Local Kombat Sarajevo, un „eveniment” desprins din preistoria artelor marţiale

30 Octombrie 2010

 Dacă mai ţineţi minte cum aratau galele de kickboxing organizate în România prin anii 1998-2001, în câte o sală semi-renovată dintr-o reşedinţă de judeţ ceva mai mică, înseamnă că n-aţi pierdut nimic dacă n-aţi văzut ieri seară Local Kombat Sarajevo. N-am mai fost de peste un deceniu în Bosnia, aşa că habar n-am cum se mai prezintă ţara, dar e clar că iubitorii de kickboxing de  acolo sunt cam în faza în care erau românii la finele anilor ’90. De la felul în care erau îmbrăcaţi spectatorii şi până la halul în care se manifestau, totul a amintit de galele de tristă amintire pe care tocmai le-am pomenit. Şi, dacă mai adăugăm în ecuaţie faptul că Sport.ro l-a adus iar pe ineptul fiu al lui George Mihăiţă să ne macine nervii cu comentariul său lipsit de orice legătură cu acest sport, dar pigmentat cu o atitudine tip ultras de galerie  (pe care chiar nu vrea nimeni s-o simtă venind dinspre microfonul comentatorului) veţi înţelege de ce am urmărit această „gală” cu o silă maximă.

 Fight cardul extrem de slab era desigur de aşteptat, având în vedere atât situaţia economică în care se află atât Bosnia cât şi România, dar mai ales faptul că o asemenea gală nu avea cum să stârnească interesul în vreo terţă ţară. Aşa că, din păcate, e greu de spus dacă victoria foarte concludentă a lui Cătălin Moroşanu împotriva necunoscutului croat Igor Mihaljevic înseamnă şi altceva decât că „Moartea din Carpaţi” a ajuns la un nivel la care poate snopi fără probleme luptători din eşalonul 4 spre 5. Asta cu atât mai mult cu cât croatul, la numai 1.86m înălţime, cu greu poate fi considerat ca o experienţă utilă în perspectiva înfruntării cu vreun greu autentic de peste 1.95 din elita K-1.

 Una peste alta însă, Cătălin  nu s-a făcut de râs, bătându-l clar pe croat, cu 3 downuri, dintre care două în ultima repriză (pe care o puteţi vedea în înregistrarea de mai jos): Citește restul acestei intrări »


Badr Hari s-a predat poliţiei olandeze

29 Octombrie 2010

Conform ziarului olandez De Telegraaf, Badr Hari s-a predat pe 27 octombrie  la o secţie de poliţie din Amsterdam. Imaginile în care luptătorul marocan se prezintă paşnic la ghişeul secţiei au fost deja postate pe youtube: Citește restul acestei intrări »


Castelul HohenSalzburg, locul unde nu te duc ghizii români

25 Octombrie 2010
castelul HohenSalzburg

castelul HohenSalzburg

 Cam toţi cunoscuţii cu care am discutat „vizitaseră” castelul doar de jos, cu privirea, aşa că, firesc, l-am plasat destul de sus pe lista de priorităţi, fiind curios să văd de ce ghizii români se feresc de el ca dracul de tămâie. Evident, odată ajuns sus am constatat că stânca pe care este construit castelul oferă o panoramă superbă asupra oraşului (fotografia de mai jos este, cred, edificatoare) , iar Citește restul acestei intrări »


Cum devii cetăţean american fără a sta pe la cozi?

25 Octombrie 2010

 „Visul american” nu prea mai e ce-a fost, şi sunt destul de puţini românii care ar emigra azi în SUA, când au posibilitatea de a locui şi munci legal în ţările Uniunii Europene. Cu toate astea, cei care mai cred că SUA sunt „land of the free” ar trebui să ştie că, în schimbul unei investiţii de numai 350.000 de euro (sau 500.000 de dolari) pot deveni în timp record cetăţeni ai celui mai puternic stat de pe glob.

 Lucrurile funcţionează foarte simplu: persoanele care vor să investească în SUA pot aplica pentru aşa-numita „viză EB-5„, care se acordă pentru orice „immigrant investor” (investitor străin). În mod normal, condiţia pentru a primi o asemenea viză este să investeşti un milion de dolari, dar dacă investiţia se face într-o aşa-numită „targeted area” (zonă-ţintă, echivalentul zonei defavorizate de la noi) unde rata şomajului a depăşit cu 50% media din SUA (adică a ajuns la 15%), limita scade la numai 500.000 de dolari, adică 350.000 de euro.

 Bineînţeles, nu ajunge să arăţi banii ăştia la intrarea în ţară: Citește restul acestei intrări »


Tolontan, caiafa care urăşte Rapidul, ca orice suporter al Stelei lui Valentin Ceauşescu

24 Octombrie 2010
caiafa Tolontan delireaza despre istoria Rapidului

caiafa Tolontan delireaza despre istoria Rapidului

Ce-şi doreşte cel mai mult un parvenit, din specia celor veniţi la oraş cu o sacoşă de rafie în mână, dar ajunşi multimilionari, printr-o combinaţie imundă de jigodism, arivism şi sete de înavuţire? Un titlu de nobleţe, evident. În cazul fotbalului românesc, parvenitul prin definiţie este Steaua Bucureşti, echipa zămislită în urma violului comis de Armata Roşie asupra României: un club care, dispreţuit de români până spre mijlocul anilor ’80, umplea stadionul cu soldaţi chiar şi la meciurile de Cupa Campionilor, dar pe care nişte canalii se străduiesc, de 24 de ani, să-l prezinte în mod mincinos drept cel mai iubit club al României.

 Ca orice parvenit notabil, Steaua Bucureşti a avut o scurtă dar spectaculoasă perioadă de glorie: între 1986 şi 1989 a câştigat Cupa Campionilor şi SuperCupa  Europei, jucând încă o finală de CCE.  Pe aripile susţinerii necondiţionate venite din partea clanului Ceauşescu, folosind jucători adunaţi prin metode ilegale din toată ţara, Steaua şi-a trecut în palmares o mare performanţă, cu care deocamdată nu se poate lăuda vreun alt club românesc. Cu toate astea, poleiala de pe Cupa lui Valentin Ceauşescu  nu poate schimba  povestea sordidă a înfiinţării Stelei, nici nu-i poate oferi acestui club, oricum căzut de ani buni în derizoriul becalian, legitimitatea unei istorii interbelice, nelegată de Partidul Comunist sau de tancurile sovietice. Şi, din păcate pentru susţinătorii cu ora ai Stelei, nici nu poate invalida performanţele obşinute de alte echipe româneşti, mult înainte ca violul comis de Armata Roşie asupra României să fie măcar plănuit.

 Cum însă orice succes, fie el chiar şi dubios obţinut, adună imediat în jurul său caracterele slabe, oamenii care au nevoie disperată să simtă gustul victoriei măcar prin intermediar, indiferent de metodele cu care este obţinută victoria respectivă, Steaua a ajuns şi ea să aibă un soi de „suporteri”. Ghilimelele nu sunt întâmplătoare, pentru că legătura dintre aceşti oameni şi Steaua seamănă cu relaţia dintre un interlop şi ciracii săi: Citește restul acestei intrări »


Stenogramele lui Vântu, praf în ochii proştilor

19 Octombrie 2010

 Uimire generală, indignare, mânie proletară: zici că naţia şi-i imagina pe Doru Buşcu sau pe Corina Drăgotescu drept nişte conştiiţe vii ale neamului, niscaiva piloni ai democraţiei, şi a fost şocată să afle că sunt, de fapt, nişte simbriaşi care execută fără crâcnire comenzile unui mogul primitiv, a cărui deviză în viaţă pare a fi celebra replică a şoferului din filmul  Asfalt Tango:  „în maşina mea, eu sunt Ceauşescu”. Iar mi-am înăbuşit un căscat, ca în cazul demisiei lui Blaga, după care am reuşit să-mi înving lenea şi să scriu pe această non-temă doar pentru că au tras de mine diverşi prieteni şi cunoscuţi.

  Evident că tot scandalul stenogramelor lui Vântu este doar o furtună într-un pahar cu apă, menită să distragă atenţia de la faptul că Băsescu nu prea reuşeşte să-l popească nici măcar pe cel mai uşor de popit mogul al României.  Armata de servicii secrete şi procurorii-nminune n-au fost în stare nici măcar să convingă instanţa că au destule probe pentru a demonstra că Vântu l-a ajutat pe Nicolae Popa să fugă din ţară. Si cum banii trimşi de Vântu lui Popa pentru a sta cuminte la Jakarta se pierd prin nişte offshore-uri cipriote, puşcăriabilul mogul a ieşit nestingherit din arest. Iar acum joacă şi sceneta bolnavului de inimă, ca să fie absolut sigur că nu ajunge să stea nici măcar o singură zi la mititica, chiar şi in improbabila eventualitate în care procurorii lui Chiombea reuşesc să-l agaţe cu ceva.

 În condiţiile astea, Băsescu trebuia să ofere maselor măcar puţin circ, dacă tot a ratat şansa de a face spectacol cu Citește restul acestei intrări »


Regimul Băsescu se va prăbuşi prin revoltă populară?

13 Octombrie 2010

 În urmă cu 10 luni, când Traian Băsescu câştiga la mustaţă, printr-o fraudă de câteva zeci de mii de voturi, alegerile prezidenţiale, nimeni nu şi-ar fi putut îchipui că matrozul va duce ţara în pragul răzmeriţei înainte de sfârşitul lui 2010. Şi totuşi, scenele pe care le-am văzut azi în Ministerul Finanţelor ne arată că „temperatura” societăţii româneşti începe să se apropie de cea din Decembrie 1989.

 Protestele izbucnite spontan pe 13 octombrie  în mai toate oraşele mari ale ţării au o cauză cât se poate de simplă: bugetarii au primit azi fluturaşii cu salariile micşorate (profesorii) sau cu sporurile taiate (angajatii finantelor) şi au priceput în sfârşit unde i-au adus  setea de putere a lui Băsescu şi incompetenţa lui Boc. Sigur că am putea comenta la nesfârşit pe seama faptului că românul a demonstrat din nou că mentalitatea sinistraţilor de la inundaţii e o problemă naţională, şi nu una locală, pentru că şi acum au realizat că vine urgia abia când le-a intrat apa în case mâna lui Boc în buzunar. Dar asta e irelevant, pentru că, nu-i aşa, oricum ne ia iarna pe nepregătite de 2000 de ani. Nu contează că, de pildă,  profesorii au stat cuminţi ca tâmpiţii când s-au anunţat reducerile salariale, şi că au ieşit în stradă abia luna asta, când au primit primele salarii micşorate, important e că, în sfârşit, au ieşit în stradă.

 Întrucât experienţa din 1989 ne-a arătat că şi mămăliga explodează, şi că, în plus, când se produce bizarul fenomen Citește restul acestei intrări »