Stejarii bat eroic Samoa 17-13, tricolorii se fac de râs cu Olanda 0-3

18 Noiembrie 2017

Romania-Samoa 17-13 revenire de la 3-13

Dacă nu ştiaţi, astă seară, în faţa a câteva mii de spectatori adunaţi în tribunele aproape improvizate ale stadionului Arcul de Triumf, România a învins eroic Samoa. Stejarii au câştigat cu 17-13 un meci în care au fost conduşi cu 13-3  în minutul 49, reuşind încă una din revenirile de senzaţie devenite marcă înregistrată de când Lynn Howells este selecţioner.

Nu aş fi stricat bucuria acestei seri printr-o comparaţie cu dezastrul jenant petrecut marţi pe Naţional Arena, în faţa a zeci de mii de masochişti care au dat banii lor munciţi ca să-i vadă din nou pe Chiricheş, Stanciu şi alte petarde exportate fraudulos de Becali cum se fac de râs cu Olanda. Dar faptul că Lynn Howells a reuşit să pună Stejarii pe picioare, în vreme ce Daum a fost făcut harcea-parcea de „presa sportivă” aflată în buzunarul mic al clanului Becali merită comentat pe larg, pentru că diferenţa de atitudine, de forţă mentală şi evident de rezultate dintre Stejari şi tricolori este în momentul de faţă uluitoare.

Pe scurt, FRR a constatat acum vreo 5 ani că ne ducem de râpă cu reprezentativa de rugby, riscând ruşinea unei necalificări (în premieră pentru Stejari) la un Campionat Mondial. Aşa că şi-a făcut ochirea roată şi a ales un tehnician britanic „de modă veche”, pe care să ni-l putem permite şi care să folosească la maxim excelentul nostru pachet de înaintare în timp ce retuşează pe ici pe colo ce se mai poate retuşa prin defensivă.  Eu unul am avut mari rezerve faţă de această abordare şi le-am exprimat cât se poate de succint, chiar într-un moment în care se obţinuse un rezultat entuziasmant. Dar toate criticile la adresa lui Lynn Howells au fost la fel ca a subsemnatului: civilizate, la obiect şi mai ales constructive.  Aşa că în momentul în care a devenit evident că metoda şi stilul alese de bătrânul galez chiar produc rezultate nesperate pentru nivelul la care se află actualmente rugby-ul românesc, omul a fost lăsat să facă fix ce ştie el mai bine, chiar dacă asta înseamnă rugby-ul britanic al anilor ’70-’80.

Pe de altă parte, FRF a constatat şi ea că sub „înţeleapta îndrumare” a unora gen Piţurcă ne ducem de râpă cu Naţionala de fotbal, aşa că l-a adus pe bani mulţi pe Cristoph Daum, un antrenor cu o carte de vizită incomparabil mai semnificativă decât a lui Lynn Howells. Doar că în fotbal se învârt sume incomparabile cu cele din rugby, iar interesele unor profitori de duzină de genul celor din clanul becali au transformat de mult presa sportivă de la noi într-un soi de Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Ciao Italia, fotbalul tău infect nu merge la Mondialul din 2018

14 Noiembrie 2017

Recunosc sincer că uneori se mai întâmplă să ţin cu o echipă mică dar dârză, care se bagă în tranşee pe 2-3 linii şi îşi joacă şansa până la capăt, trăgând de câte o fază fixă pentru a răpune uneori formaţii cu jucători net superiori valoric. Am ţinut din răsputeri cu Grecia la Euro 2004 şi cred că orice om care se respectă simte undeva în străfundul sufletului imboldul să ţină măcar din când în când cu outsiderul căruia nu-i dă nimeni nici o şansă, să vadă cum David îl răpune pe Goliat etc.

Ciao Italia! (sursa foto: Facebook)

 

Problema Italiei este că e ditai ţara cu 62 de milioane de locuitori, cu o economie dezvoltată, cu o uriaşă tradiţie fotbalistică şi cu un campionat care până nu demult era lejer în top 3 mondial dpdv al valorii jucătorilor care evoluau acolo.  Asta ca să nu mai vorbim de numărul enorm de jucători legitimaţi, de infrastructura fotbalistică foarte bună până la nivel sătesc şamd.  Cu alte cuvinte, jocul cu baricade şi ciupeală nu are în cazul Italiei  nici un fel de justificare, decât prin prisma unei mentalităţi de ciorditor pe care fotbalistul şi conducătorul de club italian par condamnaţi să o deţină din negura vremurilor şi până la sfârşitul veacurilor. Pe scurt, lumea îl dispreţuieşte pe italian pentru victorii obţinute în stilul Greciei lui Otto Rehagel pentru simplul motiv că Italia are toate argumentele să se poată bate parte-n parte cu Citește restul acestei intrări »


Daum nu înţelege că turma lui Becali va face orice pentru a-l vedea demis

4 Septembrie 2017
Gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place

Gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place

Campania bestială din GSP (ziarul de „curte” al infractorului condamnat Becali G.) ar fi fost suficientă pentru a determina orice antrenor format în fotbalul românesc să-şi dea seama că i se coc diverse chestii si că selecţia ar trebui făcută nu doar după criteriul valoric ci şi după criteriul loialităţii, infinit mai relevant în spaţiul Carpatico-Balcanico-Danubiano-Pontic. Din păcate Cristoph Daum vine dintr-o cultură fotbalistică în care trântirea meciurilor, fără a fi ceva de neconceput (nu sunt nici nemţii nişte sfinţi, dacă ne gândim doar la celebrul RFG-Austria de la Mondialul din 82) reprezintă cu siguranţă o excepţie rarisimă, aşa că a început mult prea târziu şi mult prea timid să-şi pună unele întrebări.

În schimb, subsemnatul a văzut multe în fotbalul nostru şi (în special) ştie foarte bine cine sunt Tolontan, Ioaniţoaia & Co, aşa că o să vă înşir aici nişte întrebări pe care trebuie să şi le pună urgent Cristoph Daum ÎNAINTE de a băga în teren echipa pentru meciul decisiv din Muntenegru:

  1. Dacă Bogdan Stancu este un excelent executant de lovituri de la 11 metri, care se uită mereu unde/dacă a plecat portarul înainte de a lovi mingea, cum se face că în meciul cu Armenia a şutat fix pe direcţia pe care portarul armean plecase de mult? Nu mai zic că a făcut-o şi la semi-înălţime, adică fix unde-i vine mai bine portarului să întindă mâna. Şi că toate astea s-au întâmplat după ratarea penibilă din prima repriză.  Sigur că în asemenea cazuri hoţul e cu un păcat şi păgubaşul cu o mie, dar mai bine bagi un jucător aflat dincolo de orice bănuială (ca Bicfalvi de pildă) şi ştii că la o adică te cureţi pe mâna ta, decât să te întrebi pe urmă dacă nu cumva copilul de suflet al lui Piţurcă ţi-a tras preşul de sub picioare.
  2. Acelaşi considerent se aplică şi în cazul lui Chiricheş, care are tot atâta charismă de căpitan cât vaca Milka, dar care are deja de făcut observaţii oficialilor FRF, deşi în meciul cu Armenia reuşise să se facă pierdut pe drum la singurul contraatac mai serios al armenilor. Joacă măi Daum cu Moţi şi măcar stai liniştit că un jucător cu destule meciuri de UCL în picioare o să dea totul pe teren.
  3. Orice român care a văzu cum Nicuşor Stanciu l-a dat deoparte pe Ganea (autorul unor execuţii formidabile în ultima vreme) doar ca să trimită nonşalant peste poartă lovitura liberă din finalul meciului cu Armenia a înţeles ce era de înţeles. Cineva ar trebui să-i explice şi lui Daum care-i treaba, cum se leagă chestia asta cu penalty-ul ratat de Nicuşor în Citește restul acestei intrări »

Înfrângerea cu Albania a evidenţiat cancerul stelisto-becalist care macină Naţionala României

20 Iunie 2016

Vlad Chiricheş a fost petarda meciului cu Ucraina dar cu toate astea a fost „uns” căpitan al Naţionalei şi folosit ca titular în toate trei meciurile jucate de tricolori la Euro 2016. În primul s-a făcut de râs, scăpându-l din marcaj pe Giroud de cel puţin 5 ori în faze clare de gol, una dintre ele ducând la eroarea lui Tătăruşanu  din care francezii au şi marcat prima oară. În al doilea meci a fost „scos” in extremis de câteva ori de Săpunaru şi Grigore, care au dublat excelent la atacanţii pierduţi pe drum de cel poreclit „cap de vacă”, iar în al treilea l-a pierdut ridicol pe albanezul Sadiku care a şi marcat golul victoriei. Orice om care are o minimă înţelegere a jocului de fotbal îşi dă seama că după meciul cu Franţa lui Chiricheş trebuia să i se spună „ia un loc pe bancă”, dar taica Chicken a văzut altfel.  De ce?

Răspunsul ni-l dă transfermarkt.de, care ne spune că numitul Vlad Chiricheş este reprezentat de Pietro Chiodi, adică de finul lui Victor Becali, omul de paie băgat în faţă de fraţii Becali în momentul în care puşcăria i-a împiedicat să se mai ocupe direct de căpuşarea Naţionalei.  Şi da, aţi ghicit, Ciprian Tătăruşanu, băiatul cu săpun pe mănuşi, care ne-a mâncat ficaţii ieşind aiurea la golul albanezilor sau fiind incapabil să bpxeze o centrare simplă în meciul cu Franţa, este reprezentat tot de omul fraţilor Becali.

Pentru comparaţie, Costel Pantilimon, care este reprezentat de una din rudele sale, nu a meritat să joace nici un meci, în ciuda gafelor lui Tătăruşanu. Concludent, nu?

Mergând mai departe, îl întâlnim pe Chipciu, a cărui prezenţă la Euro nu şi-o puteau explica nici suporterii stelişti. Bietul de el a scos un penalty doar pentru că Lichsteiner nu ştia cu cine are de-a face, altfel şi-ar fi ţinut probabil mâinile la spate şi ar fi învăţat să spună pe româneşte „ai grijă să nu te împiedici”.  Dar pe urmă Chipciu a avut grijă să ne arate de ce este huiduit şi la FCSB, stând şi uitându-se nătâng cum Mehmedi pleacă din spatele lui pe o minge respinsă de fundaşii centrali şi ne înfige o torpilă în plasă.  Cum aţi ghicit deja, desigur, Chipciu este jucătorul clanului Becali.

În schimb, Alex Maxim, care a văzut Euro la televizor, deşi pasa geniala dată de el în min 90 ne salvase două puncte cu Finlanda, este reprezentat de Briem Soccer Connection. Este vorba despre firma unor nemţi cu care colaborează Lucian Marinescu, un om care a stricat de câteva ori schemele clanului Becali.

Aş putea s-o ţin aşa mult şi bine, dar sunt convins că orice om normal psihic a priceput de mult ideea: mai toate deciziile „bizare” luate de taica Chicken şi care ne-au costat până la urmă eliminarea din faza grupelor la Euro 2016 sunt explicabile prin complicitatea străveche cu clanul Becali.  Şi unde nu era vorba de fraţii  impresari puşcăriaşi era vorba de vărul la fel de puşcăriaş, că doar nu crede nimeni că bietul Adi Popa a fost luat la Naţională pe criteriul valorii individuale (nici măcar Gabi Balint, cât e de stelist, nu s-a putut abţine când a fost vorba despre această convocare aberantă a unui jucător incapabil să facă un dribling sau să dea o centrare utilă).

Evident, în momentul ăsta e logic să ne întrebăm ce păzea şeful federaţiei, care NU poate fi bănuit de complicitate cu mafia becalistă care îl ungea şi re-ungea pe Piţurcă selecţioner în Citește restul acestei intrări »


Dumnezeu a trimis Rapidul in A prin miracolul de la Călăraşi

23 Mai 2016

Evident, ca orice rapidist care se respectă, am fost ieri pe stadion şi am împins echipa spre victoria care a asigurat matematic promovarea. Articolul ăsta nu este însă despre modul în care extraordinarul public din Giuleşti a fost al doisprezecelea, al treisprezecelea şi al paisprezecelea jucător în meciul jucat de Rapid contra unui satelit al FCSB care a luptat cu ghearele şi cu dinţii pentru a ne bloca drumul spre prima ligă. Pentru ca promovarea să poată fi obţinută matematic în Giuleşti, în faţa propriilor suporteri şi să nu depindă de o relativ incertă victorie la Bacău în ultima etapă, era nevoie ca Farul Constanţa, o echipă fără nicj un obiectiv şi cu grave probleme financiare, să încurce Dunărea în meciul jucat sâmbătă chiar la Călăraşi.

Cu o echipă formată din copii de 18-19 ani plus un atac compus din doi veterani care literalmente trăgeau de ei la fiecare sprint (Pătulea şi Chiţu)  Farul părea victimă sigură. Nici nu începuse bine meciul şi deja Dunărea avusese o bară plus alte 5 ocazii monumentale de a marca, iar meciul părea o simplă formalitate. Numai că, aşa cum se întâmplă când fotbalul este jucat pe bune, miracolele chiar sunt posibile în acest sport. Care stârneşte asemenea pasiuni şi pentru că, uneori, realitatea din teren învinge incredibil orice logică şi orice statistică. Aşa că Dunărea a continuat să rateze ireal ocazie după ocazie, iar Farul a înscris la singurul atac mai închegat pe care l-a avut în repriza întâi, Pătulea arătând că a învăţat câte ceva pe parcursul anilor petrecuţi prin Anglia şi marcând cu capul  un gol de toată frumuseţea.

Recunosc sincer că nici la pauză nu îmi făceam vreo iluzie, pentru simplul motiv că părea cu desăvârşire exclus ca sarabanda de ocazii uriaşe ale Dunării să nu înceapă să se materializeze şi pe tabelă.  Aşa că am tot continuat să mă frec la ochi în repriza a doua, văzând cum mingea pur şi simplu refuza să intre în poarta Farului, inclusiv din situaţii în care părea imposibil să ratezi. Nu sunt şi nu am fost vreodată un exaltat, dar ce s-a întâmplat în meciul ăsta se poate numi doar miracol: nu cred că mi s-a mai întâmplat să văd vreodată pe viu cum legile naturii par să se suspende. Dacă ştiţi scena din Pulp Fiction, când drogatul ascuns în baie iese urlând şi goleşte pistolul de la 2-3 metri spre gangsterii înterpretaţi de Samuel L Jackson şi  John Travolta, iar cei doi se uită spre propriile lor piepturi nevenindu-le să creadă că nu sunt ciuruiţi, o să înţelegeţi ce vreau să spun.

Ei bine, miracolul de la Călăraşi a continuat vreme de mai bine de 35 de minute din repriza a doua, cu Dunărea ratând neverosimil, atacând tot mai disperat şi rămânând în 10 la primul contraatac mai legat al Farului. După care meciul a căpătat aspect de „curtea şcolii”, cu călărăşenii prăvălindu-se în atac dar continuând sa rateze din orice poziţie, în vreme ce veteranii din atacul Farului au marcat câte un gol (Chiţu în min 72 şi Pătulea în min 75) la contraatacuri care acum mergeau ca pe bulevard.

Fără nici un fel de exagerare, vă spun că în min 84, când tabela arăta un ireal 0-3, raportul ocaziilor majore de gol cred că era cel puţin 25-4 pentru Dunărea, prin ocazii majore înţelegând aici bare, mingi respinse de fundaşi de pe linia porţii, şuturi din 10 metri poziţie centrală care se duceau la 10 cm pe lângă etc etc. Asta ca să nu mai vorbim despre Citește restul acestei intrări »


În sfârşit se strânge laţul în jurul lui Mircea Sandu

24 Februarie 2016

Foarte  pe scurt despre speţa în sine: DIICOT cercetează fosta conducere a FRF pentru că o parte din banii folosiţi la construirea bazei de pregătire de la Buftea ar fi fost „sifonaţi” către Raluca Sandu, întâmplător fiica şefului de atunci al FRF. Detalii pe larg puteţi citi aici.  Apărarea lui Mircea Sandu, dacă i se poate spune aşa, constă în afirmaţia că el nu are habar dacă firma israeliană care a primit contractul pentru construirea bazei a semnat apoi vreun contract de consultanţă cu firma Ralucăi Sandu.  Probabil cetăţeanul Sharon Zaid Hanan, care reprezenta constructorul SC Baran România SRL, a simţit nevoia să-i dea 1 milion de euro Ralucăi Sandu pe ochi frumoşi (pe care de altfel fata îi are) , nu pentru că altfel n-ar fi obţinut în veci contractul.

Acum să vă explic şi satisfacţia din titlul acestei postări: în 1990, când Mircea Sandu a devenit preşedinte al FRF, România  făcea egal cu Argentina lui Maradona la CM de fotbal. La nivel de cluburi,  o echipă românească (Steaua) avea în palmares Cupa Campionilor Europeni câştigată în 1986 plus încă o finală jucată în 1989, o altă echipă românească (Dinamo) avea în palmares o semifinală CCE (pierdută contra lui Liverpool în 1984) şi juca semifinala Cupei Cupelor chiar în 1990. Generaţia de fotbalişti crescută ÎNAINTE de venirea lui Mircea Sandu la cârma FRF avea să ducă România în sferturi la CM 1994 şi să asigure ieşirea din faza grupelor la CM 1998 şi Euro 2000. Pentru aceste succese de după 1990 numitul Mircea Sandu (ştiaţi că îl mai cheamă şi Traian?)  şi-a asumat creditul, deşi nici unul dintre fotbaliştii importanţi care au contribuit la obţinerea lor nu fusese crescut în perioada în care el a condus FRF.

În 2014, la finele acestei perioade care parcă nu se mai termina, publicul românesc aproape că uitase cum e să ai Naţionala calificată la un turneu final (o singură calificare şi aia obţinută cu arbitrul în tot intervalul 2000-2014)  iar „performanţele”  la nivel de club erau jalnice. Mai mult, nivelul întrecerii interne s-a prăbuşit îngrozitor: dacă în anii 1987-1990  echipele „de linia a doua” puteau obţine măcar pe teren propriu victorii de palmares contra granzilor Europei (în toamna lui 1988 Oţelul Galaţi, echipă aflată la acel moment în subsolul clasamentului Ligii 1 bătea cu 1-0 pe Juventus Torino în cupa UEFA)  în 2014 ajunsesem să ne bucurăm când o echipă românească de top trece de tururile preliminare din Europa League!

Cu alte cuvinte, din punctul meu de vedere Mircea Sandu îşi merită pe deplin titulatura de „gropar al fotbalului românesc”. Asta pentru că în România nivelul acestui sport s-a prăbuşit ca urmare a Citește restul acestei intrări »


De ce au ţinut românii cu Ludogoreţ?

28 August 2014

 Toate site-urile ziarelor şi televiziunilor de sport abundau azi de comentarii postate de români fericiţi, care se bucurau din suflet de eliminarea Stelei şi de circumstanţele absolut neobişnuite în care s-a produs aceasta (isprava de zile mari a lui Moţi, devenit inclusiv în presa internaţională un Duckadam ad-hoc al Bulgariei).  Nu ştiu dacă azi noapte s-o fi ieşit şi în stradă, dar cu siguranţă mult n-a lipsit. Iar a pune fenomenul pe seama frustrării dinamoviştilor, rapidiştilor şamd, cum face presa becalizată şi condusă de canalii învăţate la „suta lui Becali” nu reprezintă altceva decât o combinaţie de prostie şi ticăloşie  specifică unor năimiţi gen Tolontan.

 Într-adevăr, fenomenul este bizar, mai ales dacă ne gândim că relaţiile dintre români şi bulgari, fără a fi oribile (cum sunt cele cu ungurii) nu sunt nici pe departe cordiale. Tradiţional vorbind, românii se uită cam de sus la bulgari, văzuţi ca un soi de vecini mai săraci şi mai înapoiaţi, buni doar să cultive legume gustoase, în vreme ce bulgarii ne consideră nişte şmecheri fanfaroni, care întâi le-am fi furat jumătate din Dobrogea la 1877 şi apoi am fi încercat (cu ceva succes în primă fază) să le furăm şi cealaltă jumătate, înjunghiindu-i pe la spate (Cadrilaterul după al doilea război balcanic).  Una peste alta, există tot soiul de resentimente, bulgarii au un complex de inferioritate faţă de noi (pe care nu l-ar admite nici morţi) iar noi avem un complex de superioritate care, în ultimii ani, a ajuns să nu se mai sprijine pe nimic.

 În acest context, faptul că o bună parte dintre români chiuie de bucurie după ce campioana României a fost eliminată din Champions League (şi a pierdut în felul ăsta vreo 12 milioane de euro) de echipa dintr-un oraş bulgar nu pare ceva firesc. Dacă adăugăm şi faptul că Razgradul este un orăşel  pe lângă care şi Slobozia pare o metropolă occidentală, deja această bucurie pare stranie de-a dreptul. Doar că toate aceste ciudăţenii trebuie analizate în contextul intern de la noi, context care le face dintr-o dată cât se poate de fireşti.

 Oricine a fost asaltat în ultimii ani de propaganda pro-Steaua revărsată de presa sportivă becalizată înţelege imediat de ce suporterii celorlalte echipe se simt agasaţi de sloganuri gen „Steaua e România” sau „Hai Steaua noastră”. Iar cînd toate canalele media care se preocupă cât de cât de sport încearcă disperat să acrediteze idei pur şi simplu false gen „Steaua are mai mulţi suporteri decât toate celelalte echipe la un loc”, „Steaua e singura care ne reprezintă cu cinste în plan internaţional” şamd, nu e de mirare că o bună parte a conaţionalilor noştri îşi doresc din tot sufletul ca această propagandă aberantă să nu mai aibă prilejuri să se manifeste.

 Cum s-a ajuns însă aici? Simplu, pe de o parte în presa sportivă au fost angajaţi după 1990 oameni Citește restul acestei intrări »