CTP, hârdăul cu abjecţie al criticii cinematografice româneşti

5 Ianuarie 2013

Cine vrea să înţeleagă atât titlul de mai sus cât şi rândurile care urmează va trebui să facă efortul de a citi hidoasa revărsare de ură pe care i-a prilejuit-o numitului Cristian Popescu (autobotezat şi Tudor, întru CTP-ire) moartea lui Sergiu Nicolaescu. Dacă, vorba lui Popescu, simtiţi nevoia să vă spălaţi cu spirt pe ochi după ce aţi citit aşa ceva, înseamnă că veţi aprecia la justa valoare cele câteva lucruri pe care le am de spus cu această ocazie.

 În primul rând, hai să stabilim premizele:  1. Nimic nu-l scoate mai tare din minţi pe CTP decât succesul adevărat de public, ăla care te face cunoscut şi iubit până şi în cătunele ne-electrificate din Apuseni. Am mai scris câte ceva pe tema asta, nu cred că e cazul să mă repet, oricine a citit mizeriile scrise de acest individ de-a lungul timpului despre Adrian Păunescu, Hagi, Lucescu, Doroftei, gimnaste şamd ştie foarte bine la ce mă refer.

 2. După ce s-a ratat cumplit ca director de ziar, ducând direct la groapă singura publicaţie începută de la zero şi fără vreun trust în spate care reuşise să se pună pe picioare în România în ultimele două decenii (Gândul),  CTP încearcă din răsputeri să-şi croiască un nume în calitate de critic de film. Pentru asta a constatat că are nevoie  de susţinerea sau măcar de aprobarea tacită a  „establishmentului” din domeniul cinematografiei, dominat în ultimii ani de grupul Mungiu. Or baieţii ăştia, care fac filme pentru cele câteva rude proprii şi pentru juriul de la Cannes (care vrea să vadă pelicule despre sărăcia din perioada regimului Ceauşescu sau despre primitivismul românilor reflectat în cazul Tanacu), dar care n-au strâns la toate filmele lor nici măcar atâţia spectatori câţi a adunat Sergiu Nicolaescu la prostioara aia de „Coroana de Foc”, trăiesc cu impresia că fantoma filmelor „de propagandă naţional-comunistă” îi împiedică pe ei să aibă succes de public.

 Cum CTP a făcut „greşeala” să scrie, la vremea respectivă, un articol destul de corect despre mizeria „4 luni,3 săptămâni, 2 zile”, are acum nevoie să-şi „spele păcatele” faţă de grupul Mungiu. Şi o face scriind, cu o abjecţie de care numai un scelerat este capabil, un articol pe care „Mungiii” n-ar fi îndrăznit niciodată să-l scrie, dar care îi va unge pe suflet pe toţi cei care ar vrea ca opera lui Sergiu Nicolaescu să fie redusă la Comisarul Moldovan/Miclovan.

 Lămurindu-ne ce-l mână   în luptă pe cel care s-a vrut tenismen şi critic de film, dar a ajuns inginer şi gropar de ziar, hai să discutăm un pic pe text.  Zice Cristian Popescu (autobotezat Tudor):

Despre calitatea domniei-sale de executant al programului de propagandă naţional-comunistă comandat de Ceauşescu am scris de nenumărate ori analizându-i filmele. N-am s-o fac şi acum, când nu mai este, deşi valul de encomiasme care crapă ecranele de azi dimineaţă ar merita măcar un canal de deversare.

Voi face doar, în calitate de cinefil, o mărturisire ruşinoasă: niciodată, niciunde, nicio imagine din filmele domnului Nicolaescu nu mi-a stârnit vreo emoţie. Mă număr printre astfel de handicapaţi sufleteşte, nu mulţi, din fericire pentru vigoarea românilor ca naţie.”

 Citind aceste rânduri, sunt curios dacă recentul doctor (n-am înţeles prea clar în ce sau unde) CTP a văzut filmul Osânda, regizat de Sergiu Nicolaescu în Citește restul acestei intrări »

Anunțuri