Cum m-a făcut caiafa Tolontan să ţin cu Liverpool

Ca orice om raţional, am ţinut mereu cu echipele româneşti  în meciurile disputate în cupele europene. Fie că era vorba de Steaua, Dinamo, CFR Cluj, Unirea Urziceni, Universitatea Craiova şamd, întotdeauna mi-am dorit ca românii să câştige în Europa, indiferent de rivalităţile din campionatul intern. Lucru firesc atât prin prisma desuetului meu patriotism, cât şi din considerente cât se poate de mercantile: orice punct smuls de o echipă românească în Europa contribuie la stabilirea coeficienţilor în baza cărora putem avea, ca anul acesta, o echipă calificată direct în grupele Champions League şi un număr mare de echipe în preliminariile Europa League.

 Ei bine, aseară am încălcat acest principiu şi, ajuns în faţa televizorului fix pentru a putea urmări ultimele 15 minute ale meciului, mi-am dorit sincer ca Liverpool să le „umple sacul” steliştilor. Lucru care, spre marea mea satisfacţie, s-a şi întâmplat.

 De unde această schimbare de atitudine? De unde această dorinţă (tipică, de obicei, doar ultraşilor no-brain) de a vedea o echipă românească pierzând la scor? Răspunsul e simplu: din cauza nesimţirii steliştilor de a susţine că proverbiala baftă a echipei din Ghencea vine pe filiera „norocul îi ajută pe cei puternici”.  Idee enunţată cu o aroganţă tâmpă de stelistul fanatic Tolontan, imediat după returul cu Grasshoppers, meci la care subsemnatul ţinuse cu Steaua, chiar dacă mă minunam la fiecare 5 minute de norocul care făcea ca mingea să refuze pur şi simplu să intre în poarta echipei lui Becali.

Tolontan despre norocul Stelei

În loc să-şi facă cruce şi să-i mulţumească lui Dumnezeu de norocul avut cu elveţienii, Tolontan (şi mulţi alţi stelişti ca el) au crezut, în prostia lor, că ăsta e prilejul ideal pentru a spune ceva de genul  „sâc că noi avem noroc pentru că suntem buni măi!”  Înţelegeţi ideea, după mintea ăstora, când Duckadam a apărat patru penalty-uri iar Steaua a câştigat un meci în care trecuse de centrul terenului de vreo 3 ori în 120 de minute, a fost vorba de valoare superioară. Sau cînd au picat în semifinale cu Galatasaray, pe vremea când turcii nu însemnau nimic în Europa. Sau…, mă rog, exemplele ar putea continua la infinit. Probabil că şi când Diaconu-brichetă a oprit meciul pentru ca Steaua să câştige la masa verde meciul pe care îl pierdea pe teren, a fost tot vorba de noroc care îi ajută pe cei puternici, nu de şmen făcut de un arbitru crescut la juniorii Stelei. Sau când Ceauşescu a dat comunicat prin care Steaua câştiga la masa verde meciul pierdut prin ieşirea de pe teren, a fost vorba tot de norocul celor puternici, nu de faptul că Valentin Ceauşescu era mai „greu” decât Postelnicu.

 Aşa se face că, aseară, subsemnatul şi-a dorit ca norocul să-i ajute într-adevăr pe cei puternici, nu pe cei născuţi sub o stea norocoasă. Lucru care, întrucât Dumnezeu nu bate cu parul, s-a şi întâmplat. Iar steliştilor tembeli gen Tolontan nu le rămâne decât să cugete la adevărul zicalei că prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul.