Mandinga la Eurovision sau rusinea unei lălăieli votate doar de diaspora

 Eurovisionul a devenit, în special după 1989, un soi de concurs de schimb de voturi, câştigat (cu rare excepţii care întăresc regula) fie de ţara care ştie să susţină o melodie cât de cât bună cu o tocmeală feroce de culise, fie, ca anul trecut, de singura ţară dispusă să bage adânc mâna în buzunar în vreme de criză (întrucât editţia din anul următor revine automat câştigătorului pe anul în curs).  Evident că, în condiţiile astea, România poate doar spera la o clasare cât mai onorabilă, bazată în bună parte pe numărul emigranţilor români şi pe disponibilitatea acestora de a-şi cheltui banii pentru SMS-urile cu voturi.

 Problema este însă că, mult prea des în ultimii ani, această disponibilitatea patriotică a diasporei de a vota melodia propusă de România rămâne unicul vehicul care ne propulsează  din subteranele clasamentului spre lumina primei jumătăţi. Cred că nu exagerez cu nimic când spun că, fără românii plecaţi la muncă în ţări ca Spania, Italia, Grecia, Cipru, Israel şamd sau fără punctele primite „by default” de la Moldova, lălăiala jenantă a trupei Mandinga n-ar fi adunat nici 10 puncte. De acord, solista Elena Ionescu are o voce decentă şi forme destul de apetisante pentru bărbaţii de vârsta a doua sau a treia, dar asemenea atuuri puteau avea vreo valoare doar ca susţinere  pentru o piesă bună.  Ceea ce n-a fost nici pe departe cazul, întrucât lălăiala botezată „Zaleilah” putea candida cu mult succes la titlul de cea mai proastă piesă prezentată în concurs. Dacă spun că piesa „Lăutar” a moldoveanului Paşa Parfeni era mult peste neo-maneaua dezlânată şi fără text a trupei Mandinga deja e vorba de un understatement, iar de comparaţii cu melodia câştigătoare sau chiar cu piesele Spaniei sau Macedoniei nici nu poate fi vorba.

 Pe scurt, e greu de înţeles cum de o ţară de 21 de milioane de locuitori poate trimite într-un concurs cu o audienţă enormă asemenea rebuturi. Pentru că, până la urmă, pentru o Românie săracă, miza nu e să câştigi Eurovisionul ca să te faci de râs anul următor cu organizarea (sau să bagi mâna în bugetul Sănătăţii ca să nu te râdă toată Europa), ci să arăţi în faţa unui continent întreg că ai compozitori şi cântăreţi de valoare, plus un sistem de selecţie care scoate în faţă valorile autentice.

 Ce am reusit cu Mandinga? Să se mire tot continetul cum e posibil să te prezinţi cu aşa ceva, plus ceva căutături piezişe din cauza numărului mult prea mare de puncte adunate la mica înţelegere sau prin votul diasporei.  Ori, vorba ceea, de blatişti ne ştie toată lumea de la fotbal, nu mai aveam nevoie de reclamă suplimentară…

P.S. Nu că epidemia blaturilor n-ar face prăpăd la Eurovision, concurs la care melodia spaniolă Quédate Conmigo, interpretată fabulos de Pastora Soler, era cât pe ce să termine la rând cu Mandinga. De, noi avem milioane de români în toată Europa, ei aveau 12 puncte amărâte de la Portugalia 😆 .

 Ce să mai zic de Macedonia, care a terminat la egalitate cu noi având o piesă de circa 23 de ori mai bună… ( e drept că începutul mergea scurtat un pic, dar chiar şi aşa ne bătea la fund de la kilometri distanţă) 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: