Cum am spart tabloul lui Ceauşescu dar n-am ajuns disident

 

Văd că în ultima vreme se poartă prin online-ul românesc textele despre cât de cruntă ar fi fost viaţa pe timpul lui  Ceauşescu şamd. Atât site-uri a căror finanţare este doar bănuită (gen hotnews, ziare com etc) cât şi bloggeri pişcotari dedulciţi la campanii finanţate de diverse ONG-uri produc texte delirante pe această temă, deşi autorii erau în cel mai fericit caz la vârsta lui Lolek şi Bolek la data evenimentelor din 1989.

Cum subsemnatul a apucat ceva mai mult din aşa-zisa „Epocă de aur” m-am gândit să încep un serial menit să aducă un pic de echilibru în acest peisaj. Desigur, nu mă aştept la prea multe like-uri şi share-uri de la corporatiştii cretinizaţi de pe facebook, pentru simplul motiv că majoritatea erau pe vremea aia la grădiniţă iar opiniile despre această perioadă şi le-au format „de pe net” sau din filmele lui Mungiu. Dar cum am şi eu cititorii mei iar indexarea google e destul de bună, hai să punem puţin lucrurile la punct.

Se făcea că într-o zi oarecare din a doua parte a anilor ’80 trei elevi de la liceul Nicolae Bălcescu din Bucureşti (actualul Colegiu Naţional Sf Sava) chiuleau de la o oră de fizică. Unul dintre ei era evident subsemnatul. Fizica o făceam cu un impostor sinistru, ulterior mare fesenist, aşa că o iubeam ca pe sarea-n ochi, deşi biata de ea n-avea nici o vină.  În mod normal chiulul ar fi constat în bătut mingea de baschet sau de fotbal în sala de sport sau pe terenul din spatele liceului (între timp pierdut parţial prin nişte inginerii imobiliare, dar asta e deja altă poveste). Însă Aghiuţă a făcut ca  taman atunci sala de sport să fie ocupată iar afară să plouă cu găleata, aşa că ne-am hotărât să batem numita minge de fotbal în clasă (ora de fizică se făcea în laborator).  Zis şi făcut, am împins băncile în stânga şi în dreapta ca să ne facem loc iar apoi ne-am pus pe treabă. Totul a mers bine vreo 20 de minute, după care un şut năpraznic a luat o traiectorie demnă de penalty-ul pe care Roberto Baggio urma să-l trimită în tribună în finala mondială din 1994. Doar că noi n-aveam tribună, aşa că mingea a poposit pentru o clipită în moaca singurului spectator. Aţi ghicit, era vorba despre mult iubitul şi stimatul, al cărui potret rotofei ne privea de deasupra catedrei şi a tablei de scris, de la vreo 4 metri înalţime (sălile de clasă din străvechea clădire sunt foarte înalte).

Pe vremea aia toate aceste portrete oficiale erau înrămate şi acoperite cu sticlă, cântărind lejer 2-3 kile, aşa că după o clipă de indignare „Marele cârmaci” s-a prăbuşit cu zgomot la podea, sticla făcându-se ţăndări. Spre cinstea industriei socialiste trebuie precizat că rama a rezistat admirabil, aşa că mutra rubicondă şi mulţumită a tovarăşului n-a fost deloc şifonată.  Evident, ne-a fost clar că treaba asta n-o să fie trecută cu vederea, asa că după ce am adunat cu grijă cioburile de pe jos am început să ne sfătuim cum să ieşim basma curată. Problemele logistice erau mari, în sensul că nu aveam în nici un caz timp să ajungem la un geamgiu deci  nu aveam cum să revenim la status quo ante bellum.

Unul dintre noi (cred că subsemnatul, dar n-aş băga mâna în foc, sunt totuşi peste 3 decenii de atunci) a venit cu ideea că îndepărtând cu grijă orice urmă de cioburi de pe tablou şi atârnându-l înapoi la locul lui ar exista o şansă ca incidentul să treacă neobservat pe parcursul următoarelor două ore. După care se terminau cursurile iar a doua zi ar fi fost deja greu să se stabilească în ce circumstanţe a rămas portretul tovarăşului fără geam. Zis şi făcut, dar cum spuneam tabloul fusese atârnat la vreo 4 metri înalţime, iar noi nu aveam scară.  Nici cocoţaţi pe catedră nu ajungeam la cuiul buclucaş. Problema a fost rezolvată printr-un număr de echilibristică în care scaunul cu picioare metalice pe care stătea în mod normal profesorul a fost ţinut bine pe catedră de doi dintre împricinaţi, în vreme ce al treilea  s-a cocoţat pe el şi l-a atârnat pe nea Nicu pe perete.

Operaţiunea a fost chiar şi aşa la mustaţă, pentru că în clasa respectivă catedra era fixată pe soclul ei la oarecare distanţă de perete, aşa că echilibristul cocoţat pe scaunul de pe catedră trebuia să se aplece destul de mult spre perete şi să atârne sforile de pe spatele tabloului de cuiul aflat mult prea sus.  Culmea e că am reuşit performanţa fără să-şi scântească nimeni vreo mână sau vreun picior, dar  cumva a fost cu neputinţă să-l determinăm pe Ceauşescu să stea drept si să scruteze zările.  Parcă presimţind că peste câţiva ani urmau şi alţii să-l pună la zid (e drept ceva mai jos) , nea Nicu se tot înclina pe o parte. Iar când ne cocoţam cu greu pe scaun şi-l împingeam uşor cu un deget, se înclina în partea cealaltă. E drept că nu cânta „Internaţionala”, cum au povestit paraşutiştii că ar fi făcut în ultimele clipe la Târgovişte, dar nici nu coopera deloc. Ne-am tot chinuit să-l aducem pe calea cea dreaptă până ce s-a sunat de pauză, dar rezultatul final era în cel mai bun caz mediocru.

Privind la rezultatul strădaniilor noastre chiar ne făceam iluzia că în balamucul care se producea de obicei la începutul oricărei ore nu va mai băga nimeni de seamă că tovarăşul de pe perete era cam într-o ureche. Doar că socoteala nu s-a potrivit nicidecum cu cea din târg, pentru că următoarea oră era de dirigenţie, iar diriginte era fix politrucul care preda fizica şi despre care v-am povestit mai sus.  Inutil să spun că individul a intrat în clasă şi primul lucru pe care l-a spus, în timp ce azvârlea catalogul pe catedră, a fost „cine a spart portretul tovarăşului Ceauşescu?”

Habar n-am dacă ne turnase cineva (mă gândesc că zgomotul făcut de prăbuşirea tabloului şi de spargerea geamului s-o fi auzit prin clasele învecinate) sau pur şi simplu individul care preda fizica lua lumină de la portretul tovarăşului de fiecare dată când intra în clasă. Oricare dintre variante este pe deplin posibilă.  Cert este că ar fi fost inutil să negăm, doar îi chiulisem de la ora de fizică şi nu puteam prezenta nici un alibi, iar alţi suspecţi nu mai erau. Aşa că am recunoscut spăşiţi incidentul, ateptându-ne la ceva zbierete, invective, chemat părinţii la liceu şamd. Când colo, ora a continuat fără mare tam-tam, de parcă potretele lui Ceauşescu picau pe jos în fiecare săptămână.

Mi s-a părut foarte bizar că fizicianu’ lu’ peşte n-a făcut prea mult scandal, mai ales că pe mine mă ura cu pasiune (spirit liber am fost mereu, nu dădeam doi bani pe el şi nici nu mă sfiam s-o arăt). În decursul celor patru ani s-a străduit să scape de subsemnatul în toate felurile, incusiv încercând s-o convingă pe mama că nu aveam nici o şansă să rămân la clasele de matematică-fizică la treapta a două (pentru corporatiştii cu #rezist, examenul ăsta se dădea la finele clasei a zecea) şi că mai bine m-ar înscrie direct la una din clasele de mecanică. Evident că am luat cu brio şi acest examen (ceva peste 9.50)  după care l-am disperat încă doi ani, aşa că individul nu putea fi bănuit că ar vrea să treacă delicat peste incident. Nu aveam eu prea mare experienţă cu genul ăsta de jigodii dar mi-a fost clar că individul coace ceva, aşa că m-am dus acasă şi în loc să tac mâlc am povestit pe larg incidentul, inclusiv atitudinea avută de diriginte.

Ce a urmat am aflat mult mai târziu: se pare că individul se dusese glonţ la secretara de partid a liceului, o acritură pe nume Soare, care nu avea mare lucru de făcut întrucât preda rusa într-un liceu în care mai toate clasele (inclusiv a noastră) făceau doar engleza şi franceza.  Probabil erau amândoi şi turnători, naiba să-i ia, cert e că au convocat BOB-ul (biroul organizaţiei de bază) şi au propus acolo sancţiuni drastice, mergând de la scăderea notei la purtare (la un nivel care ducea la repetarea anului) până la exmatriculare.

Ei bine, aici intervine în firul epic faptul că subsemnatul NU ESTE unul dintre mulţii impostori dornici să se declare disidenţi sau chiar aproape-martiri la 28 de ani de la căderea comunismului.  Aşadar n-o să vă povestesc fantezii despre cum aş fi făcut greva foamei ca să nu ne exmatriculeze/trimită la canal, pentru că asemenea lucruri nici nu s-au întâmplat.  Ca de foarte multe ori în România acelor ani a prevalat bunul-simţ al oamenilor care vroiau pur si simplu să-şi vadă de viaţă şi să-i lase pe cei din jur să-şi vadă de a lor.

Piesă grea în BOB-ul ăla era profesorul de „învăţământ politic” (parcă aşa se numea materia) – un fost ilegalist care la orele lui ne vorbea cu lacrimi în ochi (nu exagerez) despre lupta PCR cu „regimul burghezo-moşieresc” în vreme ce noi le scriam bileţele fetelor. Omul era foarte de treabă, ne punea 10 la toţi deşi nimeni nu învăţa nimic la materia lui, iar după 1989 s-a pensionat discret deşi nici naiba nu vroia să-i facă nimic  (spre deosebire de secretara de partid Soare, care a fost scoasă practic cu de-a sila din liceu în timp ce se milogea de elevi).  În momentul în care cei doi tartori au cerut măsuri disciplinare severe contra unor elevi care de fapt spărseseră un geam cu o minge,  omul ăsta a ştiut foarte bine să aducă lucrurile la normal. Cu autoritatea provenită din faptul că nimeni nu ştia prea exact cu cine o fi împărţit un codru de pâine în beciurile Siguranţei înainte de 1944, a punctat clar că nu reieşea din nimic că ar fi  vorba despre un act cu o semnificaţie politică. Deci sancţiunea trebuia să fie pentru chiulit de la o oră şi bătut mingea în clasă, nicidecum pentru atac la adresa simbolurilor de stat sau alte asemenea aberaţii. Alţi profesori l-au susţinut, mai ales că escaladarea incidentului la nivelul organizaţiei de partid ar fi adus inspecţii, scandal şi alte asemenea evenimente pe care nu şi le dorea nici un om sănătos la cap.

Pedeapsa hotărâtă până la urmă  a fost ca „infractorii” să participe în vara respectivă la pregătirile pentru spectacolul de 23 August, o chestie la care liceul nostru de elită nu prea trimitea elevi şi la care, evident, nici noi nu aveam vreun chef să pierdem timpul. Ca să înţelegeţi mai bine ce farsă era totul vă spun că ne-am prezentat toţi trei la selecţie (exista aşa ceva)  iar eu şi cu unul dintre cei doi colegi am făcut pe şchiopii pe-acolo. Mi-e greu să cred că interpretarea noastră o fi fost prea convingătoare, dar probabil că oamenii care organizau parada nu aveau chef de glumeţi, aşa că am fost respinşi cu brio. Şi asta a fost tot. Colegul care nu avusese chef să se prostească a participat la spectacol dar nu a povestit nici el chestii  prea îngrozitoare de pe durata pregătirilor.

Bineînţeles că ar fi absurd să generalizez şi să susţin că putea oricine să facă praf tablourile lui Ceauşescu fără să păţească până la urmă absolut nimic, cum s-a întâmplat în cazul nostru. Poate dacă vreunul dintre noi ar fi avut rude care să se fi ilustrat prin vreo scrisoare la Europa Liberă lucrurile ar fi luat o întorsătură mai neplăcută şi ne-am fi trezit toţi trei pe la vreun liceu industrial, în vreme ce părinţii ar fi dat cu subsemnatul.  Dar în mod cert nu exista un climat general de teroare, cum încearcă acum să susţină unii postaci.

P.S. Despre situaţia economică şi viaţa de zi cu zi a unei familii normale vom vorbi în episoadele viitoare.

Anunțuri

14 Responses to Cum am spart tabloul lui Ceauşescu dar n-am ajuns disident

  1. cenusarul spune:

    foarte dragut articolul si scris cu verva. Daca scapi de stereotipuri (corporatisti cretinizati, ong-uri, facebook, rezist samd)rezulta un text amuzant si echilibrat, cum cred ca ti-ai dorit!

  2. Adrian spune:

    Cred ca esti totusi prea dur. Erau mai multi imbecili pe vremea lui ceasca decat acum. Eu sunt din generatia decreteilor, ca sa ma plasez in peisaj, si detest acea perioada, cu toate mizeriile epocii actuale tot e mai bine. Oricum suntem condusi de esalonul doi impreuna cu odraslele lor. Era o perioada de teroare pentru cei care aveau curajul sa nu se inroleze in minciunile comuniste. Daca nu te deranja sa susotesti neincrezator cu prietenii, sa ingheti de frig in casa, sa stai cu orele la cozi, sa intorci capul vazand hotii, sa nu ai acces la informatie etc, sigur ca nu era asa rau.
    Noi trageam cu pistolul cu ventuze in tovarasul si il umpleam de scuipati. Era plin de zoaie! Amintiri…

    • optimvs spune:

      Problema e, zic eu, ca ultima impresie tinde sa conteze mai mult decat ar fi cazul. Treaba cu frigul, taiat lumina, cozile la absolut orice etc a venit tarziu, dar pentru ca aia a fost ultima impresie oamenii se raporteaza excesiv la ea. Eu am prins in scoala generala vremurile cand mergeam la Alimentara si cumparam pentru bunica 100 de grame de cafea pe care vanzatoarea o macina pe loc. Cafeaua aia era atat de buna si de proaspata ca mirosul ei mi-a ramas si acum in cap. Pe la sfarsit bineinteles ca disparusera rasnitele de tot.
      Buba e ca multi dintre cei care au acum 30+ au apucat doar aceasta ultima perioada, evident neagra taciune. Asa ca inghit pe nemestecate aberatiile care se varsa (pe bani) in spatiul virtual, nestiind ca doar cu cativa ani inainte traiul in Romania comunista era destul de omenesc.
      Cat despre teroare, sigur ca o imbulinai grav daca incercai sa treci frontiera, te apucai sa tiparesti manifeste, ieseai in strada sau mai stiu eu ce. Spune-mi insa te rog, daca doi romani oarecare merg maine la DNA cu pancardele de gat si incep sa strige „jos tradatoarea Kovesi” cat crezi ca dureaza pana sa fie poftiti politicos in duba?
      Regimurile nu sunt comparabile dpdv al libertatilor personale doar cata vreme nu te legi de asa-numitul „deep state”. Daca insa dai prea tare cuvertura la o parte…

      • Adrian spune:

        Nu stiu cat dureaza, dar iti garantez ca nu stau mult, pe cand in aceea epoca te asigurau de ceva luni sau chiar ani. Nu mai vorbim de crime, nu sunt povesti. Dar femeile care murea in spitale pt ca medicii refuzau sa le trateze, dupa incercari de chiuretaje!?

      • optimvs spune:

        https://en.wikipedia.org/wiki/Abortion_in_the_Republic_of_Ireland O gramada de romani au emigrat acolo dupa 1989…

        Scopul meu nu este sa fac apologia regimului Ceausescu, nefiind vreun nostalgic, ci doar sa restabilesc un pic adevarul. Hai totusi sa fim seriosi, scrisorile Doinei Cornea erau citite la Europa Libera si ea ce-a patit, in afara de faptul ca a fost filata la intimidare? Nici n-a omorat-o nimeni, nici n-au internat-o la psihiatrie. Singurii disidenti adevarati (care chiar criticau public regimul etc) despre care se stie sigur ca ar fi fost tintele unor tentative de asasinat au fost Virgil Tanase si Paul Goma.
        In rest, este indiscutabil ca nu existau lucruri ca libertatea de asociere, pluripartitism, alegeri libere etc etc. Sau ca un om obisnuit (nu scriitor, nu persoana publica samd) care s-ar fi apucat sa critice public regimul ajungea fie la balamuc fie i se inscena un dosar de drept comun.
        Ce spun eu este ca nu exista teroare generalizata, vorba ta, scuipau destui tabloul lui Ceausescu si nu-i salta nimeni. Pe de alta parte existau clar si categorii care erau intimidate sistematic, de pilda cei care aveau in familie fosti detinuti politici samd.

  3. Ce mi-a plăcut!…
    La faza cu Soare mi-am amintit că și pe secretara de partid din facultatea mea o chema tot Soare. Era conferențiar la catedra unui profesor strălucit de chimie farmaceutică, Victor Zota, și secretara BOB pe facultate. O femeie cu aspect de colhoznică, dar fără basma pe cap și accent rusesc, de care se temeau toți, profesori și studenți în egală măsură, fiindcă era îndobitocită de frică și venerație față de Partid.
    La o seară culturală m-a pus dracu să-mi citesc o poezie proprie, în vers alb, care avusese succes la cenaclul literar al Ilenei Vulpescu. Primul vers era total neinspirat: „Trebuie să existe un Dumnezeu al merelor”… A doua zi, m-a chemat tovarășa Soare la biroul de partid (auzise de conținutul poeziei, că era prea serioasă ca să participe la baluri și seri culturale) cu textul dactilografiat, l-a sucit pe toate fețele, m-a pus să-i explic ce-am vrut să zic cu Dumnezeu, cu mere…, I-am explicat, destul de țîfnoasă, că poeziile nu se povestesc, dacă n-a înțeles metaforele mele, înseamnă că poezia nu e genul ei. S-a îmbufnat și m-a rugat ca, pe viitor, dacă eu sau alți colegi mai avem de gînd să citim în public „opere” proprii, să i le arătăm ei mai întâi. I-am zis că asta ar reprezenta un afront adus doamnei Ileana Vulpescu și treaba a rămas în coadă de pește. E drept că, ulterior, nu m-am mai dat poetă pe-acolo și m-am rezumat la trio-ul meu de muzică de cameră.

    Scuze, amintirile trezesc amintiri. 🙂
    Aștept cu nerăbdare urmarea cronicii tale. .

    • optimvs spune:

      Nu am pretentia sa scriu vreo cronica a acelor vremuri, mai degraba o colectie de intamplari. 🙂 Mi se pare ca descrierea care se face acum perioadei ceausiste este excesiv de sumbra, din motive strict propagandistice.

      Departe de mine gandul de a nega feluritele aspecte negative prezentate pe larg in media de azi, chestia e ca prezentandu-le DOAR pe acestea se creioneaza un tablou care nu prea mai are mare legatura cu realitatea acelor vremuri. Sigur, e vorba si de cine povesteste, sunt pe lume destui oameni ca Maria Olaru, care isi notase pe raboj ca pe data de la ora de i-a dat Octavian Bellu o palma…

  4. 🙂
    Zîmbetul gălbior e pentru exemplul cu Maria Olaru.

    O cronică a acelor vremuri, dacă nu ia formă de roman, e plicticoasă. O colecție de amintiri (pe blog) e bine-venită.
    Aștept cu nerăbdare acea amintire în care vei anula certitudinea frumoșilor tineri liberi că, pe vremea noastră, școala era degeaba. Ca se făcea marxism-leninism în toate orele, ca am ieșit niște dobitoci fără speranță, niște asitați social care mai au un singur dor: pensia.

    Pe mine, asta mă supără cel mai rău. Cu ce-am învățat în facultate, am salvat viața unui om, căzut pe jos în farmacie. Stătea să moară. Mă descurc și catapultată în stradă, la un haștagcolectiv, cu toate acele informații inutile pe care mi le-a vârât în cap facultatea de farmacie comunistă.

    Marș acasă! Marș acasă le-aș recomanda celor care au adus animale de companie și sugari în Piața Victoriei. Băi, frumoșilor, dacă sare sînge din plaga împușcată de PSD, unde puneți garoul? Deasupra rănii sau sub ea? Aud?! Nu știți? Păi cum nu știți, că voi v-ați școlit capitalist, în democrație?!

    Dacă ceva îi ia maul viitorului, ireversibil, e acest piticuț numit FB de România. Care joacă pe prea multe creiere.

  5. klaus spune:

    Noi n-am avut niciodată pâinea pe cartelă. În schimb nu prea trecea temeperatura de cinșpe grade iarna.
    Și mi-am adus aminte de cei deportați din satul bunicilor. Noaptea, cu ce au putut lua la ei.
    Îmi aduc aminte cum bunicul povestea că a făcut bulău pentru că dosise ceva grâu. Producția din anul respectiv abia acoperea cotele.

  6. klaus spune:

    Comentariul meu e în spam sau în moderare?

    • optimvs spune:

      Era in spam, bine ca ai mai scris unul, dupa un timp sunt sterse automat de acolo.

      Cat despre deportari, astea au fost cat se poate de reale din pacate. Doar ca nu au legatura cu perioada despre care discut eu, pe care am trait-o, in legatura cu care am experiente proprii samd.

  7. klaus spune:

    Atunci n-ar fi mai bine să contribuim fiecare la reconstrucția cât mai fidelă a istoriei? Da, ar fi un efort imens, eu unul aș fi copleșit de responsabilitatea acțiunii în sine. Dar mă surprinde faptul că sunt mai afectat de povestirile altora decât de experiențele proprii. Dacă explicația ar fi doar faptul că sunt mai emotiv, ar fi foarte convenabil pentru mine. Am ajuns să mă tem că uneori aș avea dreptate. Nici sarcina asta nu-i tocmai ușoară!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: