Claudiu Pândaru era „jurnalistul” care îşi primea pe mail întrebările de la Elena Udrea?

21 octombrie 2015

Dezvăluirile zdrobitoare făcute de DNA în dosarul „Gala Bute”, ca urmare a percheziţiilor informatice făcute în computerul unuia dintre acoliţii Elenei Udrea,  au aruncat în aer orice credibilitate vor fi avut vreodată trusturile patronate de Adrian Sârbu.

Dati click pe imagine pentru a o afisa full size

Dati click pe imagine pentru a o afisa full size

Dupa cum se poate vedea în mailul pe care Tudor Breazu il trimite Elenei Udrea, atât la emisunea „După 20 de ani” ( unde Pândaru participa ca un soi de co-moderator/ invitat permanent/ cum îşi mai spunea el acolo ) cât şi la interviurile Gândul  (pe care le realiza acelaşi Pândaru)  „prostituţia” era maximă. Elenei Udrea i se transmite că la „După 20 de ani” poate transmite temele pe care vrea să le atingă şi că i se vor transmite din timp şi temele pe care „jurnaliştii”-piarişti vor să le abordeze, iar la interviurile Gândul i se spune direct că poate participa când vrea şi pe ce teme vrea.

Semnul de întrebare pe care l-am pus în titlu se mai poate referi în momentul ăsta doar la modalitatea prin care informaţiile erau transmise între Udrea şi Pândaru. Poate comunicarea dintre cei doi se realiza prin intermediul asistentei Elenei Udrea, poate lui Claudiu Pândaru nu i se dictau chiar  cuvânt cu cuvânt întrebările ci doar i se transmiteau subiectele pe care avea voie să le atingă. Cert este însă că nu se mai poate nega în nici un fel faptul că la Gândul, sub ochii îngâduitori ai lui CTP, Claudiu Pândaru făcea PR de cea mai joasă speţă pentru Udrea , încălcând Citește restul acestei intrări »

Reclame

Lucescu – şofer imprudent, CTP – vatman troglodit?

10 ianuarie 2012
Mircea Lucescu flutura cu mandrie tricolorul romanesc dupa castigarea cupei UEFA cu echipa ucrainiana Sahtior

Mircea Lucescu flutura cu mandrie tricolorul romanesc dupa castigarea cupei UEFA cu echipa ucrainiana Sahtior

 În clipa în care am aflat, cu destulă întârziere, că Mircea Lucescu a fost implicat într-un accident de maşină produs din vina lui, am fost 100% sigur că subiectul ăsta n-are cum să fie ratat de către CTP. Şi asta din două motive foarte clare:

 1. Pentru că numitul Cristian Popescu, auto-botezat CTP, este pur şi simplu ars la maţe de  succesul mainstream, cel care te face cunoscut şi de multe ori chiar iubit până în ultimul cătun, iar Mircea Lucescu a fost în stare să aibă acest gen de succes şi în România, şi în Turcia, ba chiar şi în Ucraina. Ce s-o mai lungim, Lucescu senior este, la ora asta, printre cei mai celebri români din lume, iar accidentul lui a fost ştire în India şi Taiwan… (pare incredibil, dar daţi click aici )

2. Pentru că, auto-exilat la volanul unei Dacii antediluviene, strict din ipocrizie şi din dorinţa de a părea patriot şi „of the people”, CTP a dezvoltat un complex cumplit la adresa celor care îşi permit o maşină  mai răsărită.  Omul şi-a exhibat acest complex într-un articol (de altfel foarte reuşit, chiar dacă fundamental greşit) botezat „Sentimentul românesc al fiinţei în gip” şi de atunci tot pedalează pe această idee, indiferent cât de puţină legătură are cu cazurile luate în discuţie.

CTP in exercitiul functiunii

CTP in exercitiul functiunii

 Ori, din ce-am aflat şi eu de când am terminat vacanţa şi m-am întors la muncă (şi asta de la cunoştinţele din Poliţia Rutieră, nu din relatările bezmetice din presă) accidentul lui Mircea Lucescu chiar n-are nimic de-a face cu vreo mârlănie de parvenit, cum sugerează în mod abject CTP, într-un text care nici nu mai arată a articol, ci a strigătură de ultras stelist, complexat de succesul unui dinamovist notoriu.

 Pur şi simplu Mircea Lucescu a făcut o manevră interzisă, pe care o fac zilnic sute de şoferi în locul respectiv, din cauză că intersecţia de la Apaca este gândită cu curul, nu cu capul, şi te obligă să ocoleşti câţiva kilometri dacă vrei să mergi dinspre AFI Palace spre bulevardul Iuliu Maniu.  Ghinionul (şi, foarte probabil, ticăloşia vatmanului, dar acest lucru rămâne să fie stabilit cu certitudine de anchetatori)  au făcut ca relativ modestul SUV Kia (nu Porsche, nu Audi, nu BMW) condus de Mircea Lucescu să fie tamponat de tramvai, care, evident, se deplasa regulamentar, pe şinele lui.

 De pe patul de spital, înainte de a intra în operaţie, Mircea Lucescu a declarat că „vatmanul parcă a vrut să dea peste mine”, iar asta l-a determinat pe CTP, personaj care, mai mult ca sigur, n-a fost curios să afle circumstanţele exacte ale producerii accidentului, să scrie nişte miştouri penibile, gen „De ce vatmanul nu a încercat să vireze, să iasă cu roţile de pe şine şi s-o ia pe asfalt pe lângă gipul lui Lucescu?”

 Ca om al cărui unchi a scăpat cu viaţă doar pentru că a avut, acum mulţi ani, prezenţa de spirit să sară din Oltcitul care se oprise buclucaş taman pe şine, şi pe care vatmanul care a dat peste el îl văzuse de la peste un kilometru, îndrăznesc să afirm că numai un idiot (ceea ce nu e cazul lui CTP) sau un om de o rară mârşăvie putea scrie aşa ceva.  Pentru că e foarte evident că una e ca Lucescu să fi făcut stânga la câţiva metri de tramvai, iar vatmanul să nu fi avut de ce să rişte viaţa a cine ştie câţi călători, trântind frâna şi întinzându-i pe jos sau buşindu-i cu capetele de scaune, şi cu totul alta e ca respectivul vatman să fi avut tot timpul din lume pentru a frâna lejer, dar să fi dat peste Kia lui Lucescu din acelaşi motiv care îl determină pe CTP să folosească fără jenă cuvântul inventat gip pentru o maşină relativ ieftină şi în nici un caz de fiţe.

 Ori declaraţia dată de şoferiţa peste a cărei maşină a fost aruncată Kia lui Lucescu arată clar că   Citește restul acestei intrări »


Filmul surd în România mută – de ce n-am citit această carte?

3 decembrie 2011

 Răspunsul scurt şi oarecum răutăcios-glumeţ la întrebarea din titlu ar fi „pentru că am citit „Vremea mânzului sec”. Cum însă orice scriitor merită, în principiu, o a doua şansă, adevăratul răspuns este niţel mai elaborat, mai crud şi, până la urmă, fără legătură cu calităţile de scriitor ale lui C.T. Popescu (pe numele său din buletin Cristian Popescu, fără nici un Tudor).

 Am spus de nenumărate ori în ultimii 15 ani, în cunoştinţă de cauză, că fostul redactor-şef de la Adevărul şi director de la Gândul este, mai mult ca sigur, cel mai important editorialist al perioadei de după 1989. Cu toate astea însă, nu sunt interesat de citirea ultimei cărţi semnate de Cristian (Tudor) Popescu, iar motivul este cât se poate de raţional: am avut, vreme de peste o decadă, ample oportunităţi să constat că lucrul care-l irită cel mai mult pe acest om este adevăratul succes de public.  Nu succesul de salon, repurtat în cercurile de cunoscători cu sau fără ghilimele: pe ăsta dl C.(T).P. îl tolerează amuzat, cu un zâmbet condescendent, în vreme ce ori îl laudă pe împricinat, fie el prozator, poet sau cineast, cu un entuziasm voit exagerat sau, dimpotrivă, îl critică (de obicei pe deplin justificat). Vorbesc de acel lucru pe care americanii îl numesc „mainstream succes”, ăla care-l face pe un om să fie nu doar cunoscut ci şi respectat sau chiar  iubit atât în Bucureşti cât şi în ultimul cătun al României.  Ei bine, succesul ăsta nu-i place deloc d-lui C.(T.)P. sau mai bine spus, ca să nu ne mai ferim de vorbe, îl arde literalmente la maţe. Şi asta pentru un motiv foarte simplu, şi anume că este acel lucru pe care Cristian (Tudor) Popescu şi l-a dorit din tot sufletul, dar pe care n-a fost niciodată în stare să-l aibă.

 Sigur, această frustrare, folosită în mod conştient de un om cu certe calităţi scriitoriceşti, ar putea produce chiar o capodoperă. Problema d-lui  C.(T.)P. este însă exact faptul că refuză în mod conştient să accepte faptul că suferă de complexul descris mai sus, complex care răzbate din editorialele încărcate de ură pe care acest om le-a scris în decursul timpului contra lui Hagi sau lui Adrian Păunescu, contra gimnastelor sau contra lui Sergiu Nicolaescu, contra lui Doroftei sau contra eternului copil-problemă al fotbalului românesc, Adrian Mutu. Aşa că, bineînţeles, în loc să se ferească precum dracu’ de tămâie de datul cu presupusul despre oameni de succes, Cristian (Tudor) Popescu s-a apucat taman de critica cinematografiei româneşti pre-decembriste.

 Ei bine, pur şi simplu n-am nevoie să citesc această carte ca să ştiu ce-a ieşit. De fapt, am penibila senzaţie că aş putea povesti paragrafe întregi din ea, deşi Citește restul acestei intrări »


Claudiu Pândaru, Florin Negruţiu şi CTP, trio-ul care a lichidat ziarul Gândul

24 martie 2011

citeşte şi     Crin Antonescu ar trebui sa-l dea in judecata pe Claudiu Pândaru în solidar cu site-ul Gândul?

 

De câteva zile se vehicula ştirea că ziarul Gândul va trece pe lumea cealaltă în online, iar azi decesul anunţul a devenit oficial, printr- un articolaş de o stupizenie rară, care citează zicerile  lui Pândaru, apparatchik-ul de trust trimis de Sârbu să „rentabilizeze prin tabloidizare” distrugă un produs media pe care mogulul lui peşte nu-l înţelegea.

Deşi nu mai sunt legat în nici un fel de această publicaţie de mai bine de doi ani, nu pot să nu fiu extrem de trist văzând cum, în nici un an şi jumătate, trio-ul funambulesc Pândaru-Negruţiu-CTP a reuşit să ducă ziarul de la o foarte solidă  medie de 18.209 exemplare vândute pe zi la  numai 12.171, scădere care, pe fondul crizei şi a inerentei prăbuşiri a veniturilor din publicitate, a consfinţit decesul  trecerea în online.  Sunt trist pentru că astfel moare un ziar pe care noi, cei plecaţi de la Adevărul SA, l-am scos pe piaţă muncind in două cămăruţe minuscule, cu nşpe calculatoare şi imprimante peste noi, cu un şantier bezmetic de jur împrejur şi cu un entuziasm pentru care acum ne vine să ne dăm palme.  Punând astfel pe picioare o publicaţie care, în momentul în care a fost preluată de Sârbu, mai avea nevoie doar de un mizilic de nici 10.000 de euro pe luna pentru a intra pe profit. Lucru care reprezenta o performanţă extraordinară, având in vedere că era vorba de un ziar creat absolut de la zero, fără nici un trust în spate, şi căruia regimul Băsescu s-a străduit de la început să-i dea în cap prin orice mijloace.

Dar cum deontologul CTP era disperat să-şi scoată cât mai repede banii investiti (deşi era vorba despre suma luată de la răposatul Dumitru Tinu pe acţiunile de la Adevărul, adunate prin metode despre care vom mai discuta de la micii acţionari, nu de niscaiva bani aduşi de-acasă), marele om şi caracter n-a mai ţinut seama de nimic. Nici măcar de faptul că, în felul ăsta, se dădea pe mâna unui individ Citește restul acestei intrări »


Cianurile de la Roşia Montană şi jigodiile de presă

3 februarie 2010

Oricât de ciudat ar părea,  firma Roşia Montană Gold Corporation a făcut, până una-alta, un mare bine României: dacă vrei să ştii care sunt ziariştii cu mercurial (nu neapărat lipit în frunte), nu trebuie decât să te uiţi cine sunt ăia care fie scriu în favoarea proiectului cianuristic care vrea sa ne uşureze de câteva sute de tone de aur şi să ne arunce câteva firmituri, fie au uitat subit că există acest super-subiect de presă.

Băsescu a comis recent un abuz înfiorător, declarând la OTV că proiectul Roşia Montană va fi discutat în CSAT, „cu expertiza pe masă”. Aţi văzut vreun editorial necruţător al CTP-ului pe această temă? Sau i-a lăsat pe alţii să scrie ceva în Gândul, măcar să se întrebe retoric ce treabă are Consiliul Suprem de Apărare a Ţării cu problemele ecologice grave ridicate de proiectul cu cianuri, sau cu distrugerea unui sit roman unic în Europa? Ete na, e mult mai interesant să-i dai în cap lui Mutu, cu ciuda ăluia care n-a avut suficient talent pentru a face performanţă în sport.

Iar dacă până acum nu ştiaţi ce-i uneşte pe CTP şi Ciutacu (poreclit, în virtutea bunelor relaţii, „băiatul ăla cu ochi umezi” chiar de fostul său şef de la Adevărul), ei bine aţi ghicit: dorinţa de a nu scrie despre  Roşia Montană. Nasoale subiectele astea de pe urma cărora poţi, Doamne-fereşte, să faci gaură în buzunarul trustului sau să ratezi şpaga de la Gabriel.

Înţeleg că pe criza asta banii din contractele de publicitate oferite cu nemiluita de RMGC le fac multora cu ochiul, dar banii vin şi se duc, în timp ce siturile romane ar trebui să rămână unde stau de 2000 de ani. Iar ideea camioanelor cu cianuri care ar trebui să facă naveta pe serpentinele de la Roşia Montană, în stil „Salariul Groazei”, ar trebui să le dea fiori tuturor celor care mai au un dram de conştiinţă. Gazetărească sau de oricare ar fi ea.


Căpitanul Băsescu părăseşte primul vaporul care se scufundă?

31 iulie 2009

 Ieri, în cadrul unui interviu acordat postului de radio România Actualităţi, Traian Băsescu făcea o declaraţie şocantă , afirmând că ia în calcul „în mod deosebit” varianta de a nu mai candida pentru încă un mandat la alegerile de anul acesta. Primul lucru care-ţi vine în cap când vezi ştirea este o întrebare simplă: ce fel de om ar fi acela care, în faţa unor dificultăţi economice fără precedent, a unei datorii externe care a ajuns să bată spre 70 de miliarde de euro, şi, mai ales, a unei panici care ameninţă să bage economia românească în blocaj financiar, şi-ar lua jucăriile şi ar pleca de bunăvoie din fruntea statului? Punând lucrurile în contextul primei meserii a lui Traian Băsescu, ar fi ca şi cum căpitanul unui vapor de cursă lungă ar şterge-o primul de pe navă, cu o şalupă rapidă, lăsând echipajul la mila Domnului, în cazul în care se opresc motoarele şi vaporul este „pus de-a latul” de valuri şi împins spre stânci.

 Ori, după mine, Băsescu are o colecţie impresionantă de defecte, între care nu se numără însă nici laşitatea, nici prostia. Pentru că ar fi o mostră de prostie abisală să-ţi închipui că, după o asemenea dezertare, ai mai putea primi de la români altceva decât un scuipat în ochi. Exemplul lui Emil Constantinescu, ieşit pe uşa din dos din viaţa publică, în dispreţul general, este pe cât de recent şi autohton, pe atât de Citește restul acestei intrări »


De ce n-a fost niciodata CTP un lider al jurnalistilor

25 iulie 2007

Desi a îndeplinit vreme de patru ani, până la demisia din noiembrie 2006, funcţia de preşedinte al Clubului Român de Presă, Cristian (Tudor) Popescu nu a fost, şi nu avea cum să fie, un lider al breslei.  În primul rând pentru că, la cum arată azi presa română, jurnaliştii nu formează o breaslă: nu văd ce poate avea în comun un ziarist de la o publicaţie quality cu unul de la un tabloid, mai ales dacă ne gândim la ce adâncimi ale mizeriei morale reuşesc să se scufunde tabloidele româneşti.

 În al doilea rând, din cauză că, sub conducerea lui CTP, CRP-ul a încetat cu desăvârşire să mai aibă vreo componentă de reprezentare proesională, transformându-se mai degrabă Citește restul acestei intrări »