Clanurile ţigăneşti – tumoarea neoperată a României

10 octombrie 2011

 Teoriile ONG-iste despre bieţii ţigani discriminaţi şi lipsiţi de şanse, obligaţi să comită infracţiuni de majoritatea haină la suflet, tocmai au primit o lovitură cruntă (a câta oare?) la contactul cu realitatea: baschetbalistul american Chauncey Hardy, care evolua pentru echipa CSS Giurgiu, a fost asasinat de un membru al clanului ţigănesc „Butoane”.  Crima, parcă trasă la indigo după cazul handbalistului român Marian Cozma, s-a produs într-un club din Giurgiu şi a adus în prim plan situaşia explozivă din oraşul de pe Dunăre, unde câteva clanuri ţigăneşti terorizează de ani buni localitatea.

 Se vor găsi desigur destui tembeli care să spună că o crimă dintr-un bar n-ar trebui să capete conotaţii etnice, că asasinul George Ionuţ Tănăsoaia, pe care până şi maică-sa îl ştie nu ca George ci ca Gypsy Gypsanu, probabil că doar l-a împins niţel pe baschetbalistul american.  Realitatea giurgiuveană este însă că de ani buni nu mai poţi ţine în oraş un magazin fără să plăteşti taxă de protecţie către unul dintre clanurile ţigăneşti care şi-au împărţit oraşul, că în martie 2010 clanurile „Butoane” şi „File” au purtat lupte de stradă pentru împărţirea zonelor de influenţă şi că asasinatul din clubul Emotione (unicul din oraş) este rezultatul direct al acestui climat.

  Suntem doar la un pas de transformarea întregii Românii într-un imens Giurgiu, în care poţi plăti cu viaţa dorinţa de a sărbători cu coechipierii o victorie, dacă unui ţigan nenorocit i se pune pata pe tine. Şi asta numai din cauza complicităţii autorităţilor cu mafia ţigănească, a imbecilităţii politicienilor români şi a crasei indolenţe a majorităţii populaţiei. Clanurile ţigăneşti pot transforma viaţa oricui într-un coşmar, nimeni nu se poate lua individual de piept cu ele. Avem de-a face cu un cancer care, dacă nu este operat cât mai urgent, va duce întreaga ţară într-o metastază de care nu vom mai putea scăpa decât prin emigrare.   

 Iar operaţia trebuie făcută nu haotic, cu furci, topoare şi sticle cu benzină de către populaţia indignată, ca în Bulgaria, ci metodic, cu precizie chirurgicală, de către Citește restul acestei intrări »

Reclame

Ţiganii şi Băsescu lasă România în afara acordului Schengen

22 septembrie 2011

 Deşi am îndeplinit în proporţie de 100% criteriile tehnice de aderare la acordul Schengen, lucru recunoscut chiar şi de europarlamentari din ţările care se opun aderării noastre, preşedinţia poloneză a UE a fost nevoită azi să amâne votul privind aderarea tandemului format de România şi Bulgaria. Artificiul făcut de polonezi, care ne susţin din răsputeri (jos pălăria în faţa lor, uite nişte oameni care nu-şi uită datoriile),  a avut ca scop evitarea unui rezultat negativ la votul din cadrul consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) , rezultat care devenise evident după ce reprezentanţii Olandei şi Finalndei au făcut declaraţii publice legate de motivele pentru care se vor opune aderării României şi Bulgariei. În cazul în care preşedinţia poloneză a UE nu scotea acest iepure din pălărie, candidatura României şi Bulgariei ar fi fost respinsă la vot şi am fi fost obligaţi să reluăm o parte a procedurii juridice de aderare.

 În privinţa Olandei, ţară care vinde din răsputeri în România produse şi servicii cu valoare adăugată mare, îndrăznesc să afirm că este pur şi simplu vorba despre nesimţire. Iar vina este, până la urmă, a neputinciosului regim Băsescu. Când n-ai nici o jenă să câştigi aici cârci de bani din ditamai ING-ul, dar îţi pute România în UE, poate ar fi momentul să ţi se arate şi băţul, nu numai ciolanul. Bietul matroz şi ciracii lui s-au răzbunat şi ei pe cine i-a dus mintea, adică tot pe firmele româneşti care importau bulbi de lalele olandeze, că de ING nu i-a lăsat mafia financiar-bancară a lui Isărescu să se atingă.  Îndrăznesc să afirm că, dacă serviciile atât de dragi domnului Băsescu şi-ar justifica niţel salariile aranjând pentru ING România o mică criză de încredere, nu mare cât să provoace cutremur pe piaţă, ci doar aşa, cât să transmită clar mesajul „nu mai fiţi nesimţiţi dacă vreţi să continuaţi să câştigaţi bani în România”, opoziţia Olandei la aderarea României ar dispărea ca prin farmec.

 Cu Finlanda lucrurile sunt mult mai complicate. Exceptând Nokia, nu ştiu de vreo firmă finalndeză care să facă afaceri semnificative la nivel macroeconomic în România, iar când finalndezii vin şi spun „înainte de aderarea României şi Bulgariei la UE nu aveam cerşetori, iar acum ne alearga pirandele şi puradeii pe stradă” e clar că Citește restul acestei intrări »


El cand vrea să fure, fură

19 aprilie 2010

 Mare dezbatere mare în mediile simandicos-ONG-iste din România: ţiganul Chilibar Papan, deţinutul-actor amator care a interpretat excelent rolul puşcăriaşului mut în filmul „Eu când vreau să fluier, fluier”, a fost arestat pentru comiterea unei noi spargeri, la puţin timp după ce ieşise din puşcărie. La prima vedere, un caz tip Jean Valjean, tratat ca atare şi de regizorul Florin Şerban:

 „SCÂRBĂ

De ieri până azi trăiesc o intensă stare de scârbă. Ieri dimineaţă m-a sunat cineva de la o agenţie de presă şi m-a întrebat cum comentez arestarea lui Papan. La început am crezut că e o glumă, apoi am realizat că nu e.

Papan Chilibar a jucat rolul lui Ursu, un deţinut mut, prietenul protagonistului din pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier”. Are 20 de ani, o fetiţă de 3 ani, o soţie, doi ani şi mai bine de puşcărie executaţi pentru furt. Acum a fost arestat din nou pentru furt din apartamente. Şi GATA! După asta poţi să tragi cu nesimţire titluri cu litere de-o şchioapă de felul „Eu când vreau să fur, fur”. Apoi citeşti şi dai din cap înţelept: „Tiganii ăştia – tot ce ştiu ei. O au în sânge, dacă nu fură ei, nu se simt bine. „

Bine, să vă spun o altă poveste. Eroul nu mai e Papan Chilibar, ci Chilibar Papan, aşa cum nu e Şerban Florin, ci Florin Şerban. S-a născut într-o familie de rromi surdo-muţi, cu 20 de ani în urmă. A crescut în Bucureşti, undeva în spatele Bulevardului Decebal, dincolo de blocuri, pe străzile pe care nu treci după ce se lasă întunericul, în curţile în care gardurile sunt smulse iarna şi puse pe foc. A crescut şi a trăit într-o lume în care e normal să NU mergi la şcoală, să NU mergi la slujbă în fiecare dimineaţă, să întorci capul şi să pleci ochii când vezi uniforma, căci ştii că ai făcut „ceva”. Toate lucrurile astea au făcut parte din NORMALITATE şi din FIRESCUL lumii lui până la 17 ani. 17 ani într-o lume în care dacă spui că vrei să mergi la lucru mâine în loc să stai să bei pana la ore mici „rade şi copiii de tine”. Apoi a venit puşcăria. Mai bine de doi ani. Ani petrecuţi într-un loc în care singura limba pe care o vorbeşti e violenţa, iar modul de a convinge e pumnul la rădăcina nasului.

Doi ani în celulă şi în dormitoare cu băieţi condamnaţi pentru tâlhărie, omor, viol. Apoi, către sfârşit vine cineva care face un curs de actorie şi Chilibar se ridica şi întreabă „Poate să joace şi un tigan în film?” „Da”. Chilibar insistă: „Dar dacă nu ştie… ştiţi dumneavoastră…”. Un altul îl întrerupe: „Zi bă că esti prost, mă… E analfabet de-ăla, domnu’. E Urs'”. Râd toţi. „Da, poate şi dacă e ţigan şi dacă nu ştie carte.” La sfârşitul cursului i se spune „Să stai cuminte, să nu faci prostii. Vreau să te iau în film, dar dacă intri la regim închis nu se poate. Înţelegi?” „Înţeleg.” S-a uitat la mine fix şi îi tremura buza: „Da’ de ce mă luaţi pe mine, domnu’?” „Fiindcă eşti talentat, ţi-a dat Dumnezeu talent.” Râde… „Mie domnu’, vă bateţi joc de mine?”. Peste 4 luni filma la Topalu unul din cele importante roluri din film. Şi lucra cum nu i-a fost nimănui dat să vadă. Se scutura parca de tot şi intra în pielea personajului de parcă asta ar fi fost cel mai natural din lume. O explicaţie scurtă, câteva cuvinte şi întrebări, ezitarea: „Nu pot eu domnu’ să fac asta, e prea greu” „Hai Papan…”sşi gata. „Motor!”. „Bravo Papan”.

Apoi, peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. „Vreau să mai lucrăm împreună Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” Mă priveşte: „Trebuie să zic ceva în film? Că, dacă trebuie, eu nu ştiu…. Acolo a mers că eram mut, dar altfel eu cam am emoţii”. „Foarte bine că ai emoţii. Aşa şi trebuie. Dăcă nu ai emoţii nu e bine.” Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. Cei de la Strada Film, au plătit pentru luare în spaţiu, au intermediat şi Papan a avut pentru prima oară în viaţa lui Citește restul acestei intrări »