteanul ţine garda cam sus, Ghiţă l-a taxat cu câteva lovituri dure la corp, iar la una dintre ele Gerges a resimţit pumnul primit la ficat şi a coborât brusc braţul, fiind “curentat” imediat cu un croşeu devastator.

 Pe scurt, Ghiţă nici n-a prea apucat să transpire în ring, într-un meci cu un adversar incomod, care obţinuse titlul scoţându-l pe Badr Hari din sărite cu defensiva sa impermeabilă şi cu rezistenţa ieşită din comun la lovituri. Păcat că retragerea lui Badr Hari din kickboxing ne privează de un meci Ghiţă-Hari, care avea toate ingredientele să ofere un spectacol pe cinste.

pe aceeaşi temă:  Badr Hari, KO imperial administrat lui Gokhan Saki în meciul de retragere

                                  Badr Hari se retrage printr-un meci cu Gokhan Saki, azi de la ora 22

 Pentru români, gala (vândută la noi ca “Local Kombat- Terminatorii” ) mai are un punct de interes deosebit, întrucât Daniel Ghiţă va încerca să-şi ia revanşa în faţa egipteanului Hesdy Gerges. Iar meciul are ca miză titlul It’s Showtime! la categoria grea, cel câştigat de Badr Hari în celebrul meci cu Semmy Schilt şi pierdut apoi de marocan, prin descalificare, după ce l-a lovit cu piciorul pe egipteanul Gerges în timp ce acesta se afla la podea.

 Fight cardul mai cuprinde meciurile:

 Murat Direkçi vs. Robin van Roosmalen
Rico Verhoeven vs. Errol Zimmerman
Harut Grigorian vs. Chris Ngimbi
Michael Duut vs. Anderson “Braddock” Silva
Melvin Manhoef vs.Tyrone Spong
France Yohan Lidon (c) vs. Morocco L’houcine Ouzgni
Ricardo van den Bos vs. Ben Edwards
Andy Ristie vs. Hinata Watanabe
Hafid el Boustati vs. Henri van Opstal

 fiind, aş zice,  chiar foarte consistent. Dar sincer, pentru români cel puţin, nu cred că mai contează mare lucru în afara luptelor lui Hari şi Ghiţă, chiar dacă, de pildă, meciurile Rico Verhoeven vs. Errol Zimmerman sau Melvin Manhoef vs.Tyrone Spong ar face cinste oricărei gale de top.

 Voi reveni cu impresii după desfăşurarea meciurilor.

update 1 (cu video):  Daniel Ghiţă îl face KO pe Hesdy Gerges şi devine campion mondial al circuitului It’s showtime!

update 2 (cu video): Badr Hari, KO imperial administrat lui Gokhan Saki în meciul de retragere

zoso

Mă întreb cu cât s-ar putea vinde setul de 12 suluri de-astea pe la diversele evenimente la care participă persoanele din industria online românească?

Şi acum, serios vorbind: aţi remarcat că, în general vorbind,  oamenii care îl consideră pe Vali Petcu – Zoso numai bun pentru a fi folosit pe post de hârtie igienică sunt creativi, inteligenţi, au umor şamd, în vreme ce gaşca individului este formată din personaje care abia au depăşit nivelul exprimării prin interjecţii tip haba-haba?

P.S. În episodul următor, dialogul absolut năucitor prin care prapaditul de Petcu a încercat să-l forţeze pe Blasko Szabolcs să şteargă imaginea respectivă. Şi când te gândeşti că limbricul ăsta de zoso a avut tupeul uluitor să scrie despre mine cum că aş fi şantajist… Dar ce să ne mai mirăm, doar ştim cât de flexibile sunt principiile lui Vali Petcu – zoso, nu?

citeşte pe aceeaşi temă: Zoso, hipsterul care urăşte hipsterii

 Singurul scop al acestor fumigene este demobilizarea manifestanţilor din pieţe şi a celor care-i susţin tot mai deschis, la locul de muncă, în diverse colectivităţi, în cercul de prieteni şi cunoscuţi şamd. Nu există nici un motiv raţional să afirmi că “toţi sunt la fel” sau că”nimeni nu va face nimic”. Sigur, e adevărat că oricine ar veni ar fura, dar aici se termină similitudinile. Pentru că, de pildă, una e să furi ca Mitrea, care după 4 ani de mandat la transporturi a lăsat 110km de autostradă perfect funcţională, şi alta e să furi ca Berceanu, care tot după 4 ani la transporturi a lăsat  vreo 20 kilometri, nici ăia terminaţi.

 Marca înregistrată a lui Băsescu, încă de pe vremea când făcea parte din FSN, a fost furtul distructiv, comis pentru o spagă de două parale şi de pe urma căruia rămân pagube enorme. Cine cunoaşte bine cariera politică a matrozului ştie că în 2000, când a devenit primar al Capitalei, acesta era departe de a fi un ins super-bogat, cu toate că prăduise ditamai flota, în valoare de sute de milioane de dolari. Acest model a fost preluat şi aplicat în toate colţurile ţării de către camarila pedelistă, formată în cea mai mare parte din inşi pentru care un câştig personal oricât de mic justifică prăduiri colosale ale banului public. Şi acesta este motivul pentru care căpuşele pedeliste trebuie îndepărate cât mai repede de pe ugerul bugetului de stat, cât mai sunt încă bani pentru funcţionarea, chiar şi în regim de avarie, a acestei ţări.

  Şi cînd discutăm despre îndepărtarea pedeliştilor, trebuie să ţinem cont de faptul că, într-un sistem democratic, întotdeauna există alternativă. Sigur, nu vei găsi niciodată un cavaler nepătat, călare pe un cal alb, asta e cert. Şi motivul e simplu, pentru că sistemul bazat pe compromis nu permite ascensiunea unei asemenea persoane. În schimb, ai de ales între diferite nuanţe de gri, mergând de la un alb murdar până la aproape negru.

 Ori, în momentul de faţă, la cârma ţării s-a cocoţat un individ nociv, care poate fi asociat culorii catranului bine fiert.  E momentul să fie dat jos şi să ne întoarcem la nuanţele de gri pe care le putem suporta.

Câteva citate epocale:

“ Veniţi acum, pe bune, ar trebui să vă grăbiţi
Ca să prindeţi munţii acu’ cât mai sunt împăduriţi.”

“La banii noştri, câteva sute de tone de aur nu mai contează,
Aşa că mai bine vă dăm vouă auru’, că voi ştiţi cum se exploatează.
Şi oricum e poluare, aşa că să nu vorbim cu ură.
Ce dac-o să fie la Roşia Montană un pic mai multă cianură?
Aici, aici, aici”

“Aşa că vă avertizăm, vă spunem chiar cu vehemenţă:
N-o să lăsăm un străin să se bage-n sistemul medical de urgenţă!
Chiar dacă el l-a conceput,
Chiar dacă el l-a pus pe picioare.
Asta nu înseamnă că trebuie să-l lăsăm în continuare.”

Mai jos aveţi versurile complete. Enjoy   :

Dragi străini,
Ţara-i frumoasă, d-aia vrem să vină străinii să o vadă,
Să se plimbe-n lung şi-n lat pe… era să zic autostradă.
Deci veniţi, dragi străini, la noi e la fel ca în Seychelles,
Adică ce vreau să zic e c-o să vă coste la fel.
Aici, aici, aici

E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

 Dragi străini,
Veniţi acum, pe bune, ar trebui să vă grăbiţi
Ca să prindeţi munţii acu’ cât mai sunt împăduriţi.
Vizitaţi-ne mai repede, bucuraţi-vă de ofertă,
Veniţi acu’ cât mai avem un pic de Vamă Veche şi Deltă.
Aici, aici, aici

E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

Dragi străini,
La banii noştri, câteva sute de tone de aur nu mai contează,
Aşa că mai bine vă dăm vouă auru’, că voi ştiţi cum se exploatează.
Şi oricum e poluare, aşa că să nu vorbim cu ură.
Ce dac-o să fie la Roşia Montană un pic mai multă cianură?
Aici, aici, aici

E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

 Dragi străini,
Deci veniţi, faceţi ce vreţi, că noi n-o să ne supărăm,
Da’ sa ştiţi că există un lucru pe care n-o să-l acceptăm.
Aşa că vă avertizăm, vă spunem chiar cu vehemenţă:
N-o să lăsăm un străin să se bage-n sistemul medical de urgenţă!
Chiar dacă el l-a conceput,
Chiar dacă el l-a pus pe picioare.
Asta nu înseamnă că trebuie să-l lăsăm în continuare.
O, nu! De ce? Păi, pentru că aici

 E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

 În contextul ăsta, dacă Băsescu nu are bunul simţ să ia singura decizie onorabilă care i-a mai rămas, şi anume să-şi dea demisia, prevăd că este extrem de posibil să nu poată scăpa de puşcărie. Dându-şi demisia azi, ar mai avea încă în spate un partid pe care l-a ţinut atâţia ani la putere, şi guvernul interimar care ar înlocui handicapatul cabinet Boc ar avea suficiente motive să aplice regula care afuncţionat perfect în politica post-decembristă: corb la corb nu-şi scoate ochii.  Iar după demisia dată din timp, o plecare oportună din ţară, cu internare la vreo clinică din Elveţia pentru o presupusă operaţie (tot îi cânta Vadim prohodul pe şapte voci) i-ar permite actualului preşedinte să “se tundă pierdut” până trece viitura populară.

În schimb, dacă se agaţă de putere până în ultima clipă, şi-şi dă demisia cu protestatarii deja intraţi în curtea de la Cotroceni (sau mai rău, ţinut de guler de câţiva demonstranţi mai solizi), nu va mai exista nici cea mai mică şansă ca Traian Băsescu să evite un proces ruşinos şi o condamnare răsunătoare, pentru simplul motiv că mulţimea, odată dezlănţuită, cere sânge (la propriu) sau măcat “să cadă capete” (figurat vorbind) pentru a putea fi potolită.

 Cât despre elicopterul păstrat oportun în rezervă de “pretorieni”, nu cred nici că ar ajunge mai departe decât al lui Ceauşescu, nici că (presupunând prin absurd că matrozul are securişti mai fideli decât nea Nicu) ar exista vreo ţară în lumea asta care să nu-l extrădeze  pe refugiatul Băsescu. Cam ăsta e riscul cânt prestezi doar la licuriciul mare, si singurii tăi prieteni sunt SUA şi Israelul, adică două state care te vând în secunda în care nu le mai eşti util.  Măcar atâta lucru ar trebui să-i fie clar fostului căpitan de navă, după ce a văzut cum s-au lepădat americanii de Hosni Mubarak…

 Cu toate astea, am evitat să scriu împotriva lui Mircea Cărtărescu, deşi acesta se transformase într-un soi de port-drapel al ui Băsescu în rândurile intelectualilor români. Şi consider că am procedat corect, atât din perspectiva raţională cât şi din cea umană. Asta pentru că, raţional vorbind, nu poţi pune un mare poet şi scriitor la zid pentru că face o alegere politică proastă, chiar dacă îşi pune toată forţa verbului său în slujba ei. Poetul e poet, ”uneltele” lui sunt trăirile şi  inspiraţia, nu argumentele reci sau statisticile.  În plus, e o plăcere să-l citeşti pe Mircea Cărtărescu chiar şi când scrie prostii, în fond n-ai cum să nu apreciezi construcţii gen “Asemenea celor care-au deschis mormântul lui Tutankamon, Ponta poartă acum în sine blestemul lui Geoană şi e la rândul său sortit pieirii.” , oricât de absurdă ar fi concluzia. Vorba ceea, mulţi l-au făcut pe Geoană cadavru politic, doar unul a comparat execuţia sa din PSD cu deschiderea mormântului lui Tutankamon.

 La fel, uman vorbind, pot înţelege cât de tare este gâdilat orgoliul unui autor, oricât de consacrat ar fi el, când preşedintele ţării pomeneşte o operă de-a lui ca răspuns la întrebarea “care-i ultima carte pe care aţi citit-o?”.  Sigur, poate că orgoliul trebuia să fie gâdilat mai puţin când acelaşi preşedinte a pomenit fix aceeaşi carte la câţiva ani distanţă ,  dar eventualele concluzii neplăcute vor fi fost atenuate de diurnele copioase plătite de ICR pentru câte o deplasare împreună cu soţia la vreo lansare de carte de prin Suedia. Şi aici e omeneşte să înţelegem, mai ales dacă ne gândim la condiţia  scriitorului în România bezmetică a zilelor noastre.

  Iar azi dimineaţă, când am citit articolul “Locomotiva inversată”, publicat de Mircea Cărtărescu în EvZ, nu mi-a mai rămas decât să mă felicit pentru reţinerea de care am dat dovadă în judecarea autorului Nostalgiei. Şi asta deoarece Mircea Cărtărescu tocmai a demonstrat că, oricât de poet ai fi şi oricât de mult te-ar gâdila la orgoliu şi la finanţe un regim putred, poţi totuşi să interpretezi corect evenimentele grave, hotărâtoare, dacă le judeci cu capul, nu cu portofelul. Pentru că mătrăşirea lui Raed Arafat de către Băsescu exact asta este: un eveniment de o gravitate copleşitoare, pe care o ţară aproape imbecilizată de nevoi nu pare capabilă nici să-l înţeleagă corect şi nici măcar să-i aprecieze corect potenţialul impact asupra societăţii româneşti.

 Scriind negru pe alb că “Preşedintele Băsescu face în ultimul timp greşeli peste greşeli, se comportă ca o navă în derivă, fapt care, dacă nu mai poate afecta destinul său politic, încheiat oricum o dată cu mandatul, afectează dreapta românească şi partidul pe care l-a creat cândva, PDL-ul. Locomotiva a rămas la fel de energică, dar şi-a inversat mersul: acum trage înapoi cu aceeaşi forţă cu care odată împingea înainte. Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.”  Mircea Cărtărescu se leapădă public de Băsescu, într-un moment în care ciracii acestuia nu ştiu ce să mai facă pentru a mulge cât mai mulţi bani pentru zilele negre care vor veni după pierderea puterii. Iar autorul Levantului nu se leapădă de Băsescu spre a vira abject în braţele primitoare ale USL-ului, ci continuă să creadă, oricât de greşit, în autointitulatul “proiect de dreapta” al lui Băsescu.

 Sigur acum că persoanele care ştiu ce înseamnă de fapt PDL-ul (partidul comuniştilor şi securiştilor de linia a treia, cărora le-a dat Iliescu peste mâini cu mineriada din 1991 când şi-a dat seama că vor să-şi împartă ţara întreprindere cu întreprindere)  s-ar putea cocoşa de râs în faţa naivităţii lui Mircea Cărtărescu. Eu unul prefer să-i respect consecvenţa, lucru foarte rar aici, la porţile Levantului…

Mircea Lucescu flutura cu mandrie tricolorul romanesc dupa castigarea cupei UEFA cu echipa ucrainiana Sahtior

 În clipa în care am aflat, cu destulă întârziere, că Mircea Lucescu a fost implicat într-un accident de maşină produs din vina lui, am fost 100% sigur că subiectul ăsta n-are cum să fie ratat de către CTP. Şi asta din două motive foarte clare:

 1. Pentru că numitul Cristian Popescu, auto-botezat CTP, este pur şi simplu ars la maţe de  succesul mainstream, cel care te face cunoscut şi de multe ori chiar iubit până în ultimul cătun, iar Mircea Lucescu a fost în stare să aibă acest gen de succes şi în România, şi în Turcia, ba chiar şi în Ucraina. Ce s-o mai lungim, Lucescu senior este, la ora asta, printre cei mai celebri români din lume, iar accidentul lui a fost ştire în India şi Taiwan… (pare incredibil, dar daţi click aici )

2. Pentru că, auto-exilat la volanul unei Dacii antediluviene, strict din ipocrizie şi din dorinţa de a părea patriot şi “of the people”, CTP a dezvoltat un complex cumplit la adresa celor care îşi permit o maşină  mai răsărită.  Omul şi-a exhibat acest complex într-un articol (de altfel foarte reuşit, chiar dacă fundamental greşit) botezat “Sentimentul românesc al fiinţei în gip” şi de atunci tot pedalează pe această idee, indiferent cât de puţină legătură are cu cazurile luate în discuţie.

CTP in exercitiul functiunii

 Ori, din ce-am aflat şi eu de când am terminat vacanţa şi m-am întors la muncă (şi asta de la cunoştinţele din Poliţia Rutieră, nu din relatările bezmetice din presă) accidentul lui Mircea Lucescu chiar n-are nimic de-a face cu vreo mârlănie de parvenit, cum sugerează în mod abject CTP, într-un text care nici nu mai arată a articol, ci a strigătură de ultras stelist, complexat de succesul unui dinamovist notoriu.

 Pur şi simplu Mircea Lucescu a făcut o manevră interzisă, pe care o fac zilnic sute de şoferi în locul respectiv, din cauză că intersecţia de la Apaca este gândită cu curul, nu cu capul, şi te obligă să ocoleşti câţiva kilometri dacă vrei să mergi dinspre AFI Palace spre bulevardul Iuliu Maniu.  Ghinionul (şi, foarte probabil, ticăloşia vatmanului, dar acest lucru rămâne să fie stabilit cu certitudine de anchetatori)  au făcut ca relativ modestul SUV Kia (nu Porsche, nu Audi, nu BMW) condus de Mircea Lucescu să fie tamponat de tramvai, care, evident, se deplasa regulamentar, pe şinele lui.

 De pe patul de spital, înainte de a intra în operaţie, Mircea Lucescu a declarat că “vatmanul parcă a vrut să dea peste mine”, iar asta l-a determinat pe CTP, personaj care, mai mult ca sigur, n-a fost curios să afle circumstanţele exacte ale producerii accidentului, să scrie nişte miştouri penibile, gen “De ce vatmanul nu a încercat să vireze, să iasă cu roţile de pe şine şi s-o ia pe asfalt pe lângă gipul lui Lucescu?”

 Ca om al cărui unchi a scăpat cu viaţă doar pentru că a avut, acum mulţi ani, prezenţa de spirit să sară din Oltcitul care se oprise buclucaş taman pe şine, şi pe care vatmanul care a dat peste el îl văzuse de la peste un kilometru, îndrăznesc să afirm că numai un idiot (ceea ce nu e cazul lui CTP) sau un om de o rară mârşăvie putea scrie aşa ceva.  Pentru că e foarte evident că una e ca Lucescu să fi făcut stânga la câţiva metri de tramvai, iar vatmanul să nu fi avut de ce să rişte viaţa a cine ştie câţi călători, trântind frâna şi întinzându-i pe jos sau buşindu-i cu capetele de scaune, şi cu totul alta e ca respectivul vatman să fi avut tot timpul din lume pentru a frâna lejer, dar să fi dat peste Kia lui Lucescu din acelaşi motiv care îl determină pe CTP să folosească fără jenă cuvântul inventat gip pentru o maşină relativ ieftină şi în nici un caz de fiţe.

 Ori declaraţia dată de şoferiţa peste a cărei maşină a fost aruncată Kia lui Lucescu arată clar că  avem de-a face cu a doua situaţie, şi că un troglodit complexat, aflat la maneta unui tramvai, a ales să buşească cu bună ştiinţă o maşină care comitea o încălcare minoră a Codului Rutier.

 Ei bine, în aceste condiţii întreb şi eu: care e diferenţa MORALĂ între CTP, care buşeşte intenţionat oameni aflaţi pe patul spitalului, şi vatmanul troglodit care buşeşte intenţionat maşini?

 P.S. Ruşine şi celor de la Caţavencii, care au publicat o golănie similară celei scrise de CTP.

P.P.S. Precizez din capul locului că am râs de multe ori de  orgoliul exacerbat al lui Mircea Lucescu, care îl face să declare uneori lucruri care ajung să-i pună în dubiu chiar şi meritele incontestabile. Dar când un om care câştigă milioane de euro pe an conduce o maşină de 25000 de euro, iar un complexat ipocrit începe să-şi clătească gura cu vorbe gen “gip” şi cu miştouri de două parale despre presupuse atitudini ciocoieşti, chiar cred că e cazul să luăm atitudine.

P.P.S.S. În cazuri de genul acesta poate ar fi de bun simţ să ne gândim la vorba de mare înţelepciune spusă de Iisus şi să-l lăsăm să dea cu piatra pe cel fără de păcat (în cazul nostru măcar pe cel care n-a comis păcatul respectiv sau unul similar). Aş vrea şi eu să-l cunosc pe şoferul român care n-a întors niciodată pe linia continuă…

 update:  Am descoperit acest clip si realizez că e posibil ca, totuşi, CTP să se fi ţicnit complet:

 În primul rând mi se pare semn clar de ţăcăneală să începi să-ti dai castane la televizor, şi asta la o emisiune de ţinută cum este “Profesioniştii”, nu la cine ştie ce ţigăneală cu manelisti de la prosteve. În al doilea rând, e greu de decelat daca este tot sminteală sau nesimţire pura comparaţia dintre cântatul la pian şi cântatul din frunză (nu mai vorbesc de “cântatul” la cap)…