Gaz Metan şi Dinamo, radiografie europeană a Ligii lui Mitică

 Ruşinea păţită ieri de Dinamo în cupele europene (a câta? )  a demonstrat, dacă mai era nevoie, că rezultatele obţinute în competiţia internă nu valorează nimic fără validarea din cupele europene.  Degeaba ai maxium de puncte după patru etape din Liga lui Mitică, şi nu ai primit nici un gol în timp ce ai marcat zece, dacă în patru meciuri în cupele europene, jucate contra echipei aflate pe ultimul loc în Croaţia şi respectiv contra unor anonimi din Ucraina, ai dat cinci goluri ca să încasezi OPT, şi ai fost eliminat de locul nşpe din Ucraina după o dublă înfrângere).

 Pentru comparaţie, Gaz Metan Mediaş, echipă care după patru etape în campionatul nostru are două victorii şi două înfrângeri (inclusiv un halucinant 0-5 cu numita Dinamo) a reuşit în Europa League să elimine mai întâi nişte arţăgoşi finlandezi (0-1 şi 2-0) apoi pe Mainz, locul 4 sezonul trecut în BUNDESLIGA (1-1 şi 1-1, calificare la penalty-uri) , fiind eliminată de Austria Viena după 1-3 în deplasare şi o merituoasă victorie cu 1-0 acasă. Asta în condiţiile în care vedeta echipei, Eric de Oliveira, a fost momit cu nişte probe la Wolfsburg fix înaintea dublei cu Mainz şi dus a fost, iar doi titulari de bază s-au accidentat în dubla manşă cu finlandezii şi n-au mai putut fi recuperaţi nici măcar pentru returul cu Austria Viena.

 Concluzia logică a acestei comparaţii nu poate fi decât una: clasamentele Ligii lui Mitică nu mai au de mult nici o legătură cu realitatea. Arbitrajele viciate şi jocurile de culise fac ca formaţii mediocre (cum este Dinamo de ani buni) să se agaţe de locurile de cupe europene, în vreme ce echipe care joacă fotbal, ca Gaz Metan Mediaş, să prindă o participare în cupele europene doar accidental, prin retrogradarea Timişoarei.

 Culmea este că nici măcar când avem reality-check-uri zdrobitoare, cum este cel de faţă, presa sportivă din România nu îndrăzneşte să ia atitudine împotriva mafiei din LPF şi FRF, care duce literalmente de râpă fotbalul de la noi. M-am uitat ieri atât la meciul lui Dinamo cât şi la cel al Gazului, şi în vreme ce singurul sentiment pe care-l puteai simţi urmărind dezastrul de lângă Spitalul de Urgenţă era ruşinea, combinată cu mila pentru eforturile supraomeneşti ale bietului Torje, mica echipă din Mediaş m-a făcut să fiu mândru că sunt român. După mulţi, foarte mulţi ani, am văzut un final de meci în care o echipă românească se prăvălea la fiecare atac peste o echipă din Vestul Europei, în care fiecare jucător a tras de el până în ultimul minut şi în care doar o ratare de final a făcut ca un rezultat prost din deplasare să nu fie întors în mod glorios acasă. 

 Prin atitudine Gazul şi-a depăşit cu mult condiţia, a eliminat o echipă net superioară ca Mainz şi s-a înclinat foarte greu, reuşind totuşi să câştige cu 1-0 meciul de acasă, în faţa unei trupe clar mai bune, ca Austria Viena. Şi tot prin atitudine, gloabele deşelate aduse la Dinamo de bişniţarii Becali au făcut, pentru a câta oară, fotbalul românesc de râs, fiind eliminate cu dublă înfrângere de o modestă echipă ucrainiană la care „străluceau” doi albanezi…

 Părerea mea este că până nu zboară toate căpuşele din LPF şi FRF, de la preşedinte la portar, o să avem parte de tot mai multe umilinţe gen Dinamo şi de tot mai puţine momente de mândrie gen Gaz Metan. Pur si simplu pentru că Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir sunt două tumori care duc la groapă fotbalul românesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: