Cea mai buna poanta despre femeia cu barba de la Eurovision

20 Iulie 2014

Nu vad ce ar mai fi de adaugat la aceasta caricatura: Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Messi şi Cristiano Ronaldo, vedetele de mucava ale marketingului, nu ale fotbalului

14 Iulie 2014

 Huiduielile copioase cu care a fost primit pe Maracana anunţul că Messi a primit  (din partea sponsorului CM Adidas) balonul de aur pentru cel mai bun jucător al turneului final au demonstrat, dacă mai era nevoie, că publicul s-a cam săturat de vedetele de mucava propuse de marketingul fotbalistic al începutului de mileniu.  Iar această finală scrâşnită, pe care Schweinsteiger a terminat-o arătând ca un luptător de MMA, cu faţa plină de sânge, a fost perfectă pentru a demonstra, dacă mai era nevoie, că o creaţie artificială gen Messi nu rezistă la contactul cu realitatea dură a celui mai important meci din lume, jucat odată la patru ani în faţa întregii planete.

 Hipnotizaţi de avalanşa de date furnizate de statisticile moderne, capabile să-ţi spună şi de câte ori a sughiţat un beţiv din tribune pe durata meciului, ziariştii sportivi, sponsorii  şi chiar o parte a publicului au cam uitat că nu driblingurile fabuloase din vreun meci Napoli – Bari l-au făcut uriaş pe „butoiaşul cosmic” Maradona, ci modul în care a condus din teren Argentina spre doua finale CM consecutive, dintre care una câştigată.  Şi aşa se face că în ultimii ani au ajuns să fie consideraţi titani ai fotbalului Messi şi Cristiano Ronaldo, două vedete de mucava care dau chix la fiecare turneu final pe care-l joacă, în vreme ce fanii lor contabilizează fericiţi golurile marcate contra lui Levante, Getafe şi a altor asemenea „superechipe” din campionatul spaniol.

 Am spus încă de la turneul final din 2010 că o Argentină care îl avea pe Maradona în teren n-ar fi pierdut cu 4-0 un meci cu Germania nici dacă nemţii intrau cu tancurile pe teren, iar CM 2014 a confirmat faptul că Messi nu-i Maradona cum nu-i gâsca lebădă.  Cât despre bietul Cristiano Ronaldo, specializat în lacrimi vărsate pe teren, nu cred că se poate spune mai mult decât că va rămâne pentru cel puţin câteva decenii de-acum încolo fotbalistul preferat al comunităţii gay. În materie de „cel mai mare fotbalist din lume” însă, simpla adăugare a lui pe o listă cu Maradona, Pele, Cruyff, Zidane şamd pare o imbecilitate, din moment ce singura realizare la nivel de echipă naţională a acestui fotbalist ajuns totuşi la 29 de ani este faptul că a rezolvat un baraj cu Suedia…

 Realitatea este că, în momentul de faţă, pur si simplu nu avem nici un jucător de super-clasă, genul Citește restul acestei intrări »


Prăbuşirea pseudo-Braziliei lui Scolari, un triumf al fotbalului adevărat

9 Iulie 2014

 Eram prea mic când Pele s-a lăsat de fotbal,  iar din frânturile de rezumate disponibile pe net e greu să-ţi dai seama care era nivelul celebrei echipe a Braziliei din 1970 în comparaţie cu al adversarelor. Espana 1982 e primul Mondial pe care mi-l aduc clar aminte şi am fost uluit de felul în care meschina Italie a reuşit, într-o zi de graţie a lui Paolo Rossi, să elimine magnifica Brazilie a lui Socrates, Zico si Falcao. Practic, acea echipă de artişti a rămas pentru mine un reper al fotbalului-spectacol pe care nu l-au depăşit nici măcar generaţiile lui Romario sau Ronaldo, în ciuda titlurilor mondiale câştiate pe merit în 1994 şi 2002. Sigur, nu l-au depăşit dar nici nu l-au făcut de râs, pentru că Romario şi Bebeto sau Ronaldo, Ronaldinho şi Rivaldo erau fotbalişti brazilieni în adevăratul înţeles al cuvântului, jucători care ştiau şi să facă aproape orice cu mingea dar şi să înscrie cu ochii închişi din poziţii aproape inimaginabile.

 Ei, dar a venit şi această Copa do Mundo 2014, ediţie la care toată planeta se aştepta ca Brazilia să mobilizeze tot ce are mai bun în încercarea de a câştiga pentru a şasea oară trofeul suprem, de data asta în faţa propriilor suporteri. Cunoscătorii brazilieni (şi nu numai) au cam strâmbat din nas când au auzit că vârfurile convocate de Selecao erau slab cotaţii Fred şi Jo, dar până la urmă era greu să-l „sucească” vreunul pe Scolari, antrenor care câştigase ultimul titlu al Braziliei în 2002 făcând totuşi o selecţie raţională  şi aducând la turneul final de atunci o Brazilie încântătoare.  Aşa că Felipao a mers mai departe, lăsându-i acasă pe Kaka, jucător care totuşi avea ce aduce în jocul ofensiv al Braziliei sau  pe Miranda şi Felipe Luiz, fundaşii de fier ai unui Atletico Madrid care a uimit lumea fotbalului prin soliditate defensivă.

 După care a urmat meciul inaugural, în care o Brazilie de-a dreptul impotentă a fost scoasă câştigătoare printr-unul din cele mai ruşinoase arbitraje din istoria Cupei Mondiale.  Nu are rost să  insist pe acest joc sau să iau la rând meciurile în care Brazilia s-a făcut de râs, că doar le-a văzut toată lumea. Cert e că mascarada a culminat cu două noroace nu chioare, ci oarbe de-a binelea, Brazilia trecând de Chile la penalty-uri după ce chilienii au avut o bară în minutul 120 şi apoi începând meciul cu Columbia de la 1-0 din cauză că un fundaş columbian a stat şi s-a uitat la minge în vreme ce Thiago Silva venea din spate şi o băga în poartă. 

 Doar că noroacele astea plus arbitrii cu fluierul înfundat cu pământ au adus această pseudo-Brazilie a lui Scolari în semifinale, adică într-o fază a competiţiei în care, exceptând scenariile cu echipe-gazdă purtate până acolo de arbitraj, dai în mod inevitabil Citește restul acestei intrări »