Necrologul lui Vadim (necosmetizat)

16 septembrie 2015

Emoţia ieşită din comun cu care foarte mulţi români au reacţionat la moartea subită a lui Corneliu Vadim Tudor a scos în evidenţă un lucru pe care, în ultima vreme, îl mai realizau foarte clar doar producătorii unor emisiuni de divertisment: autointitulatul tribun încă era, pentru foarte mulţi conaţionali de-ai noştri, o persoană interesantă, relevantă şi chiar importantă. Fie că apărea la showurile cretine ale lui Dan Negru, fie că îşi dădea cu presupusul în stil OTV despre scandalurile Oanei Zăvoranu, Vadim avea invariabil un public numeros, chiar dacă nu prea intelectual. Cu alte cuvinte, dispariţia lui Vadim din prim planul vieţii politice, produsă cu destui ani înaintea dispariţiei sale fizice, nu a fost rezultatul firesc al vreunei maturizări a societăţii româneşti, ci pur şi simplu o operaţiune de lichidare politică. La care au contribuit probabil şi forţe externe (prin intermediul serviciilor de la noi) şi politicieni români care vroiau să exploateze aceeaşi nisă electorală ca şi Vadim, dar şi „tribunul” însuşi, prin modul în care înţelegea să terfelească orice personaj cât de cât relevant ale cărui opinii şi acţiuni nu se potriveau cu viziunea vadimistică despre viitorul României.

Evident, sunt destui care afirmă (unii din convingere, alţii din diferite interese mai mult sau mai puţin meschine) că publicul lui Vadim s-ar fi împuţinat pe cale naturală şi că, la 25 de ani de la căderea lui Ceauşescu, numai vreo câţiva pensionari rătăciţi l-ar mai fi votat pe un fost poet de curte al lui Ceauşescu. Nimic mai fals: conform tuturor statisticilor, în 2000 Vadim a intrat în turul 2 al alegerilor prezidenţiale pe baza unui vot masiv al tinerilor, sătui de Iliescu şi deziluzionaţi de colapsul guvernăriii CDR, în care îşi puseseră mari speranţe. Iar dacă Iliescu, Isărescu, Petre Roman şamd păreau în 2000 găunoşi pe lângă Vadim, vă daţi seama cum păreau în 2014 Ponta, Udrea, Dan Diaconescu sau Monica Macovei.  Realitatea este că Vadim a fost pur şi simplu sugrumat politic folosindu-se o tactică a paşilor mărunţi: vreme de 9 ani, între 2000 şi 2009, nu a mai fost invitat la nici un fel de dezbatere televizată (cu excepţia celor obligatorii din campanie, dar şi acelea doar în format cu nşpe candidaţi la grămadă), partidul i-a fost sistematic sabotat prin racolări (unele destul de dubioase) şi astfel, uşor-usor, a fost transformat din cel mai puternic challenger al PSD-ului într-un personaj aflat la periferia vieţii politice.

Nu este cazul să-l căinăm prea tare, pentru că în mare măsură şi-a făcut-o singur: când îi porcăieşti în toate felurile pe politicienii aflaţi la vârf, gen Iliescu, Nastase, Băsescu şamd,  pe şefii serviciilor gen Virgil Măgureanu, pe aproape toţi jurnaliştii şi realizatorii TV relevanţi, pe regele Mihai, când eşti anti-unguri, anti-evrei, anti-americani, anti-ruşi etc etc etc nu ai cum să te menţii pe termen lung în sferele puterii, oricât de bine ai „trece sticla” televizorului şi oricâţi concetăţeni ar avea plăcerea vinovată de a-ţi citi textele situate prea des dincolo de graniţa dintre pamflet şi invectivă. Cu toate astea, când te uiţi la Ponta şi îţi dai seama cât de aproape a fost să pună mâna pe România, ba chiar când mai realizezi şi că încearcî în continuare, cu o tenacitate şi o lipsă de scrupule şi de ruşine de-a dreptul incredibile, nu ai cum să nu-ţi fie un pic milă de modul în care a fost doborât Vadim. Mai ales când te gândesti că, oricâte păcate ar fi avut (şi slavă Domnului, nu erau puţine) omul ăsta îşi iubea indubitabil poporul şi patria, lucru de care Ponta, Băsescu, Udrea, Dragnea, Boc şamd nu pot fi bănuiţi, oricâtă bunăvoinţă ai avea.

De fapt, principalele lui atuuri, uluitoarea agresivitate a pamfletelor şi talentul incontestabil cu care le scria, au devenit şi cei mai puternici duşmani ai săi, pentru simplul motiv că au fost cuplate cu o lipsă de discernământ aproape incredibilă. Dar o lipsă de discernământ datorată nu nebuniei, cum au tot sugerat duşmanii lui, ci mai degrabă unei insuficiente maturizări: cu condeiul în mână sau în faţa camerelor de luat vederi, Vadim se comporta cam cum se comportă pe maidan copiii scăpaţi din mână de părinţi. Doar că puştii de genul ăsta se înjură, se scuipă, se bat, îşi zic de toate despre părinţi, fraţi, surori şamd iar la sfârşitul zilei sunt din nou prieteni, in vreme ce în viaţa publică un asemenea comportament aduce negreşit destui duşmani de moarte, mai ales dacă măcar o parte dintre invective au şi oarece sâmbure de adevăr. Iar când în ecuaţie se mai adaugă şi Citește restul acestei intrări »

Reclame