Răzvan Lucescu, simbolul neputinţei de a juca la victorie

 Răzvan Lucescu este fiul tatălui său, iar acest fapt i-a asigurat un start cât se poate de lansat în meseria de antrenor. A ajuns să antreneze Rapidul la o vârstă extrem de fragedă pentru această meserie, a făcut oarece performanţă în Cupa UEFA (care, la vremea aia, era departe până şi de ce este acum Europa League), a avut rezultate mediocre în campionatul intern, după care s-a văzut numit selecţioner. Asta mai mult pentru că vroia Mircea Sandu să-l împace pe singurul antrenor adevărat din familia Lucescu pentru măgăria pe care i-o făcuse FRF-ul cu nişte ani în urmă, decât pentru că ar fi crezut cineva cu adevărat că juniorul este o soluţie.

 Din păcate pentru Răzvan, calitatea de fiu al tatălui său a fost suficientă pentru ocuparea postului, dar nu înseamnă nimic când vine vorba despre atingerea obiectivelor stabilite. În această seară Răzvan Lucescu a demonstrat clar, indubitabil, că funcţia de selecţioner este o pălărie prea mare pentru el: într-un meci în care ne trebuia neapărat victoria, el a jucat prudent, la „să nu luăm gol că poate-poate dăm unul” până în minutul 75. Abia atunci a îndrăznit să rişte cu trei vârfuri, lucru care s-a văzut imediat în cele patru mari ocazii de gol create în numai 15 minute. Era însă târziu, mult prea târziu, şi oricum norocul nu este punctul forte al unui Lucescu, fie el şi junior.

 E drept, Răzvan a progresat niţel în anii scurşi de la  returul  cu Steaua din sferturile cupei UEFA: atunci, deşi era obligatoriu ca echipa lui să marcheze pentru a merge mai departe, a jucat penibil, la alibi-ul lui „să nu pierdem”, până în minutul 90.  Numai că, în ziua de azi, timpul nu are răbdare cu oamenii care au nevoie de peste patru decenii ca să le crească un început de coaie.  La halul în care arată lotul României, avem nevoie de un antrenor capabil să imprime acel elan care-l face pe jucător să-şi depăşească condiţia, nu de un fricos a cărui principală grijă e să evite cu orice preţ înfrângerea. 

 Pe scurt, e limpede ca lumina zilei că, dacă vrem să mai sperăm ceva în aceste preliminarii, Răzvan Lucescu trebuie dat afară cel târziu mâine. Avem o lună până la meciul ultimei şanse, cel cu Franţa, de la Paris. Avem nevoie de un selecţioner care să îndrăznească să joace acest meci la victorie!

update:  pacientul Sandu Mircea anunţă oficial că, în preliminariile astea, ne scufundăm cu Răzvănel la timonă.

 Aş vrea să fiu bine înţeles: îmi este clar ca lumina zilei că şi clanul mafiot Becali îl vrea dat jos pe Lucescu junior, din motive comerciale cât se poate de evidente. Asta nu înseamnă însă că toţi românii care-l contestă vehement pe Răzvănel zilele astea (între care şi eu) sunt pe mână cu cei doi foşti bilniţari de bilete de la „Patria”. Pur şi simplu bişniţarii au nevoie de un selecţioner care să-l bage pe Mutu în echipă ca să-şi ia ei comisionul la viitorul transfer, iar românii au nevoie de un selecţioner care să-l bage pe Mutu în echipă pentru că s-au săturat să vadă turneele finale  din postura de spectatori neutri.

Anunțuri

4 Responses to Răzvan Lucescu, simbolul neputinţei de a juca la victorie

  1. jurnalbio spune:

    La un moment dat in timpul primei reprize, mi-am aruncat privirea asupra televizorului si trei romani in rosu pareau scapati singuri cu portarul, pasau amenintator spre poarta. Cand ma uit mai bine, nu pasau spre poarta adversa ci spre Pantilimon, ei asa temporizau. A urmat pasa la portar si degajarea in tribuna. Cam asta e echipa Romaniei, joaca foarte bine, dar nu spre poarta care trebuie.

  2. optimvs spune:

    Mai rau e faptul ca si cand incercam sa mergem cu mingea spre poarta lor, nu stiu cum naibii se facea ca tot spre a noastra pasam 😆

    Florescu asta nu e chiar asa petarda cum zic unii, doar ca el e un fel de Lupescu pus sa joace in locul lui Hagi.

  3. jurnalbio spune:

    Dupa enormitatile „Am cazut de pe un cal frumos” (Dumitru Dragomir la ratarea oricarei calificari), „Meciul pleaca de la 0-0” (alde Borcea, Copos sau Becali inainte de orice meci in care nu avem nicio sansa), „Adversarul are tot doua picioare” (Pasckany de la Cluj inainte de meciurile din CL), a mai aparut una: „am avut ghinion”, marca Razvan Lucescu. Merge sa vorbesti de ghinion o data, de doua ori, de trei ori, dar deja e ridicol individul. Nici Forest Gump nu avea atata ghinion.

  4. optimvs spune:

    E, aici se simt efectele educatiei primite de Razvanel. Lucescu senior chiar este un mare ghinionist (gol primit direct din corner in barajul de ramanere in serie A, gol prmit de la portarul advers la ultima faza a meciului in cupele europene etc etc), si asta micu’ a crescut tot auzind de ghinioanele tatalui. Asa ca nu-si mai da seama ca la el e vorba de lipsa valorii, si ca nu trebuia sa stai in ocazia ratata cu Albania in secunda 30 a meciului ca sa iei trei puncte cu descultii aia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: