Stejarii bat eroic Samoa 17-13, tricolorii se fac de râs cu Olanda 0-3

18 noiembrie 2017

Romania-Samoa 17-13 revenire de la 3-13

Dacă nu ştiaţi, astă seară, în faţa a câteva mii de spectatori adunaţi în tribunele aproape improvizate ale stadionului Arcul de Triumf, România a învins eroic Samoa. Stejarii au câştigat cu 17-13 un meci în care au fost conduşi cu 13-3  în minutul 49, reuşind încă una din revenirile de senzaţie devenite marcă înregistrată de când Lynn Howells este selecţioner.

Nu aş fi stricat bucuria acestei seri printr-o comparaţie cu dezastrul jenant petrecut marţi pe Naţional Arena, în faţa a zeci de mii de masochişti care au dat banii lor munciţi ca să-i vadă din nou pe Chiricheş, Stanciu şi alte petarde exportate fraudulos de Becali cum se fac de râs cu Olanda. Dar faptul că Lynn Howells a reuşit să pună Stejarii pe picioare, în vreme ce Daum a fost făcut harcea-parcea de „presa sportivă” aflată în buzunarul mic al clanului Becali merită comentat pe larg, pentru că diferenţa de atitudine, de forţă mentală şi evident de rezultate dintre Stejari şi tricolori este în momentul de faţă uluitoare.

Pe scurt, FRR a constatat acum vreo 5 ani că ne ducem de râpă cu reprezentativa de rugby, riscând ruşinea unei necalificări (în premieră pentru Stejari) la un Campionat Mondial. Aşa că şi-a făcut ochirea roată şi a ales un tehnician britanic „de modă veche”, pe care să ni-l putem permite şi care să folosească la maxim excelentul nostru pachet de înaintare în timp ce retuşează pe ici pe colo ce se mai poate retuşa prin defensivă.  Eu unul am avut mari rezerve faţă de această abordare şi le-am exprimat cât se poate de succint, chiar într-un moment în care se obţinuse un rezultat entuziasmant. Dar toate criticile la adresa lui Lynn Howells au fost la fel ca a subsemnatului: civilizate, la obiect şi mai ales constructive.  Aşa că în momentul în care a devenit evident că metoda şi stilul alese de bătrânul galez chiar produc rezultate nesperate pentru nivelul la care se află actualmente rugby-ul românesc, omul a fost lăsat să facă fix ce ştie el mai bine, chiar dacă asta înseamnă rugby-ul britanic al anilor ’70-’80.

Pe de altă parte, FRF a constatat şi ea că sub „înţeleapta îndrumare” a unora gen Piţurcă ne ducem de râpă cu Naţionala de fotbal, aşa că l-a adus pe bani mulţi pe Cristoph Daum, un antrenor cu o carte de vizită incomparabil mai semnificativă decât a lui Lynn Howells. Doar că în fotbal se învârt sume incomparabile cu cele din rugby, iar interesele unor profitori de duzină de genul celor din clanul becali au transformat de mult presa sportivă de la noi într-un soi de Citește restul acestei intrări »


Japonia bate Noua Zeelandă la rugby în 7, TVR bate recordul la imbecilitate

9 august 2016

După surpriza utiaşă de la Cupa Mondială din Anglia, când selecţionata de rugby în 15 a Japoniei a reuşit să bată Africa de Sud, niponii au recidivat azi cu o ispravă de proporţii epice: victorie (14-12)  contra echipei de rugby în 7 a Noii Zeelande, la turneul olimpic de la Rio. Asta deşi neo-zeelandezii au prezentat o echipă garnisită cu vedete, inclusiv faimosul Sonny Bill Williams şi au făcut uz la maxim de forţa net superioară a jucătorilor. (primul lor eseu fiind marcat după ce una dintre aripi a dat la o parte trei japonezi ca pe popice).

Desigur, TVR nu a ratat ocazia de a demonstra din nou totala imbecilitate a directorilor săi de programe: în timp ce japonezii făceau istorie la rugby în 7, pe TVR 3 era transmis meciul de volei Franţa-Mexic. Care probabil interesa personalul celor două ambasade, câ in rest mi-e greu să cred că stârnea măcar vreo urmă de pasiune printre practicanţii voleiului din România, darmite pentru publicul larg.

Până la urmă, ai drepturile de transmisie pentru Olimpiadă, chiar dacă grila a făcut-o vreun politruc cât de greu e să ai 2-3 oameni care să ţină un ochi pe diversele transmisii pe care le primeşti si să comute pe câte un eveniment care prezintă interes? Când vezi că  un meci de rugby în 7 (care durează în total 14 minute)  are potenţialul de a produce o asemenea surpriză (la pauză scorul era egal)  , cât de prost să fii Citește restul acestei intrări »


Unde altundeva decât la rugby îi mai bat românii pe ruşi cu 30-0?

27 februarie 2016

Azi, în cel mai deplin anonimat, s-a desfăşurat la Iaşi meciul dintre echipele naţionale de Rugby ale României şi Rusiei, contând pentru Cupa Europeană a Naţiunilor (tuneu care ţine practic loc de preliminarii pentru viitoarea Cupă Mondială).  Programată la o oră la care se joacă de obicei meciurile de fotbal din divizia B (14.00) , partida s-a desfăşurat pe stadionul Emil Alexandrescu din  Iaşi, în prezenţa unui număr infim de spectatori şi nu a putut fi urmărită decât de abonaţii Dolce.

În ciuda totalului dezinteres al TVR „stejarii” şi-au văzut de treabă şi au demolat Rusia cu un sec 30-0, obţinând şi punctul bonus ofensiv pentru patru eseuri marcate. De fapt, au făcut ce era de aşteptat să facă o echipă naţională care se încăpăţânează să ne ducă la fiecare turneu final al unui Campionat Mondial pe care, în ultima vreme, îl mai depăşesc dpdv al numărului de telespectatori doar CM de fotbal, Olimpiada de vară, UCL şi încă vreo 2 competiţii de interes planetar.

Scorul este foarte corect în raport cu cele întâmplate în teren  şi prezintă cu atât mai mult interes cu cât rezultatele bune ale rugby-ului românesc la nivel de echipă Naţională vin în flagrantă contradicţie cu modul în care acest sport este pur şi simplu îngropat intenţionat din punct de vedere mediatic.

Întrucât nu mă număr printre cei care zbiară (de cele mai multe ori din interes) că TVR ar trebui condusă pe principii comerciale, mi se inacceptabil modul în care televiziunea NAŢIONALĂ ignoră un sport în care avem Citește restul acestei intrări »


România învinge Canada jucând rugby-ul anilor ’70

6 octombrie 2015

Victoria eroică a Stejarilor, care au întors Canada de la 0-15 în minutul 52 pentru a câştiga cu 17-15, ne-a câştigat foarte mult respect în lumea rugby-ului, mai ales datorită dăruirii şi spiritului de luptă arătate pe parcursul întregului meci. Conform BBC, această răsturnare de scor este un record absolut în istoria Cupei Mondiale,  The Telegraph ne numeşte „The comeback kings”, pe scurt mulţumită rugby-ului apărem în sfârşit în presa englezească drept nişte oameni respectabili, capabili de realizări ieşite din comun. Până şi un tabloid penal ca The Daily Mail, specializat în insultat românii, scrie că „Mihai Macovei inspires remarkable comeback as tier two nations produce Rugby World Cup classic„, chestie care presupun că nu mai are nevoie de traducere.

Oricât de plăcută ar fi însă această victorie şi oricât ne-ar entuziasma felul extraordinar în care au luptat băieţii noştri, o analiză lucidă a meciului ne îndeamnă la orice altceva decât la optimism. În primul rând, s-a dovedit că şi contra unui adversar mai slab cotat decât noi, suntem incapabili să generăm cel mai mic pericol construind vreun atac pe trei sferturi. Faza în care Csaba Gal a fost la un pas de eseu a fost rezultatul unei defensive conştiincioase (blocarea inspirată a unui şut de degajare) iar alt moment de pericol nu am creat cu trei sferturile vreme de 80 de minute.În al doilea rând, Canada – o Naţională care are în spate un campionat intern 100% amator – ne-a marcat ambele eseuri pe trei sferturi şi a mai fost aproape în câteva rânduri să închidă meciul cu puncte aduse de acelaşi „departament”. Sigur, federaţia noastră nu are banii canadienilor, nici România nu e o ţară în care să-ţi doreşti să emigrezi, aşa că noi nu am putut deocamdată să racolăm jucători de nivelul lui DTH van der Merwe. Dar în mod evident ar trebui să se investească bani serioşi în selecţionarea şi creşterea unor copii care să poată să alerge la viteza cerută de rugby-ul modern, altfel riscăm să ne prezentăm la viitoarele Cupe Mondiale cu un pachet de înaintare decent spre bun ca forţă, dar care este pur şi simplu ocolit de echipele adverse, în vreme ce trei sferturile noastre par a avea două viteze: pe loc şi deloc.

Bineînţeles, pentru lotul pe care îl avem la această Cupă Mondială, un antrenor britanic „de şcoală veche”, cum este Lynn Howells, s-a dovedit a fi cât se poate de potrivit. Omul a pus echipa să joace rugby-ul britanic „în zece” al anilor ’70-’80, iar slăbiciunea evidentă a înaintaşilor canadieni, coroborată cu forma penibilă a celor doi transformeri, ne-au permis să realizăm o răsturnare de scor spectaculoasă şi să obţinem victoria. Dacă aveam şi un kicker capabil să şuteze ca lumea în margine (aşa numitul „corner game” al englezilor) am fi putut îngropa aproape tot jocul în pachetul de înaintare şi am fi câştigat mai clar, poate chiar fără emoţii.  Dar asta contra unei Canade cu înaintaşi care joacă la echipe de amatori.

În ce măsură poate fi potrivit pentru reclădirea pe baze moderne a rugby-ului românesc un om trecut de 70 de ani şi care în mod evident ştie (altfel foarte bine, nimic de spus) un stil de joc de pe vremea când nici nu exista Cupa Mondială?  Răspunsul la această întrebare îl avem privind statisica distanţelor câştigate cu mingea în mână de jucătorii din cele două linii de trei sferturi, în meciul de azi:

player distance carried 3/4

player distance carried 3/4

Logic vorbind, putem face două alegeri: Citește restul acestei intrări »


Cum s-a făcut de râs Noua Zeelandă în finala CM de Rugby

25 octombrie 2011

 

Statisticile finalei CM de Rugby 2011

Statisticile finalei CM de Rugby 2011

În minutul 46 al marii finale, căpitanul Franţei, Thierry Dusautoir, culca mingea în terenul de ţintă neo-zeelandez, chiar lângă buturi, iar inevitabila transformare care a urmat ducea scorul la 8-7. Firesc, toată lumea se aştepta ca rugbiştii all-black, rămaşi cu un singur punct avantaj, să se arunce peste francezi pentru a-şi asigura o victorie finală la care visau de 24 de ani. Aiurea! Ce a urmat a fost probabil cea mai ruşinoasă pagină din istoria rugby-ului neo-zeelandez: o naţională a cărei filozofie de joc este atacul spectaculos, purtat cu fantezie, la mână, s-a dat peste cap şi s-a transformat pentru 24 de minute într-un soi de copie pocită a sinistrei Anglii care ciordea Cupa Mondială în 2003.

 În faţa a zeci de milioane de telespectatori uluiţi şi a unui stadion care, până la urmă, a ajuns să înlocuiască freneticele scandări de susţinere cu huiduielile, gazdele au început să aplice cu o  îndârjire demnă de o cauză mult mai bună oribila reţetă grămadă-şut în tuşă în toate fazele în care mingea mai ajungea la ei. Chestie care, de altfel, se întâmpla tot mai rar şi nu s-ar mai fi întâmplat aproape deloc dacă nu ieşea la rampă arbitrul sud-african Craig Joubert, cel care, în ciuda numelui de familie 100% franţuzesc, a fpcut tot ce era posibil pentru ca neo-zeelandezii să cucerească trofeul.  

 Sigur, nimeni nu poate nega faptul că gazdele au apărat exemplar extrem de fragilul avantaj, dar la asta a contribuit si  faptul că arbitrul a judecat în favoarea lor absolut orice fază cât de cât discutabilă, lucru mai puţin obişnuit la rugby.  Cum neobişnuite sunt şi discuţiile de acest gen  într-un sport în care arbitrajul video a fost introdus de peste 12 ani, fapt care explică de ce francezii au preferat să înghită găluşca fără scandal, decât să fie ridiculizaţi ca bad loosers de către lumea anglo-saxonă, majoritară în rugby-ul mare.

 Problema acestui meci n-a fost însă, până la urmă, arbitrajul „găzdar” al lui Joubert, ci faptul că o echipă pe care mulţi o vedeau ca aproape invincibilă s-a făcut cumplit de râs, jucând literalmente abject din dorinţa de a câştiga cu orice preţ un trofeu. Sincer, e oarecum de înţeles că neo-zeelandezilor le stătea în gât faptul că, înaintea acestui turneu, sud-africanii adunaseră două cupe mondiale din numai 4 participări, iar vecinii şi rivalii din Australia se mândreau şi ei cu două trofee, ce-i drept strânse din 6 participări. Dar de aici şi până la a abandona o filozofie generoasă de joc, care ţi-a adus fani în toată lumea, era cale lungă, care n-ar fi trebuit parcursă aşa uşor.

 E drept şi că trofeul rămâne, iar modul în care a fost obţinut se cam uită, lucru repede confirmat de mulţimile care s-au adunat pe străzile din Auckland pentru a sărbători victoria. Şi asta deşi cu numai o oră înainte, publicul de pe stadion îşi huiduise copios propria echipă, când înţelesese că jucătorii care au făcut de râs tricoul all black intenţionau să îngroape mingea în grămadă până la finalul partidei. Însă pentru fanii din afara Noii Zeelande, care credeau că Citește restul acestei intrări »


România-Namibia 17-21, sau cum am ajuns în lumea a patra a rugby-ului

11 iunie 2010

 În timp ce atenţia întregii planete era îndreptată spre  festivitatea de deschidere a C.M. de fotbal, pe stadionul Arcul de Triumf se desfăşura unul din cele mai triste episoade din istoria rugby-ului românesc: naţionala era învinsă de reprezentativa Namibiei, echipă din lumea a patra a acestui sport!

 Pentru cine nu e prea familiarizat cu rugby-ul, trebuie precizat că, într-o măsură chiar mai clară decât în Africa de Sud, rugby-ul este sportul minorităţii albe în Namibia, iar această minoritate abia mai reprezintă, în 2010, 6% din cele 2,1 de milioane de locuitori. Cu alte cuvinte, naţionala României a fost bătută azi de o echipă similară cu o reprezentativă a Botoşaniului! Afirmaţia nu este deloc exagerată, iar cei care au văzut meciul s-au putut convinge de faptul că echipa Namibiei era formată din Citește restul acestei intrări »