Stejarii bat eroic Samoa 17-13, tricolorii se fac de râs cu Olanda 0-3

18 noiembrie 2017

Romania-Samoa 17-13 revenire de la 3-13

Dacă nu ştiaţi, astă seară, în faţa a câteva mii de spectatori adunaţi în tribunele aproape improvizate ale stadionului Arcul de Triumf, România a învins eroic Samoa. Stejarii au câştigat cu 17-13 un meci în care au fost conduşi cu 13-3  în minutul 49, reuşind încă una din revenirile de senzaţie devenite marcă înregistrată de când Lynn Howells este selecţioner.

Nu aş fi stricat bucuria acestei seri printr-o comparaţie cu dezastrul jenant petrecut marţi pe Naţional Arena, în faţa a zeci de mii de masochişti care au dat banii lor munciţi ca să-i vadă din nou pe Chiricheş, Stanciu şi alte petarde exportate fraudulos de Becali cum se fac de râs cu Olanda. Dar faptul că Lynn Howells a reuşit să pună Stejarii pe picioare, în vreme ce Daum a fost făcut harcea-parcea de „presa sportivă” aflată în buzunarul mic al clanului Becali merită comentat pe larg, pentru că diferenţa de atitudine, de forţă mentală şi evident de rezultate dintre Stejari şi tricolori este în momentul de faţă uluitoare.

Pe scurt, FRR a constatat acum vreo 5 ani că ne ducem de râpă cu reprezentativa de rugby, riscând ruşinea unei necalificări (în premieră pentru Stejari) la un Campionat Mondial. Aşa că şi-a făcut ochirea roată şi a ales un tehnician britanic „de modă veche”, pe care să ni-l putem permite şi care să folosească la maxim excelentul nostru pachet de înaintare în timp ce retuşează pe ici pe colo ce se mai poate retuşa prin defensivă.  Eu unul am avut mari rezerve faţă de această abordare şi le-am exprimat cât se poate de succint, chiar într-un moment în care se obţinuse un rezultat entuziasmant. Dar toate criticile la adresa lui Lynn Howells au fost la fel ca a subsemnatului: civilizate, la obiect şi mai ales constructive.  Aşa că în momentul în care a devenit evident că metoda şi stilul alese de bătrânul galez chiar produc rezultate nesperate pentru nivelul la care se află actualmente rugby-ul românesc, omul a fost lăsat să facă fix ce ştie el mai bine, chiar dacă asta înseamnă rugby-ul britanic al anilor ’70-’80.

Pe de altă parte, FRF a constatat şi ea că sub „înţeleapta îndrumare” a unora gen Piţurcă ne ducem de râpă cu Naţionala de fotbal, aşa că l-a adus pe bani mulţi pe Cristoph Daum, un antrenor cu o carte de vizită incomparabil mai semnificativă decât a lui Lynn Howells. Doar că în fotbal se învârt sume incomparabile cu cele din rugby, iar interesele unor profitori de duzină de genul celor din clanul becali au transformat de mult presa sportivă de la noi într-un soi de Citește restul acestei intrări »

Reclame

Daum nu înţelege că turma lui Becali va face orice pentru a-l vedea demis

4 septembrie 2017
Gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place

Gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place

Campania bestială din GSP (ziarul de „curte” al infractorului condamnat Becali G.) ar fi fost suficientă pentru a determina orice antrenor format în fotbalul românesc să-şi dea seama că i se coc diverse chestii si că selecţia ar trebui făcută nu doar după criteriul valoric ci şi după criteriul loialităţii, infinit mai relevant în spaţiul Carpatico-Balcanico-Danubiano-Pontic. Din păcate Cristoph Daum vine dintr-o cultură fotbalistică în care trântirea meciurilor, fără a fi ceva de neconceput (nu sunt nici nemţii nişte sfinţi, dacă ne gândim doar la celebrul RFG-Austria de la Mondialul din 82) reprezintă cu siguranţă o excepţie rarisimă, aşa că a început mult prea târziu şi mult prea timid să-şi pună unele întrebări.

În schimb, subsemnatul a văzut multe în fotbalul nostru şi (în special) ştie foarte bine cine sunt Tolontan, Ioaniţoaia & Co, aşa că o să vă înşir aici nişte întrebări pe care trebuie să şi le pună urgent Cristoph Daum ÎNAINTE de a băga în teren echipa pentru meciul decisiv din Muntenegru:

  1. Dacă Bogdan Stancu este un excelent executant de lovituri de la 11 metri, care se uită mereu unde/dacă a plecat portarul înainte de a lovi mingea, cum se face că în meciul cu Armenia a şutat fix pe direcţia pe care portarul armean plecase de mult? Nu mai zic că a făcut-o şi la semi-înălţime, adică fix unde-i vine mai bine portarului să întindă mâna. Şi că toate astea s-au întâmplat după ratarea penibilă din prima repriză.  Sigur că în asemenea cazuri hoţul e cu un păcat şi păgubaşul cu o mie, dar mai bine bagi un jucător aflat dincolo de orice bănuială (ca Bicfalvi de pildă) şi ştii că la o adică te cureţi pe mâna ta, decât să te întrebi pe urmă dacă nu cumva copilul de suflet al lui Piţurcă ţi-a tras preşul de sub picioare.
  2. Acelaşi considerent se aplică şi în cazul lui Chiricheş, care are tot atâta charismă de căpitan cât vaca Milka, dar care are deja de făcut observaţii oficialilor FRF, deşi în meciul cu Armenia reuşise să se facă pierdut pe drum la singurul contraatac mai serios al armenilor. Joacă măi Daum cu Moţi şi măcar stai liniştit că un jucător cu destule meciuri de UCL în picioare o să dea totul pe teren.
  3. Orice român care a văzu cum Nicuşor Stanciu l-a dat deoparte pe Ganea (autorul unor execuţii formidabile în ultima vreme) doar ca să trimită nonşalant peste poartă lovitura liberă din finalul meciului cu Armenia a înţeles ce era de înţeles. Cineva ar trebui să-i explice şi lui Daum care-i treaba, cum se leagă chestia asta cu penalty-ul ratat de Nicuşor în Citește restul acestei intrări »

Înfrângerea cu Albania a evidenţiat cancerul stelisto-becalist care macină Naţionala României

20 iunie 2016

Vlad Chiricheş a fost petarda meciului cu Ucraina dar cu toate astea a fost „uns” căpitan al Naţionalei şi folosit ca titular în toate trei meciurile jucate de tricolori la Euro 2016. În primul s-a făcut de râs, scăpându-l din marcaj pe Giroud de cel puţin 5 ori în faze clare de gol, una dintre ele ducând la eroarea lui Tătăruşanu  din care francezii au şi marcat prima oară. În al doilea meci a fost „scos” in extremis de câteva ori de Săpunaru şi Grigore, care au dublat excelent la atacanţii pierduţi pe drum de cel poreclit „cap de vacă”, iar în al treilea l-a pierdut ridicol pe albanezul Sadiku care a şi marcat golul victoriei. Orice om care are o minimă înţelegere a jocului de fotbal îşi dă seama că după meciul cu Franţa lui Chiricheş trebuia să i se spună „ia un loc pe bancă”, dar taica Chicken a văzut altfel.  De ce?

Răspunsul ni-l dă transfermarkt.de, care ne spune că numitul Vlad Chiricheş este reprezentat de Pietro Chiodi, adică de finul lui Victor Becali, omul de paie băgat în faţă de fraţii Becali în momentul în care puşcăria i-a împiedicat să se mai ocupe direct de căpuşarea Naţionalei.  Şi da, aţi ghicit, Ciprian Tătăruşanu, băiatul cu săpun pe mănuşi, care ne-a mâncat ficaţii ieşind aiurea la golul albanezilor sau fiind incapabil să bpxeze o centrare simplă în meciul cu Franţa, este reprezentat tot de omul fraţilor Becali.

Pentru comparaţie, Costel Pantilimon, care este reprezentat de una din rudele sale, nu a meritat să joace nici un meci, în ciuda gafelor lui Tătăruşanu. Concludent, nu?

Mergând mai departe, îl întâlnim pe Chipciu, a cărui prezenţă la Euro nu şi-o puteau explica nici suporterii stelişti. Bietul de el a scos un penalty doar pentru că Lichsteiner nu ştia cu cine are de-a face, altfel şi-ar fi ţinut probabil mâinile la spate şi ar fi învăţat să spună pe româneşte „ai grijă să nu te împiedici”.  Dar pe urmă Chipciu a avut grijă să ne arate de ce este huiduit şi la FCSB, stând şi uitându-se nătâng cum Mehmedi pleacă din spatele lui pe o minge respinsă de fundaşii centrali şi ne înfige o torpilă în plasă.  Cum aţi ghicit deja, desigur, Chipciu este jucătorul clanului Becali.

În schimb, Alex Maxim, care a văzut Euro la televizor, deşi pasa geniala dată de el în min 90 ne salvase două puncte cu Finlanda, este reprezentat de Briem Soccer Connection. Este vorba despre firma unor nemţi cu care colaborează Lucian Marinescu, un om care a stricat de câteva ori schemele clanului Becali.

Aş putea s-o ţin aşa mult şi bine, dar sunt convins că orice om normal psihic a priceput de mult ideea: mai toate deciziile „bizare” luate de taica Chicken şi care ne-au costat până la urmă eliminarea din faza grupelor la Euro 2016 sunt explicabile prin complicitatea străveche cu clanul Becali.  Şi unde nu era vorba de fraţii  impresari puşcăriaşi era vorba de vărul la fel de puşcăriaş, că doar nu crede nimeni că bietul Adi Popa a fost luat la Naţională pe criteriul valorii individuale (nici măcar Gabi Balint, cât e de stelist, nu s-a putut abţine când a fost vorba despre această convocare aberantă a unui jucător incapabil să facă un dribling sau să dea o centrare utilă).

Evident, în momentul ăsta e logic să ne întrebăm ce păzea şeful federaţiei, care NU poate fi bănuit de complicitate cu mafia becalistă care îl ungea şi re-ungea pe Piţurcă selecţioner în Citește restul acestei intrări »


În sfârşit se strânge laţul în jurul lui Mircea Sandu

24 februarie 2016

Foarte  pe scurt despre speţa în sine: DIICOT cercetează fosta conducere a FRF pentru că o parte din banii folosiţi la construirea bazei de pregătire de la Buftea ar fi fost „sifonaţi” către Raluca Sandu, întâmplător fiica şefului de atunci al FRF. Detalii pe larg puteţi citi aici.  Apărarea lui Mircea Sandu, dacă i se poate spune aşa, constă în afirmaţia că el nu are habar dacă firma israeliană care a primit contractul pentru construirea bazei a semnat apoi vreun contract de consultanţă cu firma Ralucăi Sandu.  Probabil cetăţeanul Sharon Zaid Hanan, care reprezenta constructorul SC Baran România SRL, a simţit nevoia să-i dea 1 milion de euro Ralucăi Sandu pe ochi frumoşi (pe care de altfel fata îi are) , nu pentru că altfel n-ar fi obţinut în veci contractul.

Acum să vă explic şi satisfacţia din titlul acestei postări: în 1990, când Mircea Sandu a devenit preşedinte al FRF, România  făcea egal cu Argentina lui Maradona la CM de fotbal. La nivel de cluburi,  o echipă românească (Steaua) avea în palmares Cupa Campionilor Europeni câştigată în 1986 plus încă o finală jucată în 1989, o altă echipă românească (Dinamo) avea în palmares o semifinală CCE (pierdută contra lui Liverpool în 1984) şi juca semifinala Cupei Cupelor chiar în 1990. Generaţia de fotbalişti crescută ÎNAINTE de venirea lui Mircea Sandu la cârma FRF avea să ducă România în sferturi la CM 1994 şi să asigure ieşirea din faza grupelor la CM 1998 şi Euro 2000. Pentru aceste succese de după 1990 numitul Mircea Sandu (ştiaţi că îl mai cheamă şi Traian?)  şi-a asumat creditul, deşi nici unul dintre fotbaliştii importanţi care au contribuit la obţinerea lor nu fusese crescut în perioada în care el a condus FRF.

În 2014, la finele acestei perioade care parcă nu se mai termina, publicul românesc aproape că uitase cum e să ai Naţionala calificată la un turneu final (o singură calificare şi aia obţinută cu arbitrul în tot intervalul 2000-2014)  iar „performanţele”  la nivel de club erau jalnice. Mai mult, nivelul întrecerii interne s-a prăbuşit îngrozitor: dacă în anii 1987-1990  echipele „de linia a doua” puteau obţine măcar pe teren propriu victorii de palmares contra granzilor Europei (în toamna lui 1988 Oţelul Galaţi, echipă aflată la acel moment în subsolul clasamentului Ligii 1 bătea cu 1-0 pe Juventus Torino în cupa UEFA)  în 2014 ajunsesem să ne bucurăm când o echipă românească de top trece de tururile preliminare din Europa League!

Cu alte cuvinte, din punctul meu de vedere Mircea Sandu îşi merită pe deplin titulatura de „gropar al fotbalului românesc”. Asta pentru că în România nivelul acestui sport s-a prăbuşit ca urmare a Citește restul acestei intrări »


Demiterea lui Mircea Sandu (şi implicit Piţurcă) în 3 paşi simpli

20 noiembrie 2013

După ce barbugiul infractor (condamnat cu sentinţă definitivă pentru fals în înscrisuri private) şi-a bătut joc de speranţele unui popor întreg, nu cred că mai există prea mulţi oameni în România care sa nu dorească o curăţenie generală în şerpăria de la FRF.  Aşa că treaba trebuie începută cu individul care i-a făcut lui Piţurcă un contract beton cu o clauză de reziliere enormă, acelaşi individ care păstoreşte de 23 de ani dezastrul fotbalului românesc: Mircea Sandu.

Ni s-a repetat obsesiv în ultimii ani, de către năimiţii lui Mircea Sandu (şi ai clanului de puşcăriaşi albanezi care a căpuşat FRF-ul sub domnia lui) din presa sportivă că acesta nu poate fi îndepărtat din fruntea FRF pentru că a creat o încrengătură inimaginabilă de interese, care include puzderia de cluburi din eşaloanele inferioare, AJF-urile şamd. Şi cum fiecare dintre aceste cluburi are câte un vot în Adunarea Generală, vezi-Doamne hidra cu mii de capete a lui Mircea Sandu n-ar putea fi dovedită nici măcar de Făt-Frumos.

Nimic mai fals! Tot acest eşafodaj bestial cădit de groparul fotbalului românesc poate fi prăbuşit în 3 paşi simpli, cu condiţia ca autorităţile statului să vrea să se implice, scoţând FRF-ul şi implicit Naţionala de sub controlul lui Mircea Sandu:

1. Identificarea cluburilor din eşaloanele inferioare care supravieţuiesc strict din bani primiţi de la autorităţile locale sau de la diverse companii de stat.

Conform statutului FRF, publicat pe site-ul instituţiei, puzderia de cluburi din liga a doua şi a treia au fiecare câte un vot în Adunarea Generală a FRF, iar lor li se mai adaugă cluburile de juniori din primele două eşaloane,  toate AJF-urile, cluburile de fotbal feminin, de fotbal în sală etc etc:

Structura Adunarii Generale a FRF

Având în vedere că până şi în prima divizie aproape jumătate din cluburi nu ar putea supravieţui fără ajutorul primăriilor sau companiilor de stat, vă daţi seama ce e pe la divizia a doua şi a treia.

2. „Băgarea în şedinţă” a primarilor şi directorilor de companii de stat care susţin aceste cluburi din eşaloanele inferioare.  Etapa asta cred că nu mai are nevoie de prea multe detalii, Dragnea a arătat cu ocazia mazilirii miliţianului Dragomir că se descurcă foarte bine şi cu şefii de cluburi din Divizia A, darmite cu niscaiva primari care ţin echipe de B sau C.

3.  Convocarea Adunării Generala Extraordinare a FRF şi mătrăşirea lui Mircea Sandu.  Deşi pare etapa cea mai simplă (odată ce au fost parcurse primele două) partea asta este, de fapt, cea mai complicată, pentru că Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Adunării Generale a FRF este o capodoperă de gândire bolşevică şi a fost conceput în aşa fel încât Citește restul acestei intrări »


Meciul cu Ungaria, între încăpăţânarea tâmpă a lui Piţurcă şi norocul său nefiresc

23 martie 2013

Dacă am spune că România a jucat în 10 oameni meciul cu Ungaria am greşi, pentru că un om care nu este pe teren nu poate rata cu poarta goală şi nu are cum să reuşească să-şi „facă” în afara terenului o minge când a scăpat singur cu portarul. Bogdan Stancu, prezent 93 de minute pe teren din încăpăţânarea tâmpă a lui Piţurcă, a reuşit aceste două „performanţe” plus multe alte „chifle” demne de un jucător din divizia C, nu de un titular al echipei naţionale. Şi, cu toate astea, plus forma slabă prinsă de câţiva componenţi de bază ai Naţionalei, România a reuşit să scoată un 2-2 nemeritat dar util în deplasarea cu Ungaria.

Evident, lucrul ăsta ne arată ce victimă sigură era Ungaria dacă România alinia cea mai bună echipă posibilă şi avea un antrenor care să se remarce mai mult prin calităţile de tactician şi mai puţin prin norocul nefiresc.  Nici măcar nu era nevoie să fii vreun antrenor de top ca să faci din mers ajustările care ne-ar fi adus aproape sigur 3 puncte mari cu Ungaria:  Bogdan Stancu trebuia să zboare de pe teren cu mult înainte de minutul 44 în care a ratat cu poarta goală,  Maxim fiind soluţia evidentă pe postul respectiv. Chipciu, aflat în mare formă, putea fi introdus la pauză în locul unui Torje neconvingător, iar a treia schimbare putea fi păstrată pentru final, ca să nu riscăm să rămânem în 10 după vreo accidentare.

Mi-e greu să cred că schimbările astea, pe care le-a „văzut” probabil jumătate din ţară, nu le-a văzut şi Piţurcă. Doar că logica piţurciană funcţionează după criterii gen Citește restul acestei intrări »


Piţurcă – momentul adevărului

6 septembrie 2011

Oricât nu l-aş suporta eu pe antrenorul poreclit „Satana” (şi asta nu doar pentru că nu văd cum un individ prins că trişază în cazino ar mai avea ce căuta în vreun sport, fie el şi fotbal) trebuie să recunosc un lucru: cifrele reci ne-au demonstrat că Piţurcă este un antrenor net superior nu numai lui Răzvan Lucescu, dar şi multor altor antrenori pe care i-a avut Naţionala României de-a lungul vremii.

 În plus, trebuie să admitem cu toţii că Piţurcă a reuşit să bată Olanda în meci oficial, al cărui miză era locul I în grupă, şi să ne ducă la un turneu final după o pauză destul de lungă. Iar la respectivul tuneu final am fost la un penalty ratat de calificarea în faza superioară, dintr-o grupă cu Olanda, Italia şi Franţa.

 Aşa că, oricât ne-ar sta în gât halul în care ne-am făcut de râs în ultimul meci de la Euro 2008, când Olanda vroia să ne dea meciul ca să scape de italieni, iar Piţurcă ţinea echipa cu curu-n poartă până s-au săturat olandezii să ne tot invite să atacăm şi ne-au umplut sacul, e greu să ne supărăm că Piţurcă a fost adus pe post de salvator după ce Răzvan Lucescu ne-a adus la nivelul unui 1-1 acasă cu Albania.

 Toate bune, însă, din păcate, Piţurcă pare din nou hotărât să demonstreze că e un bun antrenor dar un selecţioner mizerabil. Îndepărtarea lui Mutu şi Tamaş, sub un pretext penibil (auzi domle, au fost să bea cu două zile înaintea unui amical cu amatorii din San Marino) doar pentru că Mutu le-a dat cu flit aşa-zişilor impresari Becali (care erau să-i termine cariera) a fost doar primul pas. A urmat readucerea en fanfare a lui Bănel Nicoliţă, sportiv care, într-o ţară în care se poate trăi din atletism, ne-ar fi reprezentat cu cinste în probele de fond pe la Olimipadă şi CM, în loc să fie pus să se chinuie cu o minge cu care n-are nici o treabă. După care, evident, au reapărut şi Cociş, Ovidiu Petre şamd, adică jucători care au tot atâta talent cât şiretul de la una dintre ghetele lui Pancu, fotbalist aflat în vârf de formă dar pentru care Piţurcă n-a avut ochi.

 Şi aşa ajungem la fondul problemei: Naţionala s-a scufundat încet dar sigur nu pentru că n-am mai avea jucători buni, ci pentru că, pe finalul precedentului mandat al lui Piţurcă şi sub conducerea dezastruoasă a lui Răzvan Lucescu, Citește restul acestei intrări »