Concurs de aberaţii despre Coreea de Nord

20 Decembrie 2011
Eric Lafforgue ne prezinta o alta fata a Coreei de Nord

Eric Lafforgue ne prezinta o alta fata a Coreei de Nord

 Recentul deces al lui Kim Jong-Il a declanşat pe micile ecrane şi în presa scrisă din România un veritabil concurs de aberaţii despre Coreea de Nord. Sigur, ştim cu toţii că regimul de acolo este un soi de ceauşism la pătrat, dar de aici şi până la delirul scăpat de sub control din media românească (reflecţie fidelă a celui din media occidentală, de altfel) ar trebui să fie cale lungă. Şi asta pentru că noi românii am trăit decenii întregi sub un regim inspirat din cel nord-coreean, şi ştim foarte bine, la prima mână cum s-ar spune, că propaganda occidentală este de multe ori la fel de aberantă ca şi cea comunistă. 

 Cei care aveam rude peste Ocean şi primeam în miez de noapte telefoane disperate, pentru a fi întrebaţi dacă deja murim de foame sau mai avem un pic până acolo, din cauză că nu ştiu care televiziune din SUA tocmai difuzase un reportaj cutremurător despre România lui Ceauşescu, ne amintim cam cum este reflectată realitatea socialistă în media americană. Sigur, asta nu înseamnă că treaba nu era albastră de tot, că nu ne făceam lecţiile cu mănuşi în mâini, uneori şi la lumina lămpii de gaz, dar slavă Domnului, nici nu s-a pus vreodată problema să n-avem ce pune pe masă. Problemă pe care o au acum destui bătrâni, în România membră NATO şi UE – asta dacă e să ne uităm obiectiv la ambele sisteme economice în care am avut ocazia să trăim.

 Aşadar, eu unul mă întreb cât la sută o fi adevăr şi cât la sută ficţiune propagandistică în „ştirile” funambuleşti pe care le primim acum, via serviciile secrete occidentale 😆 , din Coreea de Nord? Asta pentru că aşa, la prima strigare, unele „ştiri coreene” primite în trecutul nu prea îndepărtat  pot fi lesne demontate ca aberaţii propagandistice: Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Scrisoarea deschisă pe care CTP nu i-a scris-o lui Băsescu

16 Decembrie 2011

Vă vine să credeţi că, la peste un an de când CTP a dezminţit publicscrisoarea deschisă publicată pe site-ul Amos News i-ar aparţine, am primit-o pe mail ca fiind a lui, proaspătă, scrisă recent? 😆 Şi, culmea, mailul nu l-am primit de la vreun postac politic, ci de la o persoană bine intenţionată.

 Sigur, dacă respectiva persoană l-ar fi cunoscut mai bine pe CTP, nu ar fi putut crede vreo secundă că omul este capabil să publice un asemenea text înainte ca Băsescu să piardă alegerile, dar astea sunt deja detalii. Până la urmă, textul în sine  este mai actual ca niciodată, aşa că îl reproduc integral mai jos, cu speranţa că în felul ăsta voi ajuta câţiva oameni să nu mai ia plasă cu „scrisori deschise” pe care CTP nu le-a scris niciodată. Şi făcând cuvenita precizare că adevăratul autor al articolului este unui dintre cei care scriu pe acest blog .

Domnule Băsescu

Te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am  vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil.

Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor. Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta. Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale. Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă.

Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai Citește restul acestei intrări »


Hagi la 46 de ani, ca să nu uităm ce înseamnă cu adevărat un fotbalist

15 Decembrie 2011

 În caz că regretaţi, la fel ca mine, vremurile în care chiar aveam fotbalişti, şi vă întrebaţi pentru ce naiba iau banii alde Dodel, Nilă, Florescu, Adrian Cristea şamd, vă recomand cu căldură următorul clip. În care puteţi vedea ce face Hagi cu mingea la 46 de ani:

Citește restul acestei intrări »


Filmul surd în România mută – de ce n-am citit această carte?

3 Decembrie 2011

 Răspunsul scurt şi oarecum răutăcios-glumeţ la întrebarea din titlu ar fi „pentru că am citit „Vremea mânzului sec”. Cum însă orice scriitor merită, în principiu, o a doua şansă, adevăratul răspuns este niţel mai elaborat, mai crud şi, până la urmă, fără legătură cu calităţile de scriitor ale lui C.T. Popescu (pe numele său din buletin Cristian Popescu, fără nici un Tudor).

 Am spus de nenumărate ori în ultimii 15 ani, în cunoştinţă de cauză, că fostul redactor-şef de la Adevărul şi director de la Gândul este, mai mult ca sigur, cel mai important editorialist al perioadei de după 1989. Cu toate astea însă, nu sunt interesat de citirea ultimei cărţi semnate de Cristian (Tudor) Popescu, iar motivul este cât se poate de raţional: am avut, vreme de peste o decadă, ample oportunităţi să constat că lucrul care-l irită cel mai mult pe acest om este adevăratul succes de public.  Nu succesul de salon, repurtat în cercurile de cunoscători cu sau fără ghilimele: pe ăsta dl C.(T).P. îl tolerează amuzat, cu un zâmbet condescendent, în vreme ce ori îl laudă pe împricinat, fie el prozator, poet sau cineast, cu un entuziasm voit exagerat sau, dimpotrivă, îl critică (de obicei pe deplin justificat). Vorbesc de acel lucru pe care americanii îl numesc „mainstream succes”, ăla care-l face pe un om să fie nu doar cunoscut ci şi respectat sau chiar  iubit atât în Bucureşti cât şi în ultimul cătun al României.  Ei bine, succesul ăsta nu-i place deloc d-lui C.(T.)P. sau mai bine spus, ca să nu ne mai ferim de vorbe, îl arde literalmente la maţe. Şi asta pentru un motiv foarte simplu, şi anume că este acel lucru pe care Cristian (Tudor) Popescu şi l-a dorit din tot sufletul, dar pe care n-a fost niciodată în stare să-l aibă.

 Sigur, această frustrare, folosită în mod conştient de un om cu certe calităţi scriitoriceşti, ar putea produce chiar o capodoperă. Problema d-lui  C.(T.)P. este însă exact faptul că refuză în mod conştient să accepte faptul că suferă de complexul descris mai sus, complex care răzbate din editorialele încărcate de ură pe care acest om le-a scris în decursul timpului contra lui Hagi sau lui Adrian Păunescu, contra gimnastelor sau contra lui Sergiu Nicolaescu, contra lui Doroftei sau contra eternului copil-problemă al fotbalului românesc, Adrian Mutu. Aşa că, bineînţeles, în loc să se ferească precum dracu’ de tămâie de datul cu presupusul despre oameni de succes, Cristian (Tudor) Popescu s-a apucat taman de critica cinematografiei româneşti pre-decembriste.

 Ei bine, pur şi simplu n-am nevoie să citesc această carte ca să ştiu ce-a ieşit. De fapt, am penibila senzaţie că aş putea povesti paragrafe întregi din ea, deşi Citește restul acestei intrări »