Rambo IV : 2.59 morţi pe minut

30 ianuarie 2008

  Mai e ceva de spus?


Botezatu, expertul Realităţii în accidente aviatice

29 ianuarie 2008

 Dacă nu l-aţi văzut pe Botezatu dându-şi cu presupusul la Ediţia Specială de la 5 şi ceva despre accidentul aviatic de azi, n-aţi văzut nimic. Cred că la următoarea emisiune despre modă va fi invitat pilotul TAROM care a evitat dezastrul pe Otopeni, la incidentul cu maşina.

 Sunt curios cine a stabilit invitaţii şi care au fost criteriile. Poate o fi Botezatu pilot cu 20000 de ore de zbor şi nu ştim noi.


Hardul de 3398 de dolari…

28 ianuarie 2008

 … şi 10Mb 🙂 . Azi am dat peste imaginea asta şi mi-am amintit cât am dat pe primul meu calculator, un Pentium I cu 8Mb RAM şi hard de 400Mb. Fugit irreparabile…


Blondă tâmpită + telefon = … măcel

27 ianuarie 2008

Cum îşi poate duce o blondă tâmpită colegii în pragul căderii nervoase (trebuie văzut cu sonor) :

Ruşii au un simţ al umorului destul de dezvoltat când vine vorba de reclame.


Dovlecificarea involuntară a lui Băsescu de către Semaca T. Morar

23 ianuarie 2008

 Editorialul „Isus judecat la Antena3” publicat de Ioan T Morar în Cotidianul a reuşit performanţa să mă poarte de la oroare la amuzament copios în doar câteva rânduri, pe măsură ce analogia Băsescu-Mesia devenea tot mai evidentă şi, firesc, tot mai ridicolă. Încercând să descrie apotheosis-ul (apoteoza) unui Băsescu martirizat la emisiunea lui Gâdea, I. T. Morar a reuşit să meargă involuntar pe urmele lui Seneca, producând un veritabil apokolokyntosis (dovlecificare), un plonjon în ridicolul pretenţiilor lui Băsescu de a se înfăţişa ca salvator al naţiei.  Ce-i drept că Seneca l-a pleznit voluntar pe Claudius doar după ce împăratul dăduse colţul, iar I.T. Morar l-a făcut involuntar de râs pe Băsescu în timp ce marinarul este „alive and kicking”, aşa că povestea se poate rezuma la „cum încerci să fii Seneca dar reuşeşti să fii doar dom Semaca.”

Revenind la articolul cu pricina,  trebuie să spun din capul locului că Ioan T Morar nu mi-a fost niciodată antipatic, dar pur şi simplu  genul asta de ieşiri în decor mi se par impardonabile, indiferent cine ar fi autorul. Cu atât mai mult cu cât I. T., dându-şi seama că a sărit calul,  a încercat să-şi asigure un alibi prin motto, spunând: „Ceea ce urmeaza nu este, in intentia autorului, nici blasfemie, nici un articol de lauda a lui Basescu.”.  Pe româneşte: „eu n-am vrut, dar dacă asta mi-a ieşit…”

  Oare aşa stau lucrurile? În primul rând, Citește restul acestei intrări »


Paraziţii & Mărgineanu vs Băsescu

20 ianuarie 2008

Dacă Băsescu a rupt gura târgului în 2004 folosind în campanie melodia „România trezeşte-te” a grupului Moromeţii, se pare că în 2008 au început să se ascută cuţitele mai mult sau mai puţin artistice şi de partea cealaltă. Paraziţii şi Mărgineanu au un cântec intitulat „Moartea întreabă de tine” în care doamna cu coasa pare să întrebe de vreo două ori şi de actualul preşedinte.

 

Nu-s nici pe departe un fan al acestui gen de muzică (dacă se poate numi aşa), dar versurile care însoţesc melodia (bazată pe singurul hit al Annei Lesko, „Anicyka Maya”)  pot în mod clar contribui la ştirbirea soclului pe care s-a cocoţat Băsescu. Operaţiunea „e cool să fii anti-Băsescu” a început.

 „Iar băieţii de azi n-o să mai bea nimic. Promit.

Să ne distrăm pe gol de azi înainte,

Vom renunţa odată cu iubitul nostru preşedinte.

Eşti acolo-n postul tău, oficial îţi merge bine,

În sfârşit am auzit că-ntreabă cineva de tine:

Moartea-ntreabă de tine,

Stiu că nu-ţi convine, e plăcerea mea!

Totul ţi se trage de la prea mult bine,

Am o presimţire că păţeşti ceva.”


Senzaţionalele dezvăluiri ale frizerului Elodiei

19 ianuarie 2008

 Dan Senzaţionalescu era să mă aibă pe conştiinţă: butonam şi eu plictisit, înainte de culcare, şi dau peste 0TV, unde se lăfăia o burtieră  cu frizerul Elodiei, care o sa ne lămurească misterele cazului. Inutil să zic că am făcut o criză de râs de nu mă mai puteam opri, mă dureau burta şi fălcile, era să să mă înec etc.

N-am stat să mă uit ce debitează omul (era un tuciuriu cu aspect de manelist), dar vă daţi seama peste ce mină de aur a dat Diaconescu? Păi după frizer (pardon, stilist) urmează pedichiurista, croitoreasa, vânzătorii din magazinele de pantofi etc, şi toţi au chestii SENZAŢIONALE de spus. E de colea că Elodia se dăduse cu ojă roz înainte de dispariţie? Pe loc o să ne lămurească Lazarus cu privire la semnificaţiile ascunse ale acestui fapt, se va face reconstituirea şedinţei cosmetice, se aduc 4 experţi pedichiurişti şi o clarvăzătoare, de control, într-un cuvânt the show must go on.

 În concluzie, dacă Elodia e în viaţă pe undeva, cred că ar trebui să-i fie mult mai frică de otevişti decât de Cioacă. De fapt cred c-ar trebui să-i fie frică şi dacă-i moartă. Vă daţi seama câţi bani pierd ăştia dacă o găseşte careva?


Caţavencu a avut aceeaşi idee. După două săptămâni.

17 ianuarie 2008

 Dacă ai moravuri grele şi vrei să fii hoţ neprins, adică negustor cinstit, furi doar ideea, şi faci poză proprie.

 Dacă vedeţi vreo asemănare cu fotografia din această postare, este vorba desigur despre o întâmplare. Faptul că inscripţiile de pe duba caţavencilor seamănă izbitor ca stil cu cele de la rubrica paparazzi fără poze (nu reţin denumirea din revistă, ştiţi la ce mă refer) este în mod cert tot o coincidenţă. 


Dezvăluiri furate din calculatoarele Gândului?

16 ianuarie 2008

 Mă bat la cap zilele astea rudele, prietenii, cunoscuţii, ba chiar şi diverse persoane total necunoscute mie să „dau din casă” informaţii senzaţionale despre „adevăratele motive” ale demisiei lui Cristian Tudor Popescu din funcţia de director al Gândului. Până şi inşi despre care ştiu sigur că ar sări cu orice bucăţică de „dezvăluire” în prima pagină (iar ei ştiu ca ştiu) mă abordează tainic, cu un zâmbet complice, de parcă am fi vechi tovarăşi de conspiraţie. Poate, cine ştie,  pica un oscior, un zgârci, ceva.

 Realitatea în acest caz e însă cât se poate de prozaică, şi cum toată viaţa i-am dispreţuit pe autorii de reportaje imaginare şi de ştiri despre găina care face pui vii, cu siguranţă că n-o să mă apuc taman acum să inventez mai ştiu eu ce picanterii de dragul câştigării câtorva vizitatori.  Din informaţiile pe care le am până acum nu par să existe dedesubturi misterioase în această poveste: pur şi simplu patronul a propus nişte obiective pe care directorul nu a considerat că le poate îndeplini. Normal, în România anului 2008 explicaţia pare hilară, întrucât o mulţime de directori de ziare care înhaţă bani frumoşi pentru a duce respectivele publicaţii spre nicăierea ar fi zis cu gura mare „da şefu, cum să nu, facem” ca s-o mai lungească vreo câteva luni.

 Cum era şi firesc, într-o situaţie de-asta ies la lumină şi tot soiul de viermuşi care încearcă să câştige trafic pe blog sau un strop de notorietate vehiculand diverse banalităţi prezentate ca mari dezvăluiri obţinute „pe surse”. Cel mai vocal dintre ei e o nulitate absolută, care a plecat din redacţie după vreun an şi ceva de produs chiftele pe bandă rulantă, şi care, după plecarea Serinelei Spătărelu, şi-a oferit din nou îndoielnicele servicii, sperând că e loc de vreun post mai răsărit. Evident, a primit în ochi binemeritatul flit, şi acum scuipă şi el ceva ce s-ar dori a fi venin, dar aduce mai degrabă a apă de ploaie.

Nu vă voi plictisi povestind ce-am aflat recent despre afinitaţile sereistice ale individului, dar se impune o precizare: cei care mă cunosc de mai multă vreme, din epoca Adevărului, ştiu că nu e loc de vreun soi de simpatie sau măcar bună înţelegere între mine şi Serinela Spătărelu, indiferent de circumstanţe. N-am avut nici o jenă în a-i spune părerea mea despre ideile şi acţiunile ei, inclusiv de faţă cu terţe persoane, nici când îmi era şefă directă, darmite acum, când nu mai am nici o treabă cu ea. În plus, rămân la vechea mea părere că, deşi era indiscutabil o ziaristă muncitoare, conştiincioasă, şi dedicată meseriei, nu avea nici măcar calităţile necesare unui şef de secţie, fiind cu desăvârşire incapabilă să accepte ideea că alţii pot stăpâni un anumit domeniu din zona economicului mult mai bine decât ea.  Îmi vine însă foarte greu să cred că,  indiferent de cricumstanţe, i-ar fi încredinţat unui asemenea individ documente care ţineau de administrarea societăţii care editează ziarul.

 Sigur că din documentele alea, prezentate acum ca „inside information”, nu reiese absolut nimic care să nu fie deja de notorietate în „piaţă” (salariul CTP-ului, valoarea tranzacţiei cu Adrian Sârbu şamd). E o metodă veche a pseudo-gazetarilor care nu au nimic nou de spus, dar trebuie totuşi să scrie ceva. Aşa că, în cazul în care nu aflăm că înnebunise complet Serinela, rămâne o singură întrebare: cât se dă pentru accesul fără drept în sisteme informatice? Hint: e vorba despre ani, nu bani.

 P.S. O mostra de scriitura a individului. Comentariile sunt de prisos.

 


Cristian Tudor Popescu a demisionat din funcţia de director al Gândului

13 ianuarie 2008

 Cristian Tudor Popescu şi-a anunţat azi demisia din funcţia de director, după o discuţie cu Adrian Sârbu, acţionarul majoritar al societăţii comerciale care editează ziarul Gândul. Gestul a fost determinat de parametrii de performanţă ceruţi de acţionarul majoritar (tiraj, audienţă, accesări pe net): Cristian Tudor Popescu a considerat că aceştia nu pot fi atinşi în condiţiile menţinerii ziarului în segmentul top quality press.

  Cristian Tudor Popescu a anunţat că va rămâne senior editor la ziarul Gândul, răspunzător doar de textele sale, nu de politica editorială şi performanţele ziarului.


Adrian Năstase şi cărţoiul de câteva kile despre România

10 ianuarie 2008

 Pe blogul său, Adrian Năstase a publicat un articol mai lung despre Adrian Costea, în coada căruia a inserat şi o însemnare despre celebrul proiect „Eterna şi fascinanta Românie”. Pe scurt, fostul premier crede şi azi că tipărirea unui cărţoi de câteva kile, cu poze frumoase din România, „a fost un proiect valabil”. În ce sens valabil Adrian Năstase nu mai spune, dar bănuiesc că se referă la utilitatea pentru promovarea turismului românesc.

 Ca om care scrie de vreo zece ani despre turism şi a călătorit multişor atât pe banii săi cât şi invitat de diverse hoteluri sau agenţii de turism, îmi permit să-i spun lui Adrian Năstase că nu prea are contact cu realităţile din domeniu: ultimul lucru de care poate fi bănuită respectiva carte este utilitatea în domeniul promovării destinaţiei România. În primul rând, este extrem de scumpă, şi chiar dacă era scoasă de cei mai cinstiţi oameni de pe lumea asta tot nu avea cum să fie prea ieftină: un asemenea număr de pagini, tipărite pe hârtie de asemenea calitate, costă mult oricum o dai. 

 În al doilea rând, turismul de masă nu se face cu oameni obişnuiţi să umble cu cărţi de asemenea dimensiuni: ne place sau nu, publicul larg nu „înghite” volume tip Encyclopedia Britannica, iar albumele de artă zac nevândute prin anticariate. La modă sunt broşurile uşurele, la propriu şi la figurat, pe care le uiţi fără regrete în tren sau în avion. Dacă ar fi fost scoasă la vânzare pe piaţa liberă, în librăriile din Vestul Europei, „Eterna şi fascinanta Românie”s-ar fi umplut de praf pe vreun raft mai dosnic, înainte de a merge la topit.

Singurul scop cât de cât realist al acestei lucrări putea fi utilizarea ei pe post de cadou de protocol, la vizitele de stat. Numai că din punctul de vedere al turismului românesc rezultatele ar fi fost egale cu zero: chiar presupunând că mâine se apucă madam Merkel să răsfoiască Eterna şi fascinanta, tot n-o să dea poimâine decret să meargă nemţii în concediu în România, că a văzut ea nişte poze într-o carte şi garantează că e frumos.

 Ce s-ar putea face într-adevăr ar fi utilizarea excelentelor fotografii din carte pentru un DVD despre România: costurile per exemplar sunt infime, iar impactul pe pieţele vest europene ar putea fi destul de mare, dacă proiectul ar fi gestionat în mod inteligent. Poate ne lămureşte însă Adrian Năstase cine deţine drepturile de copyright pentru respectivele fotografii…


Trăirile lui Steven Seagal

10 ianuarie 2008

 Nu e nici pe departe nouă, dar mă amuză de fiecare dată când dau de ea:

Morala: poţi ajunge actor cunoscut şi dacă eşti cu desăvârşire incapabil să joci.


Vanghelie şi Turcescu, două bile negre

5 ianuarie 2008

Cum se purta pe vremuri după Revelion,  am pregătit şi eu două filmuleţe din ciclul „dacă doriţi să revedeţi”.  Conştiinţa de pe ştatele de plată ale lui Vântu şi primarul care este, în momentele lor de glorie.


Cu pliciul la deszăpezire

5 ianuarie 2008

 Am scris ieri un editorial despre gunoierii de lux din Bucureşti, aceste firi suave care s-au simţit lezate de biata amendă de 4000 de lei pe care le-a putut-o da Poliţia pentru bataia de joc cu deszăpezirea de joi.  Mi se pare însă foarte bizară totala indiferenţă a opiniei publice faţă de tunurile cu salubrizarea/deszăpezirea pe care le trag de ani buni Prigoană şi compania. Oamenii merg pe ideea că Domnul a dat, Domnul a luat şi aşteaptă să se topească zăpada, cu toate că avem clar de-a face cu o fraudă de proporţii colosale. Pai dacă la 30-40 de centimetri de zăpadă oraşul a fost pus pe butuci două zile, ce facem dacă dă într-o noapte un metru şi jumătate? Crăpăm de foame în case, mâncăm câinii vagabonzi? Bucureştenii nu par să realizeze ce-ar însemna oprirea aprovizionării cu alimente vreme de 2-3 zile: ne-am călca în picioare la coada pentru pâinile aduse de armată cu tancurile.

 Şi nu vă imaginaţi că zăpezile de peste un metru sunt imposibile în Bucureşti: prin anii 50 s-a înregistrat chiar un record de doi metri de zăpadă în Capitală. Doar că pe vremea aia armata era obligatorie iar România era în comunism de tip stalinist: au fost scoşi soldaţii la lopată, în urma tancurilor, iar „oamenii muncii”, mobilizaţi cu mic cu mare, au curăţat ce rămânea.  E, gândiţi-vă la o ninsoare similară în 2008, cu Bucureştiul rămas pe mâinile celor câteva mii de balaoacheşi angajaţi de gunoierii de lux. Simţiţi brusc un gol în stomac?

 P.S. Culmea,  Ion Iliescu oferă pe blogul său o soluţie inspirată din perioada interbelică . Nu de la Moscova ci din Bucureştiul condus la acea vreme de liberali, ţărănişti şamd. Nu cred că ne-ar merge mai rău cu UCB-ul atât de pomenit de Marin Preda decât cu gunoierii mondeni gen Prigoană. Iar primăria sigur n-ar mai putea da vina pe „privaţi”.


Prima baie de mulţime (semi)ratată a lui Băsescu

2 ianuarie 2008

Apariţia preşedintelui în Piaţa Constituţiei n-a mai fost un prilej de entuziasm popular: am văzut azi imaginile înregistrate de TVR, iar reacţia mulţimii a fost în cel mai fericit caz împărţită. Unii l-au fluierat şi huiduit, fără prea mare entuziasm e drept, alţii l-au aplaudat, tot cam în dorul lelii. Din ce-am aflat de la colegii care au fost în Piaţă, nici pe drumul spre scenă nu se mai înghesuia chiar toată lumea să-i strângă mâna şefului statului. Unii se năpusteau, ca şi până acum, dar alţii rămâneau rezervaţi, fapt care a contribuit la apariţia câtorva momente penibile: după 2-3 mâini întinse Băsescu se trezea că trage de alţi 2-3 oameni care n-au nici un gând să dea noroc cu el.

 Şi pe scenă, Băsescu a părut uzat, lipsit de inpiraţie şi de charismă: discursul său a fost banal, iar mulţimea, parţial ostilă, n-a mai intrat în rezonanţă cu vorbitorul. Ceea ce nu e neapărat un semn că Bucureştiul nu-l mai vrea pe Băsescu: mai degrabă oamenii dau semne clare că s-au săturat de politicienii care plonjează în mulţime la evenimente care n-au nici o legătură cu ei. Pe când o Sfântă Paraschiva fără cohorte de politruci?

 P.S. În vreme ce Băsescu dă semi-chix în piaţă, Adrian Năstase se delectează cu povestea celor 47 de ronini . Care are probabil o savoare particulară pentru un politician vândut de toţi ipochimenii cu care se înconjurase în momentele de glorie. După scena din Piaţa Constituţiei am o presimţire că nu mai e aşa de mult până ce Băsescu o sa-i ceară cartea asta cu împrumut lui Năstase.