Filmul surd în România mută – de ce n-am citit această carte?

 Răspunsul scurt şi oarecum răutăcios-glumeţ la întrebarea din titlu ar fi „pentru că am citit „Vremea mânzului sec”. Cum însă orice scriitor merită, în principiu, o a doua şansă, adevăratul răspuns este niţel mai elaborat, mai crud şi, până la urmă, fără legătură cu calităţile de scriitor ale lui C.T. Popescu (pe numele său din buletin Cristian Popescu, fără nici un Tudor).

 Am spus de nenumărate ori în ultimii 15 ani, în cunoştinţă de cauză, că fostul redactor-şef de la Adevărul şi director de la Gândul este, mai mult ca sigur, cel mai important editorialist al perioadei de după 1989. Cu toate astea însă, nu sunt interesat de citirea ultimei cărţi semnate de Cristian (Tudor) Popescu, iar motivul este cât se poate de raţional: am avut, vreme de peste o decadă, ample oportunităţi să constat că lucrul care-l irită cel mai mult pe acest om este adevăratul succes de public.  Nu succesul de salon, repurtat în cercurile de cunoscători cu sau fără ghilimele: pe ăsta dl C.(T).P. îl tolerează amuzat, cu un zâmbet condescendent, în vreme ce ori îl laudă pe împricinat, fie el prozator, poet sau cineast, cu un entuziasm voit exagerat sau, dimpotrivă, îl critică (de obicei pe deplin justificat). Vorbesc de acel lucru pe care americanii îl numesc „mainstream succes”, ăla care-l face pe un om să fie nu doar cunoscut ci şi respectat sau chiar  iubit atât în Bucureşti cât şi în ultimul cătun al României.  Ei bine, succesul ăsta nu-i place deloc d-lui C.(T.)P. sau mai bine spus, ca să nu ne mai ferim de vorbe, îl arde literalmente la maţe. Şi asta pentru un motiv foarte simplu, şi anume că este acel lucru pe care Cristian (Tudor) Popescu şi l-a dorit din tot sufletul, dar pe care n-a fost niciodată în stare să-l aibă.

 Sigur, această frustrare, folosită în mod conştient de un om cu certe calităţi scriitoriceşti, ar putea produce chiar o capodoperă. Problema d-lui  C.(T.)P. este însă exact faptul că refuză în mod conştient să accepte faptul că suferă de complexul descris mai sus, complex care răzbate din editorialele încărcate de ură pe care acest om le-a scris în decursul timpului contra lui Hagi sau lui Adrian Păunescu, contra gimnastelor sau contra lui Sergiu Nicolaescu, contra lui Doroftei sau contra eternului copil-problemă al fotbalului românesc, Adrian Mutu. Aşa că, bineînţeles, în loc să se ferească precum dracu’ de tămâie de datul cu presupusul despre oameni de succes, Cristian (Tudor) Popescu s-a apucat taman de critica cinematografiei româneşti pre-decembriste.

 Ei bine, pur şi simplu n-am nevoie să citesc această carte ca să ştiu ce-a ieşit. De fapt, am penibila senzaţie că aş putea povesti paragrafe întregi din ea, deşi nici măcar nu am văzut cum arată coperta. Şi asta pentru că ştiu prea bine că simpla amintire a sălilor burduşite cu spectatori pe care le făceau unele filme româneşti înainte de 1989  este suficientă pentru a-i provoca o criză de bilă acestui om.

 Acesta este, cred eu, motivul pentru care, din dorinţa de a putea desfiinţa cu orice preţ filme reuşite, care rezistă chiar şi după un număr impresionant de ani, d-l C.(T.)P. a ales o abordare fundamental greşită, expusă cât se poate de clar chiar în subtitlul cărţii: „Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune”. Ca scriitor, Cristian (Tudor) Popescu ar trebui să ştie foarte bine că valoarea unei opere (şi aici domeniul aproape că nu are importanţă, putem vorbi de literatură, poezie, film, muzică, pictură, sculptură sau arhitectură) nu are nici o legătură cu eventuala subordonare faţă de politic. Casa Poporului nu este oribilă pentru că un dictator megaloman a dărâmat o bucată bună din centrul istoric al Bucureştiului şi a chinuit crunt poporul român vreme de şase ani ca s-o construiască, este oribilă pentru că nu are proporţie şi nu are stil, pe scurt pentru că este doar visul unui ţăran din Scorniceşti, un om cu putere dar fără urmă de cultură. La fel de bine, dacă Nicolae Ceauşescu ar fi fost un patron al artelor, capabil să aleagă un geniu al arhitecturii pentru ceea ce era, până la urmă, un colosal efort al unei naţiuni, Casa Poporului putea foarte bine să fie o minune care să uluiască lumea întreagă şi prin frumuseţe, nu numai prin milionul de metri cubi de marmură pe care l-a înghiţit.

 Exemplul cel mai bun, care demonstrează dincolo de orice dubiu justeţea afirmaţiei de mai sus, este Acropola  Atenei: o bijuterie care sclipeşte şi după 2500 de ani , cu toate că motivul pentru care a fost construită, tot cu mari sacrificii financiare, este  IDENTIC celui pentru care a fost ridicată şi Casa Poporului. Pur şi simplu, Pericle a vrut să nemurească în marmură puterea, gloria şi bogăţia statului pe care-l conducea, iar motivaţia lui nu diferă cu absolut nimic de cea a lui Ceauşescu. Mai mult, şi Pericle a alocat o cotă imensă din bugetul statului pentru această operă, la fel ca şi Ceauşescu. Şi, în fine, nici unul dintre cei doi conducători n-a apucat să-şi vadă super-construcţia terminată, dar tot acest şir de coincidenţe nu are nici o relvanţă când vine vorba despre valoarea artistică a celor două „ctitorii”.

 Cum asemenea exemple sunt disponibile cu nemiluita, în toate domeniile menţionate, şi cum d-l C.(T.)P. , cu toate că este din multe puncte de vedere un auto-didact când vine vorba despre artă, este departe de a putea fi considerat un incult, rezultă logic că singurul motiv pentru care nu şi-a dat (sau n-a vrut să-şi dea) seama de falsitatea demersului său critic este cel expus ceva mai sus: ura viscerală  faţă de succesul adevărat, cel care aduce admiraţia şi respectul, ba chiar uneori şi dragostea oamenilor din toate păturile sociale.

P.S.  Calitatea sine qua non pe care trebuie s-o aibă un critic este capacitatea de a analiza sine ira et studio  o operă, indiferent cum îl cheamă pe autor.  Dacă un ins pe care îl consideri ultima canalie şi, în acelaşi timp, cel mai mare duşman al tău, a creat o capodoperă, te închizi în birou, urli ca Tarzan pe cracă, după care te calmezi şi scrii cinstit că omul este un mare scriitor/poet/scupltor/pictor şamd. Ei bine, nici dacă ar mai trăi 500 de ani, d-l C.(T.)P. nu ar fi în stare să-şi dezvolte această calitate până la nivelul minim acceptabil în cazul unui adevărat critic.

Anunțuri

17 Responses to Filmul surd în România mută – de ce n-am citit această carte?

  1. vlad spune:

    si ce face acolo, in cartea lui? Il critica pe Margelatu? Sau desfiinteaza „Artista, dolarii si ardelenii”? Sau „Secretul lui Bachus” si „Nea Marin Miliardar”?
    Dar maestre, desi sa zicem ca Romania era muta, desi n-a fost, fii bun si lamureste-ma si pe mine de ce a fost filmul surd? Sau cum poate fi un film surd? Sau cum poate fi altfel decat surd? Surd la aplauze, la rasete, la cenzura? Lamureste autorul alegerea epitetului? Sau e doar asa, la sto, sa dea bine si sa arate ca suntem culti la cap?

  2. optimvs spune:

    Vorba personajului interpretat magistral de Leopoldina Balanuta: „vrei sa stii ce faceau ei acolo?” 😆 (apropo de ilegalistii comunisti care faceau „sedinte de partid” intr-un pod)

    Serios acum, Margelatu e o prostioara nula dpdv artistic dpdv artistic, si al carei succes de public s-a datorat exclusiv epocii, mai precis cenzurii care, combinata cu economia de valuta, nu permitea accesul la filmele americane de aventuri. Nu acelasi lucru se poate spune despre filme precum Columna, in care mari actori creeaza personaje memorabile, si care, in pofida evidentului caracter propagandistic, rezista pana in ziua de azi.

  3. vlad spune:

    da. si de ce si-a pus mana sub tren! 🙂

    deci, de ce surd?

  4. optimvs spune:

    Varianta A: pentru ca dl C.(T).P. crede ca titlurile cartilor se dau dupa aceleasi principii ca si titlurile articolelor din ziar

    Varianta B: pentru ca ar vrea sa sugereze (complet fals, zic eu) ca filmele facute in perioada aia erau surde fata de vocea publicului (si oarbe fata de realitatea din tara)

    Sa fim seriosi, Lucian Pintilie a facut „Reconstituirea” in 1968 si filmul a apucat sa joace cateva luni bune pe ecrane. Macar din respect pentru asemenea filme nu ar fi trebuit sa dea un asemenea titlu…

  5. vlad spune:

    poate ca a scris despre un singur film, cu ingineri care merg la sate sa-i invete pe tarani agricultura. nu ne putem pronunta inainte de a o citi de cateva ori, pana intelegem toate subtilitatile criticului de tenis. Era filmul surd, dar avea un forehand nimicitor! 🙂

  6. optimvs spune:

    Astea deja sunt rautati gratuite. Ca si treaba cu analiza filmelor in functie de ingerinta politicului, de altfel.

    Ce ma doare pe mine ca nea Nicu facuse o obsesie cu dacomania, de pilda? Asta inseamna ca Ilarion Ciobanu in Gerula sau Gheorghe Dinica in Bastus au facut niste roluri proaste?

  7. vlad spune:

    rolurile nu erau proaste, aveau valente, faceau trimiteri, numai ca reverul venea gresit, de fiecare data!

  8. optimvs spune:

    Ai un fix cu comentariile lui CTP de la tenis. Din pacate, sunt ironii ieftine, care n-au legatura cu subiectul. Poti fi un excelent antrenor sau comentator de tenis fara sa fi fost un mare jucator.

    Sigur, ca sa ne apropiem de subiectul articolului, ne putem gandi cum ar fi comentat C.(T.)P. derapajele extrasportive ale lui Ilie Nastase, daca ar fi fost redactor-sef la Scanteia in perioada respectiva. Am o banuiala ca ar fi scris despre el cum a scris despre Mutu, daca nu chiar cu mai multa ura, dar nu am cum sa verific, asa ca raman cu banuiala. Zic eu intemeiata, dar totusi o simpla banuiala.

  9. vlad spune:

    ironia nu e ieftina: este primul profesor universitar de teatru (asa apare prezentat pe protv si aiurea) care e si un apreciat comentator de tenis. sa fim seriosi si sa lasam ironiile deoparte: omul acopera tot spectrul luminii vizibile! Pe linia de fund, desigur!

  10. graudegasitid spune:

    Chiar nu are succes? Aveam impresia ca C(T)P este cunoscut in toata tara! Poate acum mai putin, dar au fost anii in care era ZIARISTUL.
    Justitiarul, incoruptibilul, facatorul de presedinti.
    Oricum, macar ca ai lucrat atitia ani alaturi de el si puteai sa faci efortul de a citi cartea si de a evita o sa o judeci dupa „coperta”

  11. optimvs spune:

    Au fost si anii aia. Pe urma a venit dezbaterea Basescu-Nastase, si CTP si-a facut corect datoria pana in momentul in care chiorul, agasat de intrebarile pertinente care i se puneau, s-a burzuluit la el si i-a spus apasat „o sa va tin minte”. In clipa aia dl C. (T.) P. s-a (scuzati expresia) cacat pe el, dupa care de frica, l-a executat pe Nastase cu acea intrebare despre iepurasul insangerat.
    In momentul ala, pentru mine s-a naruit statuia ziaristului CTP. Si de atunci incolo omul a mers tot in jos dpdv profesional.

    P.S. Tocmai pentru ca am lucrat atata vreme alaturi de el nu am nevoie sa citesc cartea. Nu glumesc cand spun ca as putea cita pasaje intregi fara sa-i fi vazut coperta.

    P.P.S. @vlad: zici ca un profesor universitar n-are voie sa iubeasca sportul suficient de mult incat sa-l comenteze?

  12. greudegasitid spune:

    Vreau filmul ca nu imi amintesc de chestia asta

  13. optimvs spune:

    Cauta pe youtube dezbaterea Basescu-Nastase de la TVR1, imposibil sa nu fie.

  14. Bogdan spune:

    Din pacate, atat prejudecata asupra cartii cat si expunerea ulterioara sunt lipsite de argument, iar pentru oricine care a citit catusi de putin ceva legat de estetica si teoria artei (si ma refer aici la minimul imaginabil) afirmatiile facute sunt chiar amuzante.

    Acropola si Casa Poporului sunt monumente megalomane, privim Acropola ca pe o opera de arta deoarece ii apreciam proportiile (bine, mai mult cei care nu s-au adaptat contemporaneitatii), dar o privim astfel acum, dupa mai mult de doua milenii si dupa ce timp de peste cinci sute de ani cultura europeana s-a bazat pe umanismul de tip renascentist, umanism care a pus in centrul universului omul, la fel cum arhitectura greceasca folosea proportiile umane. In nici un caz Acropola nu este o opera de arta, la fel cum nici statuile antice nu au fost la origine opere de arta (atunci erau zeii insisi sau hierofanii), dar astazi le consideram astfel.

    Casa Poporului are o arhitectura de tip faraonica, Stefan Caltia vorbeste despre cum aceasta avea menirea de-a strivi individul (de fapt inca are), dar avand exact exemplul Acropolei, avem sanse ca peste niste secole sa fie considerata o minunatie.

    edit Optimvs: hai sa discutam intai aceasta prima parte. Asta in primul rand pentru ca a venit momentul sa inveti un lucru simplu, si anume ca metoda „text wall” nu functioneaza decat in cazul unor interlocutori cu IQ foarte mic.

  15. optimvs spune:

    Mai Bogdane, in primul rand baga si tu la cap ca se spune „minimum” nu „minimul”, asta apropo de oricine a citit catusi de putin. 😆

    De altfel, faptul ca ai citit putin spre deloc, dar iti dai cu presupusul doar in baza faptului ca stapanesti vocabularul sfertodoctului obisnuit, se vede infiorator de clar din afirmatiile pe care le faci atat despre Acropola cat si despre Casa Poporului.

    Aprecierea Acropolei ca opera de arta arhitectonica dateaza inca din Antichitate, lucru dovedit de textele pastrate de la marii istorici greci si romani. A spune ca Acropola Atenei nu este „in nici un caz” o opera de arta nu este doar o dovada de crasa incultura, ci demonstreaza si lipsa oricarui simt estetic.
    La fel, a spune cu atata elan ca statuile antice nu au fost la origine opere de arta demonstreaza nu numai incultura ci si auto-suficienta. Mai invata si tu cine a fost Anaxagoras, ce sustinea el, cum a fost judecat la Atena pentru impietate si cine a vorbit la proces in apararea lui (Pericle). Si aici discutam de secolul V inainte de Christos, ca deja in perioada romana (care, ce chestie, tot din Antichitate face parte) erau deja o gramada de oameni care nu mai credeau in nici un fel de zei ( nu doar cate un filozof ici si colo.
    De altfel, si pentru atenienii care credeau in zeii Olimpului, sculpturile Partenonului tot opere de arta erau. Termenul pe care trebuie sa ti-l introduci in vocabular este „arta religioasa”

    In fine, folosirea termenului „arhitectura faraonica” in legatura cu Casa Poporului arata doar cat de amestecate sunt franturile de informatie pe care ai reusit cu greu sa le acumulezi. Termenul „faraonic” a fost folosit in legatura cu Casa Poporului doar pentru a sugera 1. dimensiunile colosale si 2. impilarea aberanta a unui popor pentru a ridica o constructie lipsita de orice justificare economica.
    Nu exista o „arhitectura faraonica”, si asta pentru simplul motiv ca istoria arhitecturii din vremea faraonilor se intinde pe vreo 2600 de ani, incepand cu Djoser, faraonul de la care s-a pastrat prima piramida in trepte, si sfarsind cu Cleopatra. In tot timpul asta s-au perindat zeci de dinastii, vorba ceea, numai intre piramide si templul Karnak stau aproape 1000 de ani de istorie.

    Ma rog, nu cred ca are rost sa-mi irosesc timpul cu tine, stai jos, nota 2. Sa stii ca interventia ta a fost totusi utila, a aratat care este nivelul celor care apreciaza „critica de film” a lui C. (T.) P. 😆

  16. […] Pentru că numitul Cristian Popescu, auto-botezat CTP, este pur şi simplu ars la maţe de  succesul mainstream, cel care te face cunoscut şi de multe ori chiar iubit până în ultimul cătun, iar Mircea […]

  17. […] primul rând, hai să stabilim premizele:  1. Nimic nu-l scoate mai tare din minţi pe CTP decât succesul adevărat de public, ăla care te face cunoscut şi iubit până şi în cătunele ne-electrificate din Apuseni. Am mai […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: