Cum s-a făcut de râs Noua Zeelandă în finala CM de Rugby

25 Octombrie 2011

 

Statisticile finalei CM de Rugby 2011

Statisticile finalei CM de Rugby 2011

În minutul 46 al marii finale, căpitanul Franţei, Thierry Dusautoir, culca mingea în terenul de ţintă neo-zeelandez, chiar lângă buturi, iar inevitabila transformare care a urmat ducea scorul la 8-7. Firesc, toată lumea se aştepta ca rugbiştii all-black, rămaşi cu un singur punct avantaj, să se arunce peste francezi pentru a-şi asigura o victorie finală la care visau de 24 de ani. Aiurea! Ce a urmat a fost probabil cea mai ruşinoasă pagină din istoria rugby-ului neo-zeelandez: o naţională a cărei filozofie de joc este atacul spectaculos, purtat cu fantezie, la mână, s-a dat peste cap şi s-a transformat pentru 24 de minute într-un soi de copie pocită a sinistrei Anglii care ciordea Cupa Mondială în 2003.

 În faţa a zeci de milioane de telespectatori uluiţi şi a unui stadion care, până la urmă, a ajuns să înlocuiască freneticele scandări de susţinere cu huiduielile, gazdele au început să aplice cu o  îndârjire demnă de o cauză mult mai bună oribila reţetă grămadă-şut în tuşă în toate fazele în care mingea mai ajungea la ei. Chestie care, de altfel, se întâmpla tot mai rar şi nu s-ar mai fi întâmplat aproape deloc dacă nu ieşea la rampă arbitrul sud-african Craig Joubert, cel care, în ciuda numelui de familie 100% franţuzesc, a fpcut tot ce era posibil pentru ca neo-zeelandezii să cucerească trofeul.  

 Sigur, nimeni nu poate nega faptul că gazdele au apărat exemplar extrem de fragilul avantaj, dar la asta a contribuit si  faptul că arbitrul a judecat în favoarea lor absolut orice fază cât de cât discutabilă, lucru mai puţin obişnuit la rugby.  Cum neobişnuite sunt şi discuţiile de acest gen  într-un sport în care arbitrajul video a fost introdus de peste 12 ani, fapt care explică de ce francezii au preferat să înghită găluşca fără scandal, decât să fie ridiculizaţi ca bad loosers de către lumea anglo-saxonă, majoritară în rugby-ul mare.

 Problema acestui meci n-a fost însă, până la urmă, arbitrajul „găzdar” al lui Joubert, ci faptul că o echipă pe care mulţi o vedeau ca aproape invincibilă s-a făcut cumplit de râs, jucând literalmente abject din dorinţa de a câştiga cu orice preţ un trofeu. Sincer, e oarecum de înţeles că neo-zeelandezilor le stătea în gât faptul că, înaintea acestui turneu, sud-africanii adunaseră două cupe mondiale din numai 4 participări, iar vecinii şi rivalii din Australia se mândreau şi ei cu două trofee, ce-i drept strânse din 6 participări. Dar de aici şi până la a abandona o filozofie generoasă de joc, care ţi-a adus fani în toată lumea, era cale lungă, care n-ar fi trebuit parcursă aşa uşor.

 E drept şi că trofeul rămâne, iar modul în care a fost obţinut se cam uită, lucru repede confirmat de mulţimile care s-au adunat pe străzile din Auckland pentru a sărbători victoria. Şi asta deşi cu numai o oră înainte, publicul de pe stadion îşi huiduise copios propria echipă, când înţelesese că jucătorii care au făcut de râs tricoul all black intenţionau să îngroape mingea în grămadă până la finalul partidei. Însă pentru fanii din afara Noii Zeelande, care credeau că Citește restul acestei intrări »


Clanurile ţigăneşti – tumoarea neoperată a României

10 Octombrie 2011

 Teoriile ONG-iste despre bieţii ţigani discriminaţi şi lipsiţi de şanse, obligaţi să comită infracţiuni de majoritatea haină la suflet, tocmai au primit o lovitură cruntă (a câta oare?) la contactul cu realitatea: baschetbalistul american Chauncey Hardy, care evolua pentru echipa CSS Giurgiu, a fost asasinat de un membru al clanului ţigănesc „Butoane”.  Crima, parcă trasă la indigo după cazul handbalistului român Marian Cozma, s-a produs într-un club din Giurgiu şi a adus în prim plan situaşia explozivă din oraşul de pe Dunăre, unde câteva clanuri ţigăneşti terorizează de ani buni localitatea.

 Se vor găsi desigur destui tembeli care să spună că o crimă dintr-un bar n-ar trebui să capete conotaţii etnice, că asasinul George Ionuţ Tănăsoaia, pe care până şi maică-sa îl ştie nu ca George ci ca Gypsy Gypsanu, probabil că doar l-a împins niţel pe baschetbalistul american.  Realitatea giurgiuveană este însă că de ani buni nu mai poţi ţine în oraş un magazin fără să plăteşti taxă de protecţie către unul dintre clanurile ţigăneşti care şi-au împărţit oraşul, că în martie 2010 clanurile „Butoane” şi „File” au purtat lupte de stradă pentru împărţirea zonelor de influenţă şi că asasinatul din clubul Emotione (unicul din oraş) este rezultatul direct al acestui climat.

  Suntem doar la un pas de transformarea întregii Românii într-un imens Giurgiu, în care poţi plăti cu viaţa dorinţa de a sărbători cu coechipierii o victorie, dacă unui ţigan nenorocit i se pune pata pe tine. Şi asta numai din cauza complicităţii autorităţilor cu mafia ţigănească, a imbecilităţii politicienilor români şi a crasei indolenţe a majorităţii populaţiei. Clanurile ţigăneşti pot transforma viaţa oricui într-un coşmar, nimeni nu se poate lua individual de piept cu ele. Avem de-a face cu un cancer care, dacă nu este operat cât mai urgent, va duce întreaga ţară într-o metastază de care nu vom mai putea scăpa decât prin emigrare.   

 Iar operaţia trebuie făcută nu haotic, cu furci, topoare şi sticle cu benzină de către populaţia indignată, ca în Bulgaria, ci metodic, cu precizie chirurgicală, de către Citește restul acestei intrări »


Aeroportul Băneasa, atacat de şmecheraşii care au construit în jurul lui

7 Octombrie 2011

 Începând cu 29 octombrie, pe aeroportul Băneasa nu va mai fi permisă decolarea şi aterizarea avioanelor între orele 22 şi 6, decizia fiind comunicată „din scurt  ” companiilor aeriene, în urmă cu o săptămână. Evident, sunt lovite companiile low-cost, care preferă să opereze noaptea, când taxele de aeroport sunt mai mici, iar afectaţi vor fi, până la urmă, sute de mii de pasageri.

 Noua interdicţie este cel mai recent episod din lunga bătălie purtată contra aeroportului Băneasa  de şmecheraşii care şi-au construit case în buza pistei. Spun „şmecheraşii” în loc de „şmecherii” pentru că, în general, cei care s-au repezit la casele şi terenurile ieftine din imediata vecinătate a aeroportului nu sunt niscaiva milionari, ci personaje de genul Anna Lesko, Alessandra Stoicescu, Dana Savuică, Corina Drăgotescu, Marcel Pavel, Sanda Ladosi şamd, adică oameni cu diverse cunoştinţe şi relaţii, dar fără averi fabuloase.

 Problema este că oamenii ăştia au cumpărat sau construit casele ştiind foarte bine că sunt la doi paşi de pistă, nu e ca şi cum cineva a extins ulterior aeroportul până sub gardul lor. Sigur că poate unii dintre ei, şi mă refer în special la artişti, or fi fost păcăliţi Citește restul acestei intrări »