Scandalul din SRI, varianta cinematografică

21 ianuarie 2017

De incredibilă actualitate:

Varianta cu subtitrări româneşti o găsiţi aici.

Desigur, „Anaconda” Elena Istode nu prea arată cum arăta Mireille Darc în 1972 dar în apărarea ei trebuie spus că probabil s-ar fi descurcat mai bine în casa conspirativă. Şi în orice caz ar fi fugit cel mult cu un miliardar penal, nu cu un muzician falit.

În rest însă, de urmărit cu atenţie tot circul cu directorul şi adjunctul care Citește restul acestei intrări »

Reclame

A murit Carlo Pedersoli / Bud Spencer

28 iunie 2016

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, mult le-a mai bucurat copilăria atâtor sute de mii dacă nu milioane de români în vremurile alea întunecate. Carlo Perdersoli o fi murit, dar Piedone sigur o să trăiască măcar atâta vreme cât vom trăi noi, spectatorii lui.

 

Piedone in Africa

Piedone in Africa

 

Pentru cine nu ştie, Carlo Pedersoli a fost Citește restul acestei intrări »


Aferim – o frescă „de epocă” ieşită parcă din minţile a doi adolescenţi excitaţi

24 noiembrie 2015

Nu mă număr printre cei care cred că ţăranul român ar trebui prezentat ca virtutea întruchipată, pentru simplul motiv că orice contact avut cu lumea satului românesc sau cu persoane provenite direct din ea mi-a dat ample oportunităţi să mă conving că lucrurile stau de multe ori exact pe dos. Foarte mulţi ţărani români chiar sunt leneşi, perfizi dar proşti, bigoţi, xenofobi, înclinaţi spre promiscuitate, pe scurt aduc foarte bine cu cei prezentaţi în filmul lui Radu Jude.

Cu alte cuvinte, dacă s-ar fi rezumat la a prezenta o Valahie de început de secol XIX populată cu ţărani din soiul descris mai sus, „Aferim!” putea fi cel mult acuzat că a căzut în păcatul generalizării. Dar ar fi reprezentat o contrapondere destul de legitimă la delirurile sămănătoriste care bântuie arta românească de peste un secol şi care au luat un elan de-a dreptul nebunesc în cinematografia perioadei comuniste.

Nu mă număr nici printre cei care cred că ţiganii au dus-o prea bine în robie la boierii români, chiar dacă, evident, o minimă cercetare istorică ar fi trebuit să aducă în atenţia celor doi scenarişti situaţia mult mai grea a acestei etnii în ţări niţel mai pricopsite decât Valahia şi Moldova. De pildă decizia Dietei de la Augsburg de la mijlocul secolului al XVI-lea , care stabilea că „oricine ucide un ţigan nu se face vinovat de crimă” parcă schimbă niţel percepţia asupra înrobirii ţiganilor în Ţările Române. Dar, una peste alta, e clar că perpetuarea acestei stări de fapt în plin secol al XIX-lea era anacronică şi ruşinoasă pentru români, deci nici din acest punct de vedere „Aferim” nu poate fi considerat o oglindă strâmbă.

Problema esenţială a acestui film este însă faptul că scenaristul-regizor şi colegul său întru scriitură par a trăi cu impresia că în anul de graţie 2015 sexul mai este un subiect-tabu, că mai e nevoie de curaj şi nonconformism pentru a aborda teme sexuale într-o peliculă mainstream. Cei doi nu par să fi priceput că trăim o vreme în care orice persoană cu acces la internet se află la două-trei click-uri distanţă de orice act sexual imaginat vreodată de mintea omenească. Ba chiar par să se fi refugiat la vreo sihăstrie din creierii munţilor, pe unde n-au ajuns nici cablul TV şi nici moravurile generale ale populaţiei.

Pentru că altfel pare de neînţeles cum de şi-au imaginat că un subiect de tipul „sex cu boieroaica = răzbunarea boierului încornorat” poate aduce valoare unui film care avea şansa de a fi o frescă de epocă dură, necosmetizată şi chiar destul de realistă.

Punându-l pe ţiganul Carfin să-şi povestească în stil XXX „isprăvile” cu boieroaica, în timp ce este cărat cu fundul în sus pe calul zapciului, Radu Jude şi Florin Lăzărescu nu reuşesc decât să Citește restul acestei intrări »


Filmul surd în România mută – de ce n-am citit această carte?

3 decembrie 2011

 Răspunsul scurt şi oarecum răutăcios-glumeţ la întrebarea din titlu ar fi „pentru că am citit „Vremea mânzului sec”. Cum însă orice scriitor merită, în principiu, o a doua şansă, adevăratul răspuns este niţel mai elaborat, mai crud şi, până la urmă, fără legătură cu calităţile de scriitor ale lui C.T. Popescu (pe numele său din buletin Cristian Popescu, fără nici un Tudor).

 Am spus de nenumărate ori în ultimii 15 ani, în cunoştinţă de cauză, că fostul redactor-şef de la Adevărul şi director de la Gândul este, mai mult ca sigur, cel mai important editorialist al perioadei de după 1989. Cu toate astea însă, nu sunt interesat de citirea ultimei cărţi semnate de Cristian (Tudor) Popescu, iar motivul este cât se poate de raţional: am avut, vreme de peste o decadă, ample oportunităţi să constat că lucrul care-l irită cel mai mult pe acest om este adevăratul succes de public.  Nu succesul de salon, repurtat în cercurile de cunoscători cu sau fără ghilimele: pe ăsta dl C.(T).P. îl tolerează amuzat, cu un zâmbet condescendent, în vreme ce ori îl laudă pe împricinat, fie el prozator, poet sau cineast, cu un entuziasm voit exagerat sau, dimpotrivă, îl critică (de obicei pe deplin justificat). Vorbesc de acel lucru pe care americanii îl numesc „mainstream succes”, ăla care-l face pe un om să fie nu doar cunoscut ci şi respectat sau chiar  iubit atât în Bucureşti cât şi în ultimul cătun al României.  Ei bine, succesul ăsta nu-i place deloc d-lui C.(T.)P. sau mai bine spus, ca să nu ne mai ferim de vorbe, îl arde literalmente la maţe. Şi asta pentru un motiv foarte simplu, şi anume că este acel lucru pe care Cristian (Tudor) Popescu şi l-a dorit din tot sufletul, dar pe care n-a fost niciodată în stare să-l aibă.

 Sigur, această frustrare, folosită în mod conştient de un om cu certe calităţi scriitoriceşti, ar putea produce chiar o capodoperă. Problema d-lui  C.(T.)P. este însă exact faptul că refuză în mod conştient să accepte faptul că suferă de complexul descris mai sus, complex care răzbate din editorialele încărcate de ură pe care acest om le-a scris în decursul timpului contra lui Hagi sau lui Adrian Păunescu, contra gimnastelor sau contra lui Sergiu Nicolaescu, contra lui Doroftei sau contra eternului copil-problemă al fotbalului românesc, Adrian Mutu. Aşa că, bineînţeles, în loc să se ferească precum dracu’ de tămâie de datul cu presupusul despre oameni de succes, Cristian (Tudor) Popescu s-a apucat taman de critica cinematografiei româneşti pre-decembriste.

 Ei bine, pur şi simplu n-am nevoie să citesc această carte ca să ştiu ce-a ieşit. De fapt, am penibila senzaţie că aş putea povesti paragrafe întregi din ea, deşi Citește restul acestei intrări »


„The Social Network”, marele câştigător la Golden Globe Awards

17 ianuarie 2011

„The social network” („Reţeaua de Socializare” în română) este, în mod previzibil pentru cei care înţeleg felul în care se acordă premiile în industria cinematografică americană, marele câştigător al Globurilor de Aur. Filmul lui David Fincher, realizat după un scenariu de Aaron Sorkin, (inspirat de o carte scrisă de Ben Mezrich, autorul romanului după care s-a realizat filmul „21”) şi-a adjudecat trofeele pentru Best Motion Picture (la categoria „Drama”, cealaltă fiind „Musical or Commedy”), Best Director, Best Screenplay şi Best Original Score (coloana sonoră). Pe scurt, filmul despre Facebook Citește restul acestei intrări »


Feminismul tâmp din filmele americane şi impactul său în societatea românească

14 septembrie 2010

 V-a scos recent din sărite vreun film în care şefa-frumoasă-şi-inteligentă-dirijează-147-de-bărbaţi-proşti? Sau unul în care femeia-îşi-descoperă-puterea-interioară-şi-îşi-ia-viaţa-în-propriile-mâini? Ori vreo subproducţie în care o-târfă-îmbrăcată-ca-pentru-o-poştă-bate-23-de-malaci-fioroşi? Dacă da, v-ati pus problema posibilului impact pe care această propagandă idioată dar insistentă, tip „picătura chinezească”,  îl poate avea asupra mentalului colectiv?

Câtă vreme primul val al mişcării feministe a militat pentru lucruri de bun simţ, cum ar fi dreptul de vot pentru femei, drepturi egale în cadrul căsniciei  şamd nici un bărbat în toate minţile nu a avut ceva de obiectat. În fond, cred că nici un bărbat demn de acest nume nu poate vedea femeia ca pe un soi de animal care trebuie ţinut pe lângă casă doar pentru sex şi gătit.

 Din păcate însă, după ce au obţinut drepturile pe care era normal să le obţină, feministele din valul al doilea au transformat mişcarea într-o sursă de tensiuni în societate. Pretenţiile de discriminare pozitivă, coroborate cu dorinţa tâmpă de a vedea femeia îndeplinind sarcini pentru care bărbaţii sunt pur şi simplu mai bine „construiţi” de natură, au avut, în special în ţări ca SUA, efecte cât se poate de nefaste asupra familiei şi, în general, chiar asupra femeilor.

 Cu toate astea, un lucru este clar şi pentru filozofi şi pentru ţăranii analfabeţi: femeia nu este la fel cu bărbatul. Nici din punct de vedere fizic, nici din punct de vedere mental, nici din punct de vedere emoţional.  Sigur că o atletă poate fugi mai repede decât orice calculatorist, sau că o luptătoare de performaţă poate bate cu o mână trei pămpălăi, dar asta nu înseamnă că un atlet sau un luptător nu înving ca la antrenament atleta şi luptătoarea.

 Exemplul din filmuleţul de mai jos este unul comic-grotesc, dar arată clar ce se întâmplă când pui o femeie obişnuită să facă o treabă strict masculină.

 Din fericire, societatea românească a fost, până acum, ferită în bună măsură de Citește restul acestei intrări »


De ce face Invictus săli goale în România?

16 martie 2010

 Sâmbătă, de la ora 14.40, la The Light Cinema, subsemnatul şi soţia am fost singurii spectatori din sala în care rula cea mai recentă peliculă regizată de Clint Eastwood, Invictus. Nu am de gând să fac cronica acestui film superb, în care Morgan Freeman străluceşte în rolul unui Nelson Mandela ajuns, prin forţa împrejurărilor, salvatorul echipei de rugby a Africii de Sud, fost simbol al apartheidului. Ce simt acum nevoia sa discut este motivul pentru care duminică, în linii mari de la aceeaşi ora, în Hollywood Multiplex, o mizerie atroce ca „From Paris with love” umplea sala.

 După două decenii de tranziţie buimacă spre nicăieri, românii par a se fi transformat dintr-un popor într-o populaţie. Mai exact o populaţie imbecilizată de şocul trecerii subite de la comunismul paternalist în care fiecare avea asigurate un loc de muncă, o casă şamd la un capitalism primitiv în care omul valorează ceva doar atâta vreme cât îl poţi stoarce ca pe o lămâie. În plus, o populaţie lipsită de orice identitate, din cauză că valorile promovate de regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu ajunseseră să fie respinse „la pachet”, judecând cu maţele nu cu mintea.

 Aşa se face că, după cei 20 de ani prezişi de Saul Bruckner (mai cunoscut sub numele de împrumut Silviu Brucan), în loc de filme cu Mircea cel Bătrân avem, la ore de maximă audienţă, atrocitatea ţigănească numită State de România, în loc de Citește restul acestei intrări »