Respingerea candidaturii lui Călin Georgescu nu înseamnă doar pierderea dreptului la vot

Voi începe cu cea mai evidentă concluzie după deciziile evident ilegale ale BEC și CCR: la 35 de ani de la căderea lui Ceaușescu ne-am întors de unde am plecat, într-o „democrație” în care se organizează alegeri cu secții de votare, cabine, perdeluțe șamd dar în care degeaba îi cauți pe liste pe ăia pe care ai vrea tu să-i votezi. Pentru că nu întâmplător cei mai fervenți susținători ai blocării lui Georgescu îi găsim în generațiile născute în anii „80 sau la începutul anilor „90, adică între cei care n-au apucat să afle cum arăta „democrația populară” a lui Ceaușescu din punct de vedere electoral. Uluitor (sau nu) arăta fix cum arată de ieri democrația noastră post-decembristă: un regim în care nu pot ajunge pe liste decât cei dedicați trup și suflet perpetuării regimului. Practic asta i s-a imputat lui Georgescu, faptul că ar fi vrut să schimbe una-alta, pentru că în rest motivarea oferită de BEC reprezintă un scuipat în obrazul românilor: ni s-a spus în mod evident mincinos că omul nu mai poate candida pentru că s-ar fi pronunțat deja CCR când a anulat alegerile, deși anularea alegerilor se făcuse sub pretextul intervenției unui actor străin, fără a i se imputa nimic lui Georgescu. Iar acum mai și știm, mulțumită ANAF, că „actorul stăin” era de fapt PNL-ul lui Bolojan…

Iar dacă nu vi se pare suficient de grav faptul că practic ni s-a luat dreptul de a vota cu cine vrem noi, pentru că nu-i așa știu mai bine Pricopie, cu Mungiu și cu institutul Elie Wiesel cine trebuie să aibă dreptul de a candida în România, hai să ne gândim și la o chestie cât se poate de serioasă: dacă ne-ar invada mâine un „actor străin” care dintre Remus Pricopie și legionarul Sechila ar fi dispus să lupte la propriu, cu arma în mână pentru țara asta? Eu n-aș paria o ceapă degerată pe Pricopie sau pe oricare alt „special” de-asta.  Și aici ajungem la cel mai grav aspect al anulării dreptului nostru de vot: bazinul electoral al lui Călin Georgescu se suprapune într-o măsură destul de mare cu grupul românilor care mai nutresc sentimente naționale. Printre care români, evident, am fi avut până ieri  unele șanse să mai găsim oameni dispuși să lupte pentru România. De ieri, șansele astea au scăzut dramatic. Iar a căuta voluntari pentru front printre ONG-iștii lui Soros, „specialii” lui Pricopie și Predoiu sau politrucii lui Ciolacu și Bolojan e cam tot una cu a căuta virgine prin „cartierul roșu” din Amsterdam.

Și asta bineînțeles nu e tot, pentru că, pe pricipiul „berzei chioare îi face Dumnezeu cuib” poate nu ne invadează nici un „actor străin”. Problema e că sub guvernările Ciucă-Ciolacu-șicineomaiurma România a devenit un soi de Caritas, în care statul se împrumută azi pentru a plăti salariile și pensiile luna viitoare etc.  Dacă nu apare cineva dispus să ia măsurile necesare pentru a opri acest ciclu, nu e nevoie să fii vreun geniu al economiei ca să pricepi că la un moment dat va pocni buba. Și întrebarea e dacă la momentul ăla statul român va mai deține ceva de valoare?

Sigur, nu poate garanta nici un om sănătos la cap că ar fi putut Călin Georgescu să schimbe dramatic acest peisaj economic sumbru. Dar e sigur că ar fi încercat măcar să urnească mâinile puhave ale camarilei „aprobate de la Bruxelles” de pe robinetele jafului…

Simona Halep a început în sfârșit să aibă mentalitate de mare campioană

 

Bucuria unei victorii meritate

Recunosc cinstit că după finala tip ‘moartea căprioarei’ de la Roland Garros, în care  n-a făcut altceva decât să-i ofere lui Ostapenko mingi lejere, numai bune de bubuit înapoi,  îmi cam luasem gândul că Simona Halep ar putea vreodată să ajungă o mare campioană. Mulțumindu-te să pui mingea înapoi în teren, cu speranța că adversarul o să greșească, poți câștiga o grămadă de bani, poți chiar ajunge un nr 1 mondial de conjunctură, dar nu poți câștiga turnee de mare șlem decât cu noroc porcesc.

Se pare însă că Simona, ajunsă la 26 de ani, a înțeles corect lecția amară primită astă vară pe zgura pariziană și ușor-ușor  a făcut în câteva luni tranziția de la ‘hai să alerg până greșește adversara’ la  ‘mai bine pierd pe mâna mea decât să sper la nesfâșit că o să câștig pe a ei’. Așa că, în fine, am putut vedea azi o semifinală în care Kerber, fostă nr 1 mondial și câștigătoare la Australian Open, a fost dominată pe alocuri copios. Dominată de o Simona Halep care a depășit cu dârzenie momentele de cădere avute pe parcursul meciului și a luptat din răsputeri chiar când mult mai titrata adversară avea două mingi de meci pe propriul serviciu.  Și care a câștigat MERITAT, indubitabil, practicând un tenis pozitiv, ofensiv, frumos și demn, nu sinistrul joc de returnac la ciupeală  pe care i-l lăudau imbecil tot felul de adulatori cu ora de tipul lui CTP.

Sincer, cred că momentul care a produs în fine declicul mult-așteptat s-a petrecut nu azi ci în meciul contra