Cum am spart tabloul lui Ceauşescu dar n-am ajuns disident

22 Martie 2017

 

Văd că în ultima vreme se poartă prin online-ul românesc textele despre cât de cruntă ar fi fost viaţa pe timpul lui  Ceauşescu şamd. Atât site-uri a căror finanţare este doar bănuită (gen hotnews, ziare com etc) cât şi bloggeri pişcotari dedulciţi la campanii finanţate de diverse ONG-uri produc texte delirante pe această temă, deşi autorii erau în cel mai fericit caz la vârsta lui Lolek şi Bolek la data evenimentelor din 1989.

Cum subsemnatul a apucat ceva mai mult din aşa-zisa „Epocă de aur” m-am gândit să încep un serial menit să aducă un pic de echilibru în acest peisaj. Desigur, nu mă aştept la prea multe like-uri şi share-uri de la corporatiştii cretinizaţi de pe facebook, pentru simplul motiv că majoritatea erau pe vremea aia la grădiniţă iar opiniile despre această perioadă şi le-au format „de pe net” sau din filmele lui Mungiu. Dar cum am şi eu cititorii mei iar indexarea google e destul de bună, hai să punem puţin lucrurile la punct.

Se făcea că într-o zi oarecare din a doua parte a anilor ’80 trei elevi de la liceul Nicolae Bălcescu din Bucureşti (actualul Colegiu Naţional Sf Sava) chiuleau de la o oră de fizică. Unul dintre ei era evident subsemnatul. Fizica o făceam cu un impostor sinistru, ulterior mare fesenist, aşa că o iubeam ca pe sarea-n ochi, deşi biata de ea n-avea nici o vină.  În mod normal chiulul ar fi constat în bătut mingea de baschet sau de fotbal în sala de sport sau pe terenul din spatele liceului (între timp pierdut parţial prin nişte inginerii imobiliare, dar asta e deja altă poveste). Însă Aghiuţă a făcut ca  taman atunci sala de sport să fie ocupată iar afară să plouă cu găleata, aşa că ne-am hotărât să batem numita minge de fotbal în clasă (ora de fizică se făcea în laborator).  Zis şi făcut, am împins băncile în stânga şi în dreapta ca să ne facem loc iar apoi ne-am pus pe treabă. Totul a mers bine vreo 20 de minute, după care un şut năpraznic a luat o traiectorie demnă de penalty-ul pe care Roberto Baggio urma să-l trimită în tribună în finala mondială din 1994. Doar că noi n-aveam tribună, aşa că mingea a poposit pentru o clipită în moaca singurului spectator. Aţi ghicit, era vorba despre mult iubitul şi stimatul, al cărui potret rotofei ne privea de deasupra catedrei şi a tablei de scris, de la vreo 4 metri înalţime (sălile de clasă din străvechea clădire sunt foarte înalte).

Pe vremea aia toate aceste portrete oficiale erau înrămate şi acoperite cu sticlă, cântărind lejer 2-3 kile, aşa că după o clipă de indignare „Marele cârmaci” s-a prăbuşit cu zgomot la podea, sticla făcându-se ţăndări. Spre cinstea industriei socialiste trebuie precizat că rama a rezistat admirabil, aşa că mutra rubicondă şi mulţumită a tovarăşului n-a fost deloc şifonată.  Evident, ne-a fost clar că treaba asta n-o să fie trecută cu vederea, asa că după ce am adunat cu grijă cioburile de pe jos am început să ne sfătuim cum să ieşim basma curată. Problemele logistice erau mari, în sensul că nu aveam în nici un caz timp să ajungem la un geamgiu deci  nu aveam cum să revenim la status quo ante bellum.

Unul dintre noi (cred că subsemnatul, dar n-aş băga mâna în foc, sunt totuşi peste 3 decenii de atunci) a venit cu ideea că îndepărtând cu grijă orice urmă de cioburi de pe tablou şi atârnându-l înapoi la locul lui ar exista o şansă ca incidentul să treacă neobservat pe parcursul următoarelor două ore. După care se terminau cursurile iar a doua zi ar fi fost deja greu să se stabilească în ce circumstanţe a rămas portretul tovarăşului fără geam. Zis şi făcut, dar cum spuneam tabloul fusese atârnat la vreo 4 metri înalţime, iar noi nu aveam scară.  Nici cocoţaţi pe catedră nu ajungeam la cuiul buclucaş. Problema a fost rezolvată printr-un număr de echilibristică în care scaunul cu picioare metalice pe care stătea în mod normal profesorul a fost ţinut bine pe catedră de doi dintre împricinaţi, în vreme ce al treilea  s-a cocoţat pe el şi l-a atârnat pe nea Nicu pe perete.

Operaţiunea a fost chiar şi aşa la mustaţă, pentru că în clasa respectivă catedra era fixată pe soclul ei la oarecare distanţă de perete, aşa că echilibristul cocoţat pe scaunul de pe catedră trebuia să se aplece destul de mult spre perete şi să atârne sforile de pe spatele tabloului de cuiul aflat mult prea sus.  Culmea e că am reuşit performanţa fără să-şi scântească nimeni vreo mână sau vreun picior, dar  cumva a fost cu neputinţă să-l determinăm pe Ceauşescu să stea drept si să scruteze zările.  Parcă presimţind că peste câţiva ani urmau şi alţii să-l pună la zid (e drept ceva mai jos) , nea Nicu se tot înclina pe o parte. Iar când ne cocoţam cu greu pe scaun şi-l împingeam uşor cu un deget, se înclina în partea cealaltă. E drept că nu cânta „Internaţionala”, cum au povestit paraşutiştii că ar fi făcut în ultimele clipe la Târgovişte, dar nici nu coopera deloc. Ne-am tot chinuit să-l aducem pe calea cea dreaptă până ce s-a sunat de pauză, dar rezultatul final era în cel mai bun caz mediocru.

Privind la rezultatul strădaniilor noastre chiar ne făceam iluzia că în balamucul care se producea de obicei la începutul oricărei ore nu va mai băga nimeni de seamă că tovarăşul de pe perete era cam într-o ureche. Doar că socoteala nu s-a potrivit nicidecum cu cea din târg, pentru că următoarea oră era de dirigenţie, iar diriginte era fix politrucul care preda fizica şi despre care v-am povestit mai sus.  Inutil să spun că individul a intrat în clasă şi primul lucru pe care l-a spus, în timp ce azvârlea catalogul pe catedră, a fost „cine a spart portretul tovarăşului Ceauşescu?”

Habar n-am dacă ne turnase cineva (mă gândesc că zgomotul făcut de prăbuşirea tabloului şi de spargerea geamului s-o fi auzit prin clasele învecinate) sau pur şi simplu individul care preda fizica lua lumină de la portretul tovarăşului de fiecare dată când intra în clasă. Oricare dintre variante este pe deplin posibilă.  Cert este că ar fi fost inutil să negăm, doar îi chiulisem de la ora de fizică şi nu puteam prezenta nici un alibi, iar alţi suspecţi nu mai erau. Aşa că am recunoscut spăşiţi incidentul, ateptându-ne la ceva zbierete, invective, chemat părinţii la liceu şamd. Când colo, ora a continuat fără mare tam-tam, de parcă potretele lui Ceauşescu picau pe jos în fiecare săptămână.

Mi s-a părut foarte bizar că fizicianu’ lu’ peşte n-a făcut prea mult scandal, mai ales că pe mine mă ura cu pasiune (spirit liber am fost mereu, nu dădeam doi bani pe el şi nici nu mă sfiam s-o arăt). În decursul celor patru ani s-a străduit să scape de subsemnatul în toate felurile, incusiv încercând s-o convingă pe mama că nu aveam nici o şansă să rămân la clasele de matematică-fizică la treapta a două (pentru corporatiştii cu #rezist, examenul ăsta se dădea la finele clasei a zecea) şi că mai bine m-ar înscrie direct la una din clasele de mecanică. Evident că am luat cu brio şi acest examen (ceva peste 9.50)  după care l-am disperat încă doi ani, aşa că individul nu putea fi bănuit că ar vrea să treacă delicat peste incident. Nu aveam eu prea mare experienţă cu genul ăsta de jigodii dar mi-a fost clar că individul coace ceva, aşa că m-am dus acasă şi în loc să tac mâlc am povestit pe larg incidentul, inclusiv atitudinea avută de diriginte.

Ce a urmat am aflat mult mai târziu: se pare că Citește restul acestei intrări »