Americanii, la furat de benzină

 Nu este o metaforă de doi bani despre „eliberarea” Irakului: scumpirea explozivă a barilului de ţiţei i-a lovt în plin pe americanii mai săraci, care s-au apucat cam de aceleaşi lucruri ca şi tiganii din zona Ploieştiului. Colegul Bogdan Munteanu scrie în Gândul de mâine că până şi uleiul ars rezultat din prăjirea cartofilor în fast-food-uri a ajuns să fie foarte apreciat: în amestec cu alcoolul, este folosit pe post de motorină.

 Mă întreb unde o să se ajungă dacă sare barilul de petrol de 200$…

Ţeapa cu aer condiţionat

 Cine are de gând să-şi pună aer condiţionat ar face bine să  citească articolul meu din Gândul de mâine . Cine are şi se încumetă să refacă instalarea, la fel, să citească atent. Cine nu mai are nervii să-i primească încă odată în casă pe „băireţii cu aerul” mai bine nu citeşte, ca să nu-şi facă sânge rău.

 Şi acum ca să revenim puţin la subiectul ziarişti vs bloggeri: a apărut până acum pe vreun blog din România ceva măcar pe sfert la fel de util în acest domeniu?

RIP Indiana Jones

Cam asta a fost. În goana lor nebună după parale, Spielberg&Co au reuşit să-l îngroape pe unul dintre eroii adolescenţei mele. Nu, n-a murit în film, doar a fost îngropat într-o telenovelă de un grotesc aproape indescriptibil.

 Faptul că „Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull” are 8,1 pe IMDB se datorează, în opinia subsemnatului, doar faptului că fanii şi-au dorit foarte mult să mai vadă încă un film cu Indy. Sigur, nu vă gândiţi că vorbim despre vreun low budget sau că nu s-a aplicat aceeaşi clasică reţetă cu morminte, şerpi/scorpioni/furnici gigant/, căderi spectaculoase, obiecte cu puteri supraomeneşti etc etc. Din punctul ăsta de vedere Indiana Jones 4 prestează conform aşteptărilor. Când însă peste toate astea se suprapune un alien bullshit de proastă factură, iar cireaşa de pe tort o dă

Blogărul cu ouăle explodate

În Gândul de joi publicam un articol intitulat sugestiv „Cuptorul cu microunde, „bucătarul“ care ne distruge sănătatea”. Erau descrise pe larg atât modificările structurale suferite de alimentele încălzite sau gătite la microunde, cât şi accidentele de utilizare cărora li se expun proprietarii acestor cuptoare. Printre ele, şi celebra problemă cu „ouăle explozive”. Articolul a intrat pe net în seara zilei de miercuri, pe la 21.30, şi a generat un interes imens, adunând peste 10.000 de hituri în 24 de ore.

 Azi dimineaţă am aflat că, întâmplător desigur, la puţină vreme după apariţia articolului, un blogger a simţit nevoia să-şi facă şi el două ouă la microunde. Rezultatul era previzibil pentru oricine ştie să citească un  manual de utilizare, dar na, omul nu găsise pe nimeni care să-i dea link.

 După cum mă cunoaşteţi, nu obişnuiesc să dau cu tunul după muşte, aşa că, în mod normal, n-aş fi zis decât  „mare ţi-e blogosfera Doamne” şi aş fi uitat de tărăşenia asta. Ee, dar insul e unul dintre blogării cu trăiri, specia care se consideră mai tari ca ziariştii pentru că au apucat să aibă un oarece trafic inventându-se online pe la începuturile fenomenului, când oferta era inevitabil limitată, iar cererea destul de mare.

 Când Marius Tucă i-a desfiinţat într-un editorial pe blogării–râmă, s-a răsculat tărâţa şi-n omul cu oulăle explodate, care a provocat ziariştii să-şi facă bloguri şi să facă şi ei trafic. Dar fără promovare pe site-urile ziarelor unde lucrează sau în emisiunile lor/prietenilor şamd. Teoretic o provocare valabilă, pe care, ca ziarist cu blog fără link pe site-ul ziarului la care lucrez, pot s-o înţeleg până la un punct. Poanta e că

Regele Hagi

Văzând filmuleţul ăsta mi-a revenit în memorie, de parcă ar fi fost ieri, o scenă antologică petrecută în Turcia în 1997. La momentul respectiv nu prea ştiam ce face Hagi la Galatasaray, cam toată lumea vedea transferul lui drept o înmormântare pe bani mulţi într-un campionat cu nivel foarte scăzut. Aveam clare în cap cele câteva minute de „fotbal” văzute la televiziunea turcă prin 1994, în altă excursie: la fiecare cinci vorbe comentatorul spunea „karambol”, meciul era un soi de zumzăială bezmetică în jurul balonului.

 Ee, şi într-o frumoasă dimineaţă de mai, a doua zi după sosirea la Istanbul, am plecat să vizităm turnul Galatei. Ajungem acolo, intrăm, stupoare: băiatul care vindea bilete avea două poze în ghişeul lui. Ataturk pe perete (normal în Turcia), şi Hagi al nostru pe birou. Am făcut ochii mari: pe birou se ţin poze cu nevasta, cu copiii etc, nu cu forbalişti. Ma rog, am zis că om fi dat peste vreun fanatic, am facut glume că poate s-a îndrăgostit turcul de Hagi etc. Vizităm turnul, poze etc, ieşim afară: pe un maidan din spatele monumentului, vreo şase turculeţi tuciurii bat mingea. Cel aflat la balon driblează  spunând Agi, Agi, Agi şi ceva comentarii pe limba lui. Îi ia altul mingea: şi el e tot Hagi şi încearcă să dribleze tot ce prinde.  

 Pe urmă, în toată excursia aia de 17 zile, nu mai puteam scăpa de Hagi: până şi în străfundurile Cappadociei avea fani. Mulţi nu ţineau cu Galata, dar tot îl adorau pe român: Hagi era atât de departe de tot ce se văzuse în campionatul turcesc până atunci, încât n-aveai cum să nu ţii cu el.  Românii erau priviţi cu simpatie aşa, la grămadă, că erau din ţara lui Hagi. Şi nu era simpatia aia menită să-ţi scoată  banul din buzunar: în grup eram doar proaspăt absolvenţi şi studenţi, cu fiecare dolar numărat.

 Pe scurt, atunci am înţeles ce înseamnă să fii atât de bun în sport încât să le aduci  bucurie  şi celor care nu te susţin din motive de club sau naţionalitate. Şi, privind aceste imagini, n-ai cum să nu înţelegi cine a fost Hagi, şi cât o să mai treacă până să avem altul ca el.

Dreptatea care este

Cine a văzut ieri „explozia” lui Vanghelie de la conferinţa de presă legată de angajaţii primăriei sector 5 care escrocau bătrâni şi-a zis probabil că primarul care este o fi el vinovat cu ceva, de face aşa urât. Culmea e însă că, de această dată, Vanghelie avea 100% dreptate: faptul că doi ciumeţi de la Taxe şi Impozite furau datele din cererile bătrânilor şi le pasau escrocilor are tot atâta legătură cu primarul cât şi cu şeful poliţiei, procurorul general sau preşedintele ţării. Iar când ai posibilitatea să învârţi milioane de euro dintr-un condei (vezi afacerea cu economatul), normal că-ţi sare ţandăra când se sugerează că ai avea de-a face cu găinării.

 Problema e că imaginea lui Vanghelie este atât de deteriorată încât nici nu mai contează că primarul de la sectorul 5 are dreptate.  Realitatea şi-a permis să-i taie vorba chiar în mijlocul conferinţei de presă, sub pretextul că nu poate tolera limbaul folosit la adresa unui ziarist aflat în studio.  Ciudat, dar nimeni n-a pus embargo pe imaginile cu Băsescu vorbind despre ţigănci împuţite, păsărici şamd, în schimb Vanghelie a fost cenzurat când şi-a permis să aducă vorba despre cuvioasa şpagă, mult prea populară printre anumiţi aşa-zişi ziarişti.

P.S. Nu mi-aş fi imaginat să ajung vreodată să-i dau dreptate lui Vanghelie…

Să râdem cu „Moartea din Carpaţi”

Pentru cine nu ştie, Cătălin Moroşanu este un luptător din Iaşi care a reuşit să se califice într-o gală importantă de K1 organizată la Amsterdam. Lucru lăudabil, doar că moldoveanul nostru a priceput din toată povestea asta cu K1 că important e să oferi publicului mult, cât mai mult circ. Şi a făcut şi el ce s-a priceput:

Evident, Mondenii nu aveau cum sa scape asemenea ocazie, iar rezultatul a fost pe masură:

(nu va speriaţi, primele 2-3 secunde sunt blank)

Interesant e că, totuşi, Moroşanu nu s-a facut complet de râs în faşa lui Leko (a pierdut, dar a terminat lupta în picioare, făcând un meci destul de bun). Din păcate pentru el

Un arbitru cinsitit i-a stricat jucăria lui Berbecali

A fost suficient ca la meciul U Cluj- CFR Cluj să fie delegat un arbitru care să nu fluiere după indicaţiile venite de la stâna lui Berbecali, şi tot puhoiul de murdărie revărsat în retur asupra ligii I s-a dovedit inutil. Haţeganu a văzut corect faultul în careu asupra lui Ruiz, a văzut la fel de corect şi intrarea de karate în urma căreia i-a lăsat pe cei de la U în 10 oameni, şi, pe scurt, a arbitrat impecabil un meci jucat cu milioane de euro pe masă.
Practic, Dumnezeul atât de invocat de oier a avut grijă să nu se câştige un campionat cu o brichetă, cu blaturi şi cu sacoşe de bani împinse în dreapta şi în stânga. CFR-ul n-a arătat azi ca o mare campioană, dar a putut învinge curat într-un derby al banilor şi orgoliilor. Rămâne doar să vedem dacă anul viitor CFR, Dinamo şi Rapid vor face dovada că au înţeles lecţia acestui sezon şi vor folosi influenţa pe care o au pentru a evita o nouă revărsare de mizerie umană marca Becali.

The greatest action story ever told

Nu puteam pune clipul ăsta în postul Paştelui, dar acum cred că nici un om normal la cap n-are cum să nu se amuze de felul în care robotul îl curăţă pe Iuda de 3 ori la rând. Una peste alta, e poate cea mai reuşită comedie cu subiect din Noul Testament, şi care, pe deasupra, reuşeşte să nu fie anticreştină. Poate unii o ştiu, dar eu acum am descoperit-o. Enjoy:

Furaţi, plătiţi, şi tot pe doi ieşiţi!

Steaua lui Becali, cea mai abjectă echipa din fotbalul romanesc de la Victoria Bucureşti şi FC Olt încoace a fost, în sfârşit, oprita din lungul drum al furaciunilor si blaturilor. De data asta nu s-a mai gasit vreo mana dibace care sa arunce vreo bricheta, asa ca ultima speranta a oierului si a turmei lui abjecte raman sacosele cu bani trimise spre U Cluj/arbitri.
Meciul de azi a aratat impotenta aproape hilara a unei echipe invatate ca, in rarele ocazii cand trebuie sa joace pe bune, sa stea cu curul in poarta si sa astepte greseala adversarului la fazele fixe. Cum ar vrea sa ia titlul o echipa la care doar Zapata si Pepe Moreno joaca fotbal ar fi destul de greu de inteles daca am trai intr-o tara normala.
Puţinii suporteri stelişti care NU s-au bucurat de alea trei puncte luate cu bricheta nu trebuie băgaţi în aceeaşi oală cu