Stejarii bat eroic Samoa 17-13, tricolorii se fac de râs cu Olanda 0-3

18 noiembrie 2017

Romania-Samoa 17-13 revenire de la 3-13

Dacă nu ştiaţi, astă seară, în faţa a câteva mii de spectatori adunaţi în tribunele aproape improvizate ale stadionului Arcul de Triumf, România a învins eroic Samoa. Stejarii au câştigat cu 17-13 un meci în care au fost conduşi cu 13-3  în minutul 49, reuşind încă una din revenirile de senzaţie devenite marcă înregistrată de când Lynn Howells este selecţioner.

Nu aş fi stricat bucuria acestei seri printr-o comparaţie cu dezastrul jenant petrecut marţi pe Naţional Arena, în faţa a zeci de mii de masochişti care au dat banii lor munciţi ca să-i vadă din nou pe Chiricheş, Stanciu şi alte petarde exportate fraudulos de Becali cum se fac de râs cu Olanda. Dar faptul că Lynn Howells a reuşit să pună Stejarii pe picioare, în vreme ce Daum a fost făcut harcea-parcea de „presa sportivă” aflată în buzunarul mic al clanului Becali merită comentat pe larg, pentru că diferenţa de atitudine, de forţă mentală şi evident de rezultate dintre Stejari şi tricolori este în momentul de faţă uluitoare.

Pe scurt, FRR a constatat acum vreo 5 ani că ne ducem de râpă cu reprezentativa de rugby, riscând ruşinea unei necalificări (în premieră pentru Stejari) la un Campionat Mondial. Aşa că şi-a făcut ochirea roată şi a ales un tehnician britanic „de modă veche”, pe care să ni-l putem permite şi care să folosească la maxim excelentul nostru pachet de înaintare în timp ce retuşează pe ici pe colo ce se mai poate retuşa prin defensivă.  Eu unul am avut mari rezerve faţă de această abordare şi le-am exprimat cât se poate de succint, chiar într-un moment în care se obţinuse un rezultat entuziasmant. Dar toate criticile la adresa lui Lynn Howells au fost la fel ca a subsemnatului: civilizate, la obiect şi mai ales constructive.  Aşa că în momentul în care a devenit evident că metoda şi stilul alese de bătrânul galez chiar produc rezultate nesperate pentru nivelul la care se află actualmente rugby-ul românesc, omul a fost lăsat să facă fix ce ştie el mai bine, chiar dacă asta înseamnă rugby-ul britanic al anilor ’70-’80.

Pe de altă parte, FRF a constatat şi ea că sub „înţeleapta îndrumare” a unora gen Piţurcă ne ducem de râpă cu Naţionala de fotbal, aşa că l-a adus pe bani mulţi pe Cristoph Daum, un antrenor cu o carte de vizită incomparabil mai semnificativă decât a lui Lynn Howells. Doar că în fotbal se învârt sume incomparabile cu cele din rugby, iar interesele unor profitori de duzină de genul celor din clanul becali au transformat de mult presa sportivă de la noi într-un soi de Citește restul acestei intrări »


Ciao Italia, fotbalul tău infect nu merge la Mondialul din 2018

14 noiembrie 2017

Recunosc sincer că uneori se mai întâmplă să ţin cu o echipă mică dar dârză, care se bagă în tranşee pe 2-3 linii şi îşi joacă şansa până la capăt, trăgând de câte o fază fixă pentru a răpune uneori formaţii cu jucători net superiori valoric. Am ţinut din răsputeri cu Grecia la Euro 2004 şi cred că orice om care se respectă simte undeva în străfundul sufletului imboldul să ţină măcar din când în când cu outsiderul căruia nu-i dă nimeni nici o şansă, să vadă cum David îl răpune pe Goliat etc.

Ciao Italia! (sursa foto: Facebook)

 

Problema Italiei este că e ditai ţara cu 62 de milioane de locuitori, cu o economie dezvoltată, cu o uriaşă tradiţie fotbalistică şi cu un campionat care până nu demult era lejer în top 3 mondial dpdv al valorii jucătorilor care evoluau acolo.  Asta ca să nu mai vorbim de numărul enorm de jucători legitimaţi, de infrastructura fotbalistică foarte bună până la nivel sătesc şamd.  Cu alte cuvinte, jocul cu baricade şi ciupeală nu are în cazul Italiei  nici un fel de justificare, decât prin prisma unei mentalităţi de ciorditor pe care fotbalistul şi conducătorul de club italian par condamnaţi să o deţină din negura vremurilor şi până la sfârşitul veacurilor. Pe scurt, lumea îl dispreţuieşte pe italian pentru victorii obţinute în stilul Greciei lui Otto Rehagel pentru simplul motiv că Italia are toate argumentele să se poată bate parte-n parte cu Citește restul acestei intrări »


Daum nu înţelege că turma lui Becali va face orice pentru a-l vedea demis

4 septembrie 2017
Gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place

Gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place

Campania bestială din GSP (ziarul de „curte” al infractorului condamnat Becali G.) ar fi fost suficientă pentru a determina orice antrenor format în fotbalul românesc să-şi dea seama că i se coc diverse chestii si că selecţia ar trebui făcută nu doar după criteriul valoric ci şi după criteriul loialităţii, infinit mai relevant în spaţiul Carpatico-Balcanico-Danubiano-Pontic. Din păcate Cristoph Daum vine dintr-o cultură fotbalistică în care trântirea meciurilor, fără a fi ceva de neconceput (nu sunt nici nemţii nişte sfinţi, dacă ne gândim doar la celebrul RFG-Austria de la Mondialul din 82) reprezintă cu siguranţă o excepţie rarisimă, aşa că a început mult prea târziu şi mult prea timid să-şi pună unele întrebări.

În schimb, subsemnatul a văzut multe în fotbalul nostru şi (în special) ştie foarte bine cine sunt Tolontan, Ioaniţoaia & Co, aşa că o să vă înşir aici nişte întrebări pe care trebuie să şi le pună urgent Cristoph Daum ÎNAINTE de a băga în teren echipa pentru meciul decisiv din Muntenegru:

  1. Dacă Bogdan Stancu este un excelent executant de lovituri de la 11 metri, care se uită mereu unde/dacă a plecat portarul înainte de a lovi mingea, cum se face că în meciul cu Armenia a şutat fix pe direcţia pe care portarul armean plecase de mult? Nu mai zic că a făcut-o şi la semi-înălţime, adică fix unde-i vine mai bine portarului să întindă mâna. Şi că toate astea s-au întâmplat după ratarea penibilă din prima repriză.  Sigur că în asemenea cazuri hoţul e cu un păcat şi păgubaşul cu o mie, dar mai bine bagi un jucător aflat dincolo de orice bănuială (ca Bicfalvi de pildă) şi ştii că la o adică te cureţi pe mâna ta, decât să te întrebi pe urmă dacă nu cumva copilul de suflet al lui Piţurcă ţi-a tras preşul de sub picioare.
  2. Acelaşi considerent se aplică şi în cazul lui Chiricheş, care are tot atâta charismă de căpitan cât vaca Milka, dar care are deja de făcut observaţii oficialilor FRF, deşi în meciul cu Armenia reuşise să se facă pierdut pe drum la singurul contraatac mai serios al armenilor. Joacă măi Daum cu Moţi şi măcar stai liniştit că un jucător cu destule meciuri de UCL în picioare o să dea totul pe teren.
  3. Orice român care a văzu cum Nicuşor Stanciu l-a dat deoparte pe Ganea (autorul unor execuţii formidabile în ultima vreme) doar ca să trimită nonşalant peste poartă lovitura liberă din finalul meciului cu Armenia a înţeles ce era de înţeles. Cineva ar trebui să-i explice şi lui Daum care-i treaba, cum se leagă chestia asta cu penalty-ul ratat de Nicuşor în Citește restul acestei intrări »

Înfrângerea cu Albania a evidenţiat cancerul stelisto-becalist care macină Naţionala României

20 iunie 2016

Vlad Chiricheş a fost petarda meciului cu Ucraina dar cu toate astea a fost „uns” căpitan al Naţionalei şi folosit ca titular în toate trei meciurile jucate de tricolori la Euro 2016. În primul s-a făcut de râs, scăpându-l din marcaj pe Giroud de cel puţin 5 ori în faze clare de gol, una dintre ele ducând la eroarea lui Tătăruşanu  din care francezii au şi marcat prima oară. În al doilea meci a fost „scos” in extremis de câteva ori de Săpunaru şi Grigore, care au dublat excelent la atacanţii pierduţi pe drum de cel poreclit „cap de vacă”, iar în al treilea l-a pierdut ridicol pe albanezul Sadiku care a şi marcat golul victoriei. Orice om care are o minimă înţelegere a jocului de fotbal îşi dă seama că după meciul cu Franţa lui Chiricheş trebuia să i se spună „ia un loc pe bancă”, dar taica Chicken a văzut altfel.  De ce?

Răspunsul ni-l dă transfermarkt.de, care ne spune că numitul Vlad Chiricheş este reprezentat de Pietro Chiodi, adică de finul lui Victor Becali, omul de paie băgat în faţă de fraţii Becali în momentul în care puşcăria i-a împiedicat să se mai ocupe direct de căpuşarea Naţionalei.  Şi da, aţi ghicit, Ciprian Tătăruşanu, băiatul cu săpun pe mănuşi, care ne-a mâncat ficaţii ieşind aiurea la golul albanezilor sau fiind incapabil să bpxeze o centrare simplă în meciul cu Franţa, este reprezentat tot de omul fraţilor Becali.

Pentru comparaţie, Costel Pantilimon, care este reprezentat de una din rudele sale, nu a meritat să joace nici un meci, în ciuda gafelor lui Tătăruşanu. Concludent, nu?

Mergând mai departe, îl întâlnim pe Chipciu, a cărui prezenţă la Euro nu şi-o puteau explica nici suporterii stelişti. Bietul de el a scos un penalty doar pentru că Lichsteiner nu ştia cu cine are de-a face, altfel şi-ar fi ţinut probabil mâinile la spate şi ar fi învăţat să spună pe româneşte „ai grijă să nu te împiedici”.  Dar pe urmă Chipciu a avut grijă să ne arate de ce este huiduit şi la FCSB, stând şi uitându-se nătâng cum Mehmedi pleacă din spatele lui pe o minge respinsă de fundaşii centrali şi ne înfige o torpilă în plasă.  Cum aţi ghicit deja, desigur, Chipciu este jucătorul clanului Becali.

În schimb, Alex Maxim, care a văzut Euro la televizor, deşi pasa geniala dată de el în min 90 ne salvase două puncte cu Finlanda, este reprezentat de Briem Soccer Connection. Este vorba despre firma unor nemţi cu care colaborează Lucian Marinescu, un om care a stricat de câteva ori schemele clanului Becali.

Aş putea s-o ţin aşa mult şi bine, dar sunt convins că orice om normal psihic a priceput de mult ideea: mai toate deciziile „bizare” luate de taica Chicken şi care ne-au costat până la urmă eliminarea din faza grupelor la Euro 2016 sunt explicabile prin complicitatea străveche cu clanul Becali.  Şi unde nu era vorba de fraţii  impresari puşcăriaşi era vorba de vărul la fel de puşcăriaş, că doar nu crede nimeni că bietul Adi Popa a fost luat la Naţională pe criteriul valorii individuale (nici măcar Gabi Balint, cât e de stelist, nu s-a putut abţine când a fost vorba despre această convocare aberantă a unui jucător incapabil să facă un dribling sau să dea o centrare utilă).

Evident, în momentul ăsta e logic să ne întrebăm ce păzea şeful federaţiei, care NU poate fi bănuit de complicitate cu mafia becalistă care îl ungea şi re-ungea pe Piţurcă selecţioner în Citește restul acestei intrări »


Dumnezeu a trimis Rapidul in A prin miracolul de la Călăraşi

23 mai 2016

Evident, ca orice rapidist care se respectă, am fost ieri pe stadion şi am împins echipa spre victoria care a asigurat matematic promovarea. Articolul ăsta nu este însă despre modul în care extraordinarul public din Giuleşti a fost al doisprezecelea, al treisprezecelea şi al paisprezecelea jucător în meciul jucat de Rapid contra unui satelit al FCSB care a luptat cu ghearele şi cu dinţii pentru a ne bloca drumul spre prima ligă. Pentru ca promovarea să poată fi obţinută matematic în Giuleşti, în faţa propriilor suporteri şi să nu depindă de o relativ incertă victorie la Bacău în ultima etapă, era nevoie ca Farul Constanţa, o echipă fără nicj un obiectiv şi cu grave probleme financiare, să încurce Dunărea în meciul jucat sâmbătă chiar la Călăraşi.

Cu o echipă formată din copii de 18-19 ani plus un atac compus din doi veterani care literalmente trăgeau de ei la fiecare sprint (Pătulea şi Chiţu)  Farul părea victimă sigură. Nici nu începuse bine meciul şi deja Dunărea avusese o bară plus alte 5 ocazii monumentale de a marca, iar meciul părea o simplă formalitate. Numai că, aşa cum se întâmplă când fotbalul este jucat pe bune, miracolele chiar sunt posibile în acest sport. Care stârneşte asemenea pasiuni şi pentru că, uneori, realitatea din teren învinge incredibil orice logică şi orice statistică. Aşa că Dunărea a continuat să rateze ireal ocazie după ocazie, iar Farul a înscris la singurul atac mai închegat pe care l-a avut în repriza întâi, Pătulea arătând că a învăţat câte ceva pe parcursul anilor petrecuţi prin Anglia şi marcând cu capul  un gol de toată frumuseţea.

Recunosc sincer că nici la pauză nu îmi făceam vreo iluzie, pentru simplul motiv că părea cu desăvârşire exclus ca sarabanda de ocazii uriaşe ale Dunării să nu înceapă să se materializeze şi pe tabelă.  Aşa că am tot continuat să mă frec la ochi în repriza a doua, văzând cum mingea pur şi simplu refuza să intre în poarta Farului, inclusiv din situaţii în care părea imposibil să ratezi. Nu sunt şi nu am fost vreodată un exaltat, dar ce s-a întâmplat în meciul ăsta se poate numi doar miracol: nu cred că mi s-a mai întâmplat să văd vreodată pe viu cum legile naturii par să se suspende. Dacă ştiţi scena din Pulp Fiction, când drogatul ascuns în baie iese urlând şi goleşte pistolul de la 2-3 metri spre gangsterii înterpretaţi de Samuel L Jackson şi  John Travolta, iar cei doi se uită spre propriile lor piepturi nevenindu-le să creadă că nu sunt ciuruiţi, o să înţelegeţi ce vreau să spun.

Ei bine, miracolul de la Călăraşi a continuat vreme de mai bine de 35 de minute din repriza a doua, cu Dunărea ratând neverosimil, atacând tot mai disperat şi rămânând în 10 la primul contraatac mai legat al Farului. După care meciul a căpătat aspect de „curtea şcolii”, cu călărăşenii prăvălindu-se în atac dar continuând sa rateze din orice poziţie, în vreme ce veteranii din atacul Farului au marcat câte un gol (Chiţu în min 72 şi Pătulea în min 75) la contraatacuri care acum mergeau ca pe bulevard.

Fără nici un fel de exagerare, vă spun că în min 84, când tabela arăta un ireal 0-3, raportul ocaziilor majore de gol cred că era cel puţin 25-4 pentru Dunărea, prin ocazii majore înţelegând aici bare, mingi respinse de fundaşi de pe linia porţii, şuturi din 10 metri poziţie centrală care se duceau la 10 cm pe lângă etc etc. Asta ca să nu mai vorbim despre Citește restul acestei intrări »


În sfârşit se strânge laţul în jurul lui Mircea Sandu

24 februarie 2016

Foarte  pe scurt despre speţa în sine: DIICOT cercetează fosta conducere a FRF pentru că o parte din banii folosiţi la construirea bazei de pregătire de la Buftea ar fi fost „sifonaţi” către Raluca Sandu, întâmplător fiica şefului de atunci al FRF. Detalii pe larg puteţi citi aici.  Apărarea lui Mircea Sandu, dacă i se poate spune aşa, constă în afirmaţia că el nu are habar dacă firma israeliană care a primit contractul pentru construirea bazei a semnat apoi vreun contract de consultanţă cu firma Ralucăi Sandu.  Probabil cetăţeanul Sharon Zaid Hanan, care reprezenta constructorul SC Baran România SRL, a simţit nevoia să-i dea 1 milion de euro Ralucăi Sandu pe ochi frumoşi (pe care de altfel fata îi are) , nu pentru că altfel n-ar fi obţinut în veci contractul.

Acum să vă explic şi satisfacţia din titlul acestei postări: în 1990, când Mircea Sandu a devenit preşedinte al FRF, România  făcea egal cu Argentina lui Maradona la CM de fotbal. La nivel de cluburi,  o echipă românească (Steaua) avea în palmares Cupa Campionilor Europeni câştigată în 1986 plus încă o finală jucată în 1989, o altă echipă românească (Dinamo) avea în palmares o semifinală CCE (pierdută contra lui Liverpool în 1984) şi juca semifinala Cupei Cupelor chiar în 1990. Generaţia de fotbalişti crescută ÎNAINTE de venirea lui Mircea Sandu la cârma FRF avea să ducă România în sferturi la CM 1994 şi să asigure ieşirea din faza grupelor la CM 1998 şi Euro 2000. Pentru aceste succese de după 1990 numitul Mircea Sandu (ştiaţi că îl mai cheamă şi Traian?)  şi-a asumat creditul, deşi nici unul dintre fotbaliştii importanţi care au contribuit la obţinerea lor nu fusese crescut în perioada în care el a condus FRF.

În 2014, la finele acestei perioade care parcă nu se mai termina, publicul românesc aproape că uitase cum e să ai Naţionala calificată la un turneu final (o singură calificare şi aia obţinută cu arbitrul în tot intervalul 2000-2014)  iar „performanţele”  la nivel de club erau jalnice. Mai mult, nivelul întrecerii interne s-a prăbuşit îngrozitor: dacă în anii 1987-1990  echipele „de linia a doua” puteau obţine măcar pe teren propriu victorii de palmares contra granzilor Europei (în toamna lui 1988 Oţelul Galaţi, echipă aflată la acel moment în subsolul clasamentului Ligii 1 bătea cu 1-0 pe Juventus Torino în cupa UEFA)  în 2014 ajunsesem să ne bucurăm când o echipă românească de top trece de tururile preliminare din Europa League!

Cu alte cuvinte, din punctul meu de vedere Mircea Sandu îşi merită pe deplin titulatura de „gropar al fotbalului românesc”. Asta pentru că în România nivelul acestui sport s-a prăbuşit ca urmare a Citește restul acestei intrări »


De ce au ţinut românii cu Ludogoreţ?

28 august 2014

 Toate site-urile ziarelor şi televiziunilor de sport abundau azi de comentarii postate de români fericiţi, care se bucurau din suflet de eliminarea Stelei şi de circumstanţele absolut neobişnuite în care s-a produs aceasta (isprava de zile mari a lui Moţi, devenit inclusiv în presa internaţională un Duckadam ad-hoc al Bulgariei).  Nu ştiu dacă azi noapte s-o fi ieşit şi în stradă, dar cu siguranţă mult n-a lipsit. Iar a pune fenomenul pe seama frustrării dinamoviştilor, rapidiştilor şamd, cum face presa becalizată şi condusă de canalii învăţate la „suta lui Becali” nu reprezintă altceva decât o combinaţie de prostie şi ticăloşie  specifică unor năimiţi gen Tolontan.

 Într-adevăr, fenomenul este bizar, mai ales dacă ne gândim că relaţiile dintre români şi bulgari, fără a fi oribile (cum sunt cele cu ungurii) nu sunt nici pe departe cordiale. Tradiţional vorbind, românii se uită cam de sus la bulgari, văzuţi ca un soi de vecini mai săraci şi mai înapoiaţi, buni doar să cultive legume gustoase, în vreme ce bulgarii ne consideră nişte şmecheri fanfaroni, care întâi le-am fi furat jumătate din Dobrogea la 1877 şi apoi am fi încercat (cu ceva succes în primă fază) să le furăm şi cealaltă jumătate, înjunghiindu-i pe la spate (Cadrilaterul după al doilea război balcanic).  Una peste alta, există tot soiul de resentimente, bulgarii au un complex de inferioritate faţă de noi (pe care nu l-ar admite nici morţi) iar noi avem un complex de superioritate care, în ultimii ani, a ajuns să nu se mai sprijine pe nimic.

 În acest context, faptul că o bună parte dintre români chiuie de bucurie după ce campioana României a fost eliminată din Champions League (şi a pierdut în felul ăsta vreo 12 milioane de euro) de echipa dintr-un oraş bulgar nu pare ceva firesc. Dacă adăugăm şi faptul că Razgradul este un orăşel  pe lângă care şi Slobozia pare o metropolă occidentală, deja această bucurie pare stranie de-a dreptul. Doar că toate aceste ciudăţenii trebuie analizate în contextul intern de la noi, context care le face dintr-o dată cât se poate de fireşti.

 Oricine a fost asaltat în ultimii ani de propaganda pro-Steaua revărsată de presa sportivă becalizată înţelege imediat de ce suporterii celorlalte echipe se simt agasaţi de sloganuri gen „Steaua e România” sau „Hai Steaua noastră”. Iar cînd toate canalele media care se preocupă cât de cât de sport încearcă disperat să acrediteze idei pur şi simplu false gen „Steaua are mai mulţi suporteri decât toate celelalte echipe la un loc”, „Steaua e singura care ne reprezintă cu cinste în plan internaţional” şamd, nu e de mirare că o bună parte a conaţionalilor noştri îşi doresc din tot sufletul ca această propagandă aberantă să nu mai aibă prilejuri să se manifeste.

 Cum s-a ajuns însă aici? Simplu, pe de o parte în presa sportivă au fost angajaţi după 1990 oameni Citește restul acestei intrări »


Messi şi Cristiano Ronaldo, vedetele de mucava ale marketingului, nu ale fotbalului

14 iulie 2014

 Huiduielile copioase cu care a fost primit pe Maracana anunţul că Messi a primit  (din partea sponsorului CM Adidas) balonul de aur pentru cel mai bun jucător al turneului final au demonstrat, dacă mai era nevoie, că publicul s-a cam săturat de vedetele de mucava propuse de marketingul fotbalistic al începutului de mileniu.  Iar această finală scrâşnită, pe care Schweinsteiger a terminat-o arătând ca un luptător de MMA, cu faţa plină de sânge, a fost perfectă pentru a demonstra, dacă mai era nevoie, că o creaţie artificială gen Messi nu rezistă la contactul cu realitatea dură a celui mai important meci din lume, jucat odată la patru ani în faţa întregii planete.

 Hipnotizaţi de avalanşa de date furnizate de statisticile moderne, capabile să-ţi spună şi de câte ori a sughiţat un beţiv din tribune pe durata meciului, ziariştii sportivi, sponsorii  şi chiar o parte a publicului au cam uitat că nu driblingurile fabuloase din vreun meci Napoli – Bari l-au făcut uriaş pe „butoiaşul cosmic” Maradona, ci modul în care a condus din teren Argentina spre doua finale CM consecutive, dintre care una câştigată.  Şi aşa se face că în ultimii ani au ajuns să fie consideraţi titani ai fotbalului Messi şi Cristiano Ronaldo, două vedete de mucava care dau chix la fiecare turneu final pe care-l joacă, în vreme ce fanii lor contabilizează fericiţi golurile marcate contra lui Levante, Getafe şi a altor asemenea „superechipe” din campionatul spaniol.

 Am spus încă de la turneul final din 2010 că o Argentină care îl avea pe Maradona în teren n-ar fi pierdut cu 4-0 un meci cu Germania nici dacă nemţii intrau cu tancurile pe teren, iar CM 2014 a confirmat faptul că Messi nu-i Maradona cum nu-i gâsca lebădă.  Cât despre bietul Cristiano Ronaldo, specializat în lacrimi vărsate pe teren, nu cred că se poate spune mai mult decât că va rămâne pentru cel puţin câteva decenii de-acum încolo fotbalistul preferat al comunităţii gay. În materie de „cel mai mare fotbalist din lume” însă, simpla adăugare a lui pe o listă cu Maradona, Pele, Cruyff, Zidane şamd pare o imbecilitate, din moment ce singura realizare la nivel de echipă naţională a acestui fotbalist ajuns totuşi la 29 de ani este faptul că a rezolvat un baraj cu Suedia…

 Realitatea este că, în momentul de faţă, pur si simplu nu avem nici un jucător de super-clasă, genul Citește restul acestei intrări »


Prăbuşirea pseudo-Braziliei lui Scolari, un triumf al fotbalului adevărat

9 iulie 2014

 Eram prea mic când Pele s-a lăsat de fotbal,  iar din frânturile de rezumate disponibile pe net e greu să-ţi dai seama care era nivelul celebrei echipe a Braziliei din 1970 în comparaţie cu al adversarelor. Espana 1982 e primul Mondial pe care mi-l aduc clar aminte şi am fost uluit de felul în care meschina Italie a reuşit, într-o zi de graţie a lui Paolo Rossi, să elimine magnifica Brazilie a lui Socrates, Zico si Falcao. Practic, acea echipă de artişti a rămas pentru mine un reper al fotbalului-spectacol pe care nu l-au depăşit nici măcar generaţiile lui Romario sau Ronaldo, în ciuda titlurilor mondiale câştiate pe merit în 1994 şi 2002. Sigur, nu l-au depăşit dar nici nu l-au făcut de râs, pentru că Romario şi Bebeto sau Ronaldo, Ronaldinho şi Rivaldo erau fotbalişti brazilieni în adevăratul înţeles al cuvântului, jucători care ştiau şi să facă aproape orice cu mingea dar şi să înscrie cu ochii închişi din poziţii aproape inimaginabile.

 Ei, dar a venit şi această Copa do Mundo 2014, ediţie la care toată planeta se aştepta ca Brazilia să mobilizeze tot ce are mai bun în încercarea de a câştiga pentru a şasea oară trofeul suprem, de data asta în faţa propriilor suporteri. Cunoscătorii brazilieni (şi nu numai) au cam strâmbat din nas când au auzit că vârfurile convocate de Selecao erau slab cotaţii Fred şi Jo, dar până la urmă era greu să-l „sucească” vreunul pe Scolari, antrenor care câştigase ultimul titlu al Braziliei în 2002 făcând totuşi o selecţie raţională  şi aducând la turneul final de atunci o Brazilie încântătoare.  Aşa că Felipao a mers mai departe, lăsându-i acasă pe Kaka, jucător care totuşi avea ce aduce în jocul ofensiv al Braziliei sau  pe Miranda şi Felipe Luiz, fundaşii de fier ai unui Atletico Madrid care a uimit lumea fotbalului prin soliditate defensivă.

 După care a urmat meciul inaugural, în care o Brazilie de-a dreptul impotentă a fost scoasă câştigătoare printr-unul din cele mai ruşinoase arbitraje din istoria Cupei Mondiale.  Nu are rost să  insist pe acest joc sau să iau la rând meciurile în care Brazilia s-a făcut de râs, că doar le-a văzut toată lumea. Cert e că mascarada a culminat cu două noroace nu chioare, ci oarbe de-a binelea, Brazilia trecând de Chile la penalty-uri după ce chilienii au avut o bară în minutul 120 şi apoi începând meciul cu Columbia de la 1-0 din cauză că un fundaş columbian a stat şi s-a uitat la minge în vreme ce Thiago Silva venea din spate şi o băga în poartă. 

 Doar că noroacele astea plus arbitrii cu fluierul înfundat cu pământ au adus această pseudo-Brazilie a lui Scolari în semifinale, adică într-o fază a competiţiei în care, exceptând scenariile cu echipe-gazdă purtate până acolo de arbitraj, dai în mod inevitabil Citește restul acestei intrări »


Grecia vs Coasta de Fildes sau de ce nu suntem noi la Mondial

25 iunie 2014

Vazuta de mai toata lumea ca o echipa mica, batrana si care pacaleste fotbalul printr-un joc economicos si ultradefensiv, la ciupeala, Grecia a demonstrat in meciul cu Coasta de Fildes ca este, de fapt, o formatie curajoasa, capabila sa joace pe atac si sa sufoce in multe momente un adversar pe care mai toti „cunoscatorii” il considerau a fi net superior. Siliti de jocul rezultatelor sa lupte pentru victorie inca din primul minut, grecii au surclasat realmente Coasta de Fildes in ciuda faptului ca in garnitura de start a ivorienilor straluceau vedete de prima marime precum Yaya Toure sau Gervinho, jucatori cat se poate de respectabili ca Salomon Kalou sau Kolo Toure si, desigur, legenda Drogba.  Neimpresionati insa nici de numele sau de cota adversarilor, nici de jocul dur al ivorienilor (care a fortat doua schimbari ale Greciei inca din prima jumatate de ora), grecii s-au dus peste ivorieni din primul minut, au dominat clar o mare parte din joc si au avut trei bare plus numeroase alte ocazii mari cat roata carului.  Practic, in prima jumatate a celei de-a doua reprize, numai faulturile cinice ale ivorienilor si ghinionul nefiresc au impiedicat scorul sa ia proportii.

 Momentul care a transformat insa acest meci intr-unul epic a fost egalarea venita de nicaieri, total impotriva cursului unei partide pe care grecii pareau s-o aiba la discretie atat tactic cat si psihologic.  Departe insa de a pune capul in pamant,  elenii au luptat pana la capat, au mai ratat cateva ocazii (scapand insa ca prin urechile acului la doua contra-atacuri ale ivorienilor)  iar norocul le-a suras pana la urma celor indrazneti, sub forma unui fundas african iresponsabil care a comis un fault  in careu(amplificat spectaculos de Samaras, dar totusi cat se poate de evident pe una din reluari) in minutul 92.  Acelasi Samaras a transformat impecabil si i-a trimis pe ivorieni acasa, aducand toata Grecia in delir.

 Pentru cei care  au urmarit meciul a fost evident ca victoria asta Citește restul acestei intrări »


Băsescu s-a băgat singur în capcana graţierii lui Gică Popescu

11 martie 2014

Probabil că n-a mai existat în istoria recentă a României vreun caz în care o condamnare de drept comun să stârnească atâta entuziasm cum au facut-o condamnările lui Ioan şi Victor Becali, Cristi Borcea, George Copos, Jean Pădureanu, Gigi Neţoiu şi mai ales Meme Stoica. Primii doi erau percepuţi de toată naţia ca întruchipare a mafiei transferurilor, Borcea, Copos şi Neţoiu erau urâţi de suporterii dinamovişti, rapidişti şi craioveni, Jean Pădureanu este văzut de orice microbist ca întruchipare a „cooperativei” iar Meme Stoica are imaginea unei slugi lacome, hoaţe şi proaste, cocoţată într-un copac de unde strigă măscări la toată lumea. Cu alte cuvinte, dosarul transferurilor avea toate şansele să devină un excelent vector de imagine pentru Justiţia din România, să demonstreze tuturor că braţul lung al legii îi ajunge şi pe milionarii în euro, oricât tupeu ar avea aceştia şi oricât s-ar înconjura cu armate de avocaţi.

Acest rezultat, până la urmă meritat, a fost însă compromis complet de a opta condamnare din dosar, cea a lui Gică Popescu. Ar fi absolut aberant să punem în discuţie sentinţa cât încă n-am văzut motivarea, dar putem constata (a câta oară?) că percepţia publică a actului de Justiţie nu ţine cont de paragraful nuşcare din art. X  nr. Y din Codul Penal.  Pentru badea Ion din Urlaţi contează câteva lucruri clare şi uşor de înţeles: că Gică Popescu dăduse o mare parte din bani înapoi,  că avea cazierul curat, că a fost o mare glorie a fotbalului românesc, primind şi o decoraţie de la actualul şef al statului pentru isprăvile de pe teren şi că a fost condamnat cu fix o zi înainte de alegerile din FRF, câştigate apoi de un om care a fost doi ani consilierul lui Băsescu.

Evident, după cum s-a spus de nenumărate ori în ultimele zile, isprăvile „baciului” Gică de pe gazon n-ar trebui să conteze absolut deloc când se judecă isprăvile financiare ale inculpatului Popescu Gheorghe, dar badea Ion şi alte 20 de milioane de români nu prea văd lucrurile in felul ăsta. Mai mult, fiind trăiti în România, ţară în care coincidenţele nu prea există, concetăţenii noştri au dificultăţi majore în a accepta ideea că „s-a nimerit” ca termenul final să fie taman cu o zi înaintea alegerilor şi în felul ăsta să împiedice grupul „generaţiei de aur” să desemneze alt candidat. Idee cu atât mai greu de acceptat cu cât e clar pentru toată lumea că Hagi, de pildă, ar fi câştigat lejer în faţa lui Burleanu.  Iar aceste constatări (mai mult sau mai puţin întemeiate ) fac şi mai greu de digerat celelalte două lucruri menţionate mai sus (recuperarea prejudiciului şi cazierul curat) şi a căror importanţă nu ar trebui subestimată nici din perspectiva unui recurs la ICCJ.

Practic, ce s-o mai dăm cotită, pentru românul de rând pare clar că Băsescu l-a condamnat cu executare pe Gică Popescu pentru a-şi pune propriul om în fruntea FRF. Iar acum, refuzul de a-l graţia pe Gică Popescu Citește restul acestei intrări »


Demiterea lui Mircea Sandu (şi implicit Piţurcă) în 3 paşi simpli

20 noiembrie 2013

După ce barbugiul infractor (condamnat cu sentinţă definitivă pentru fals în înscrisuri private) şi-a bătut joc de speranţele unui popor întreg, nu cred că mai există prea mulţi oameni în România care sa nu dorească o curăţenie generală în şerpăria de la FRF.  Aşa că treaba trebuie începută cu individul care i-a făcut lui Piţurcă un contract beton cu o clauză de reziliere enormă, acelaşi individ care păstoreşte de 23 de ani dezastrul fotbalului românesc: Mircea Sandu.

Ni s-a repetat obsesiv în ultimii ani, de către năimiţii lui Mircea Sandu (şi ai clanului de puşcăriaşi albanezi care a căpuşat FRF-ul sub domnia lui) din presa sportivă că acesta nu poate fi îndepărtat din fruntea FRF pentru că a creat o încrengătură inimaginabilă de interese, care include puzderia de cluburi din eşaloanele inferioare, AJF-urile şamd. Şi cum fiecare dintre aceste cluburi are câte un vot în Adunarea Generală, vezi-Doamne hidra cu mii de capete a lui Mircea Sandu n-ar putea fi dovedită nici măcar de Făt-Frumos.

Nimic mai fals! Tot acest eşafodaj bestial cădit de groparul fotbalului românesc poate fi prăbuşit în 3 paşi simpli, cu condiţia ca autorităţile statului să vrea să se implice, scoţând FRF-ul şi implicit Naţionala de sub controlul lui Mircea Sandu:

1. Identificarea cluburilor din eşaloanele inferioare care supravieţuiesc strict din bani primiţi de la autorităţile locale sau de la diverse companii de stat.

Conform statutului FRF, publicat pe site-ul instituţiei, puzderia de cluburi din liga a doua şi a treia au fiecare câte un vot în Adunarea Generală a FRF, iar lor li se mai adaugă cluburile de juniori din primele două eşaloane,  toate AJF-urile, cluburile de fotbal feminin, de fotbal în sală etc etc:

Structura Adunarii Generale a FRF

Având în vedere că până şi în prima divizie aproape jumătate din cluburi nu ar putea supravieţui fără ajutorul primăriilor sau companiilor de stat, vă daţi seama ce e pe la divizia a doua şi a treia.

2. „Băgarea în şedinţă” a primarilor şi directorilor de companii de stat care susţin aceste cluburi din eşaloanele inferioare.  Etapa asta cred că nu mai are nevoie de prea multe detalii, Dragnea a arătat cu ocazia mazilirii miliţianului Dragomir că se descurcă foarte bine şi cu şefii de cluburi din Divizia A, darmite cu niscaiva primari care ţin echipe de B sau C.

3.  Convocarea Adunării Generala Extraordinare a FRF şi mătrăşirea lui Mircea Sandu.  Deşi pare etapa cea mai simplă (odată ce au fost parcurse primele două) partea asta este, de fapt, cea mai complicată, pentru că Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Adunării Generale a FRF este o capodoperă de gândire bolşevică şi a fost conceput în aşa fel încât Citește restul acestei intrări »


Mourinho pus pe făraş de Borussia Dortmund: sfârşitul „operaţiunii autobuzul” care dezonorează Realul

1 mai 2013

 

 Fotbalul nu poate fi păcălit la nesfâşit, lucru demonstrat din plin ieri seară când norocul proverbial l-a lăsat în sfârşit pe cel mai umflat cu pompa antrenor din toată istoria fotbalului. La finalul unui meci pe care Borussia îl controlase autoritar, ratând pe alocuri neverosimil (cu excepţia primului sfert de oră când raportul marilor ocazii fusese 3-1 pentru Real) trupa de pe Bernabeu a avut o zvâcnire de orgoliu şi, din minutul 82 încolo, i-a băgat călărit serios pe nemţi, marcându-le şi două goluri. Ar mai fi trebuit doar unul pentru o revenire istorică, dar ce să vezi, n-a mai fost timp şi nici n-ar fi fost corect ca 8 minute plus cele 5 de prelungire arătate de arbitru să schimbe soarta unei calificări care fusese compromisă de 172 de minute de impostură marca Mourinho.
Adevărata măsură a „valorii” acestui portughez lăudat în neştire de o presă sportivă tembelizată şi tembelizantă a fost dată în minutul 67, la scorul de 0-0, când Realul mai avea nevoie de 3 goluri ca să se califice iar Mourinho îl schimba pe închizătorul Xabi Alonso cu închizătorul Khedira. Practic, în clipa aia a fost evident că individul nu se mai gândea cum să facă pe dracu-n patru să-şi califice echipa în finală ci doar cum să nu piardă şi returul, pentru a putea pleca la următoarea victimă echipă fără ruşinea unei duble înfrângeri în faţa unei echipe care n-a mai contat în Champions League de vreo 15 ani.

 E greu de spus după război ce putea păţi Borussia dacă pe banca Realului s-ar fi aflat un antrenor care să cunoască şi alte tactici decât „autobuzul” şi „mica ciupeală”.  La cum a arătat finalul meciului şi la cât de puţină experienţă are Borussia lui Klopp la acest nivel, probabil că s-ar fi întors roata din returul cu Malaga şi Citește restul acestei intrări »


Băsescule, nici măcar să ne scapi de mafia lui Mircea Sandu nu eşti în stare?

27 martie 2013

Scrisoare deschisă către Preşedintele României, domnul Traian Băsescu:

Măi Traiane,

Ne-ai mâncat zilele vreme de peste 8 ani cu toate scandalurile, îmbârligăturile, furăciunile, combinaţiile cu licuricii mai mici sau mai mari, măsurile antieconomice luate de idioţii pe care i-ai pus în Guvernele Boc şi Ungureanu etc etc. În tot timpul ăsta, subsemnatul Adrian Niculae, cetăţean român şi om mai cinstit decât îşi poate imagina unul ca tine, a fost în stare să-ţi găsească un singur merit:  faptul că l-ai băgat la puşcărie pe Vântu, fie şi pentru o scurtă perioadă. La cum te cunosc, probabil că ai făcut asta din răzbunare personală, nu din simţ al dreptăţii, dar oricum, rezultatul contează şi pentru isprava asta ai marcat un punct în ochii mei de jurnalist care a văzut vreme de atâţia ani cum individul ăsta ţepuia fraieri după fraieri sub ochii nepăsători ai autorităţilor române. Cam puţine realizări  pentru 8 ani şi ceva de mandat, nu crezi?

Azi, după ce sinistrul Piţurcă a îmbolnăvit de nervi  vreo 20 de milioane de oameni între care ne numărăm şi noi doi, mă văd nevoit să-ţi scad de pe răboj până şi punctul de care vorbeam mai sus.  Nu pentru că ai avea tu cum să-l dai afară direct (deşi o ţară întreagă te-ar aplauda dacă ai pune serviciile să mai facă încă o chestie ilegală pentru tine şi să-l sperie pe idiotul ăsta suficient cât să-şi dea singur demisia) ci pentru că, sub mandatele tale, n-ai fost în stare să te atingi nici cu o floare de mafia de la FRF.

De când ai venit tu  la putere măi Traiane, naţionala de fotbal a României a participat la un singur turneu final. Şi asta nu pentru că n-am avea jucători sau antrenori valoroşi, ci pentru că mafia din FRF, condusă de „naşul” Mircea Sandu, a avut grijă să pună în funcţia de antrenor, din 2004 încoace,doar indivizi mărginiţi, complexaţi şi încăpăţânaţi: Piţurcă, Răzvan Lucescu şi, desigur, din nou Piţurcă.  Nu ştiu cât te pricepi tu la fotbal, dar bănuiesc că ţi-e clar că, după ce ne-a arătat câtă valoare are în meciul de la Budapesta, Bogdan Stancu nu avea ce căuta azi pe teren.  Sau că Dodel e bun pentru un meci cu Olanda doar dacă vrei să-ţi baţi joc de el. Sau că Gardoş, rezervă la Steaua, n-are cum să dea satisfacţie ca titular într-un meci cu Olanda.

Una peste alta, subsemnatul îţi poate face lesne de tot o echipă care poate nu bătea cu Olanda, poate nu scotea nici măcar un egal, dar sigur nu se făcea şi nu ne făcea de râs:  În poartă Bornescu (pentru că joacă titular şi o face bine, la o echipă la care portarul este deranjat din visare ceva mai des decât e deranjat Tătăruşanu de obicei), fundaş dreapta Săpunaru (singurul român care joacă pe postul ăsta la un nivel înalt) , fundaşi centrali Chiricheş şi Tamaş (folosit în sfîrşit pe postul lui), fundaş stânga Ştefan Radu (titular la Lazio), închizător Pintilii (confirmă meci de meci), coordonator Sânmărtean (ne trebuie şi un om cu glezna fină nu numai cărăuşi), aripi oricare doi dintre Adi Popa, Maxim, Torje şi Chipciu,  în atac Mutu şi  Rusescu.  Bănuiesc că ai văzut şi tu suficient fotbal la viaţa ta ca să-ţi dai seama că nu bat câmpii şi că, oricum, Gardoş, Dodel (Tănase decerebratul) şi mai ales ineptul Bogdan Stancu NU AVEAU CE CĂUTA PE TEREN CU OLANDA nici măcar la nivel de echipa a treia.

Fii sigur că şi Piţurcă ştie lucrurile astea, iar motivele pentru care face cu totul altceva ţin de relaţiile mafiote din jurul FRF şi de propria lui încăpăţânare patologică. La fel de sigur poţi fi şi că va face pe viitor  tot ce vrea el, sfidând în faţă 20 de milioane de oameni, dacă şeful său direct, Mircea Sandu, continuă să-l ţină în post.  Ori, în condiţiile astea, nu crezi că ai putea să faci şi tu, măcar pe final de mandat,  un lucru care să-ţi aducă aplauze din partea întregii populaţii a ţării? Asta înainte să –> Citește restul acestei intrări »


Meciul cu Ungaria, între încăpăţânarea tâmpă a lui Piţurcă şi norocul său nefiresc

23 martie 2013

Dacă am spune că România a jucat în 10 oameni meciul cu Ungaria am greşi, pentru că un om care nu este pe teren nu poate rata cu poarta goală şi nu are cum să reuşească să-şi „facă” în afara terenului o minge când a scăpat singur cu portarul. Bogdan Stancu, prezent 93 de minute pe teren din încăpăţânarea tâmpă a lui Piţurcă, a reuşit aceste două „performanţe” plus multe alte „chifle” demne de un jucător din divizia C, nu de un titular al echipei naţionale. Şi, cu toate astea, plus forma slabă prinsă de câţiva componenţi de bază ai Naţionalei, România a reuşit să scoată un 2-2 nemeritat dar util în deplasarea cu Ungaria.

Evident, lucrul ăsta ne arată ce victimă sigură era Ungaria dacă România alinia cea mai bună echipă posibilă şi avea un antrenor care să se remarce mai mult prin calităţile de tactician şi mai puţin prin norocul nefiresc.  Nici măcar nu era nevoie să fii vreun antrenor de top ca să faci din mers ajustările care ne-ar fi adus aproape sigur 3 puncte mari cu Ungaria:  Bogdan Stancu trebuia să zboare de pe teren cu mult înainte de minutul 44 în care a ratat cu poarta goală,  Maxim fiind soluţia evidentă pe postul respectiv. Chipciu, aflat în mare formă, putea fi introdus la pauză în locul unui Torje neconvingător, iar a treia schimbare putea fi păstrată pentru final, ca să nu riscăm să rămânem în 10 după vreo accidentare.

Mi-e greu să cred că schimbările astea, pe care le-a „văzut” probabil jumătate din ţară, nu le-a văzut şi Piţurcă. Doar că logica piţurciană funcţionează după criterii gen Citește restul acestei intrări »