Cum s-a făcut de râs Noua Zeelandă în finala CM de Rugby

25 octombrie 2011

 

Statisticile finalei CM de Rugby 2011

Statisticile finalei CM de Rugby 2011

În minutul 46 al marii finale, căpitanul Franţei, Thierry Dusautoir, culca mingea în terenul de ţintă neo-zeelandez, chiar lângă buturi, iar inevitabila transformare care a urmat ducea scorul la 8-7. Firesc, toată lumea se aştepta ca rugbiştii all-black, rămaşi cu un singur punct avantaj, să se arunce peste francezi pentru a-şi asigura o victorie finală la care visau de 24 de ani. Aiurea! Ce a urmat a fost probabil cea mai ruşinoasă pagină din istoria rugby-ului neo-zeelandez: o naţională a cărei filozofie de joc este atacul spectaculos, purtat cu fantezie, la mână, s-a dat peste cap şi s-a transformat pentru 24 de minute într-un soi de copie pocită a sinistrei Anglii care ciordea Cupa Mondială în 2003.

 În faţa a zeci de milioane de telespectatori uluiţi şi a unui stadion care, până la urmă, a ajuns să înlocuiască freneticele scandări de susţinere cu huiduielile, gazdele au început să aplice cu o  îndârjire demnă de o cauză mult mai bună oribila reţetă grămadă-şut în tuşă în toate fazele în care mingea mai ajungea la ei. Chestie care, de altfel, se întâmpla tot mai rar şi nu s-ar mai fi întâmplat aproape deloc dacă nu ieşea la rampă arbitrul sud-african Craig Joubert, cel care, în ciuda numelui de familie 100% franţuzesc, a fpcut tot ce era posibil pentru ca neo-zeelandezii să cucerească trofeul.  

 Sigur, nimeni nu poate nega faptul că gazdele au apărat exemplar extrem de fragilul avantaj, dar la asta a contribuit si  faptul că arbitrul a judecat în favoarea lor absolut orice fază cât de cât discutabilă, lucru mai puţin obişnuit la rugby.  Cum neobişnuite sunt şi discuţiile de acest gen  într-un sport în care arbitrajul video a fost introdus de peste 12 ani, fapt care explică de ce francezii au preferat să înghită găluşca fără scandal, decât să fie ridiculizaţi ca bad loosers de către lumea anglo-saxonă, majoritară în rugby-ul mare.

 Problema acestui meci n-a fost însă, până la urmă, arbitrajul „găzdar” al lui Joubert, ci faptul că o echipă pe care mulţi o vedeau ca aproape invincibilă s-a făcut cumplit de râs, jucând literalmente abject din dorinţa de a câştiga cu orice preţ un trofeu. Sincer, e oarecum de înţeles că neo-zeelandezilor le stătea în gât faptul că, înaintea acestui turneu, sud-africanii adunaseră două cupe mondiale din numai 4 participări, iar vecinii şi rivalii din Australia se mândreau şi ei cu două trofee, ce-i drept strânse din 6 participări. Dar de aici şi până la a abandona o filozofie generoasă de joc, care ţi-a adus fani în toată lumea, era cale lungă, care n-ar fi trebuit parcursă aşa uşor.

 E drept şi că trofeul rămâne, iar modul în care a fost obţinut se cam uită, lucru repede confirmat de mulţimile care s-au adunat pe străzile din Auckland pentru a sărbători victoria. Şi asta deşi cu numai o oră înainte, publicul de pe stadion îşi huiduise copios propria echipă, când înţelesese că jucătorii care au făcut de râs tricoul all black intenţionau să îngroape mingea în grămadă până la finalul partidei. Însă pentru fanii din afara Noii Zeelande, care credeau că Citește restul acestei intrări »

Reclame