Băsescu duce justiţia de la „e clar că” în cazul Năstase la „considerente telepatice” în cazul Voiculescu

27 septembrie 2013

Mai ţineţi minte bancul ăla celebru cu „teoretic avem 3000 de dolari, dar practic avem doar 3 curve”? Cam aşa se poate rezuma, în câteva cuvinte, tentativa lui Băsescu de a intra în istorie prin condamnarea de către regimul său a unor personaje percepute (pe drept sau nu, n-are rost să discutăm asta acum) de marea masă a românilor ca fiind corupte dar intangibile pentru Justiţie. Teoretic vorbind, condamnările lui Năstase şi Voiculescu ar fi un lucru bun, pentru că ar arăta populaţiei faptul că nimeni nu e mai presus de lege. Practic însă, din cauza că Năstase şi Voiculescu au fost condamnaţi fără nici un fel probe, populaţia percepe (corect) că s-a trecut din epoca „ăia grei nu pot fi condamnaţi” în epoca „cine controlează Justiţia îi condamnă pe ăia grei din tabăra cealaltă”.

Pentru Justiţia din România, acest nou statut este o lovitură în moalele capului. Dacă vreţi, e ca în westernuri: şeriful neputincios, care se ascunde în birou când bandiţii terorizează strada, e privit cu milă şi oarecare dispreţ de către spectatori. În schimb, şeriful care este pe mână cu una din bande ocupă unul din locurile fruntaşe pe lista celor pe care publicul vrea să-i vadă împuşcaţi, de preferinţă cât mai repede.

Pentru ca dezastrul de imagine să fie complet, noul pas făcut în cazul lui Voiculescu aruncă şi mai tare în derizoriu actul de Justiţie din România. Barem Năstase a fost condamnat pe bază de „e clar că” (instanţa supremă scriind negru pe alb în motivarea sentinţei că îl condamnă întrucât e clar că restul inculpaţilor n-aveau cum să acţioneze în favoarea lui fără ca el să aibă cunoştinţă despre acest lucru), iar asta e ceva ce omul de rând poate pricepe şi chiar aproba. Gogu X din cine ştie ce parte a României profunde nu are de unde să ştie că formularea ” e clar că” ascunde de fapt lipsa problelor directe, habar n-are de principiile de drept şi îşi spune „hai domle, dacă ăia au strâns bani pentru Năstase n-o să credem acum că el n-a ştiut.

În cazul lui Voiculescu însă, rechizitoriul întocmit de Parchet precizează negru pe alb că „Analiza întregului mecanism  (aici urmează înşiruirea elementelor „mecanismului”, care în sine nu reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat Voiculescu – nota mea) relevã de asemenea faptul cã învinuitul şi-a folosit influenţa politicã pentru a controla prin interpuşi întregul proces de privatizare a societãtii în condiţii care sã îi faciliteze achiziţia pachetului de acţiuni la un preţderizoriu – o versiune contrarã însemnând sã admitem cã toţi cei implicaţi şi-au încãlcat atribuţiunile de serviciu sau au acţionat în interesul SC”Grivco”SA Bucureşti din considerente telepatice ori din necunoaştere sau prostie .” Sau, pe româneşte, zice că sunt doar trei variante: 1. Corupţia, 2. Voiculescu telepatul care controlează minţile sau 3. Prostia şi că inculpaţii ar trebui condamnaţi pentru că doar prima e plauzibilă.

În primul rând, ştiind foarte bine că Voiculescu e patron de trust media, persoana care a băgat „considerentele telepatice” în rechizitoriu a dat dovadă fie de imbecilitate crasă, fie de ţăcăneală pură, pentru că era cât se poate de firesc ca o asemenea referire (absurdă într-un act de urmărire penală) să fie ridiculizată în fel şi chip. Iar în felul ăsta orice român care înţelege cât de cât cum ar trebui să funcţioneze Parchetul are ocazia să-şi tragă palme în timp ce se gândeşte ce specimene ocupă şi acolo posturi foarte călduţe la DNA, pe bani publici, în vreme ce procurori competenţi şi care chiar ştiu să ancheteze sunt îngropaţi sub maldăre de mii de dosare derizorii. Ca să folosesc şi eu o formulare mai nou foarte îndrăgită în Justiţia din România, e clar că o persoană care bagă referiri la „considerente telepatice” într-un rechizitoriu nu are ce căuta nici în procuratură, necum la DNA, locul ei fiind mai degrabă pe la rugăciunile publice organizate de diverşi dacomaniaci „telepaţi” pe la Sarmizegetusa. Normal că formularea „dosarul telepatia” a intrat imediat în conştiinta publicului şi a contribuit din plin (şi din păcate cu temei) la ridiculizarea actului de justiţie în general, chiar dacă referirea absurdă la telepatie pur şi simplu nu-şi avea locul în rechizitoriu.

În al doilea rând (şi poate chiar mai grav decât inepţia cu telepatia), modul în care rechizitoriul încearcă să ajungă la o concluzie care să justifice condamnarea nu are nici o legătură cu felul în care ar trebui să funcţioneze Justiţia.  Instanţa nu e concurs „ştii şi câştigi”, într-un stat de drept nu poţi să Citește restul acestei intrări »

Reclame