Local Kombat Sarajevo, un „eveniment” desprins din preistoria artelor marţiale

 Dacă mai ţineţi minte cum aratau galele de kickboxing organizate în România prin anii 1998-2001, în câte o sală semi-renovată dintr-o reşedinţă de judeţ ceva mai mică, înseamnă că n-aţi pierdut nimic dacă n-aţi văzut ieri seară Local Kombat Sarajevo. N-am mai fost de peste un deceniu în Bosnia, aşa că habar n-am cum se mai prezintă ţara, dar e clar că iubitorii de kickboxing de  acolo sunt cam în faza în care erau românii la finele anilor ’90. De la felul în care erau îmbrăcaţi spectatorii şi până la halul în care se manifestau, totul a amintit de galele de tristă amintire pe care tocmai le-am pomenit. Şi, dacă mai adăugăm în ecuaţie faptul că Sport.ro l-a adus iar pe ineptul fiu al lui George Mihăiţă să ne macine nervii cu comentariul său lipsit de orice legătură cu acest sport, dar pigmentat cu o atitudine tip ultras de galerie  (pe care chiar nu vrea nimeni s-o simtă venind dinspre microfonul comentatorului) veţi înţelege de ce am urmărit această „gală” cu o silă maximă.

 Fight cardul extrem de slab era desigur de aşteptat, având în vedere atât situaţia economică în care se află atât Bosnia cât şi România, dar mai ales faptul că o asemenea gală nu avea cum să stârnească interesul în vreo terţă ţară. Aşa că, din păcate, e greu de spus dacă victoria foarte concludentă a lui Cătălin Moroşanu împotriva necunoscutului croat Igor Mihaljevic înseamnă şi altceva decât că „Moartea din Carpaţi” a ajuns la un nivel la care poate snopi fără probleme luptători din eşalonul 4 spre 5. Asta cu atât mai mult cu cât croatul, la numai 1.86m înălţime, cu greu poate fi considerat ca o experienţă utilă în perspectiva înfruntării cu vreun greu autentic de peste 1.95 din elita K-1.

 Una peste alta însă, Cătălin  nu s-a făcut de râs, bătându-l clar pe croat, cu 3 downuri, dintre care două în ultima repriză (pe care o puteţi vedea în înregistrarea de mai jos):

Badr Hari s-a predat poliţiei olandeze

Conform ziarului olandez De Telegraaf, Badr Hari s-a predat pe 27 octombrie  la o secţie de poliţie din Amsterdam. Imaginile în care luptătorul marocan se prezintă paşnic la ghişeul secţiei au fost deja postate pe youtube:

Castelul HohenSalzburg, locul unde nu te duc ghizii români

castelul HohenSalzburg

 Cam toţi cunoscuţii cu care am discutat „vizitaseră” castelul doar de jos, cu privirea, aşa că, firesc, l-am plasat destul de sus pe lista de priorităţi, fiind curios să văd de ce ghizii români se feresc de el ca dracul de tămâie. Evident, odată ajuns sus am constatat că stânca pe care este construit castelul oferă o panoramă superbă asupra oraşului (fotografia de mai jos este, cred, edificatoare) , iar

Cum devii cetăţean american fără a sta pe la cozi?

 „Visul american” nu prea mai e ce-a fost, şi sunt destul de puţini românii care ar emigra azi în SUA, când au posibilitatea de a locui şi munci legal în ţările Uniunii Europene. Cu toate astea, cei care mai cred că SUA sunt „land of the free” ar trebui să ştie că, în schimbul unei investiţii de numai 350.000 de euro (sau 500.000 de dolari) pot deveni în timp record cetăţeni ai celui mai puternic stat de pe glob.

 Lucrurile funcţionează foarte simplu: persoanele care vor să investească în SUA pot aplica pentru aşa-numita „viză EB-5„, care se acordă pentru orice „immigrant investor” (investitor străin). În mod normal, condiţia pentru a primi o asemenea viză este să investeşti un milion de dolari, dar dacă investiţia se face într-o aşa-numită „targeted area” (zonă-ţintă, echivalentul zonei defavorizate de la noi) unde rata şomajului a depăşit cu 50% media din SUA (adică a ajuns la 15%), limita scade la numai 500.000 de dolari, adică 350.000 de euro.

 Bineînţeles, nu ajunge să arăţi banii ăştia la intrarea în ţară:

Tolontan, caiafa care urăşte Rapidul, ca orice suporter al Stelei lui Valentin Ceauşescu

caiafa Tolontan delireaza despre istoria Rapidului

Ce-şi doreşte cel mai mult un parvenit, din specia celor veniţi la oraş cu o sacoşă de rafie în mână, dar ajunşi multimilionari, printr-o combinaţie imundă de jigodism, arivism şi sete de înavuţire? Un titlu de nobleţe, evident. În cazul fotbalului românesc, parvenitul prin definiţie este Steaua Bucureşti, echipa zămislită în urma violului comis de Armata Roşie asupra României: un club care, dispreţuit de români până spre mijlocul anilor ’80, umplea stadionul cu soldaţi chiar şi la meciurile de Cupa Campionilor, dar pe care nişte canalii se străduiesc, de 24 de ani, să-l prezinte în mod mincinos drept cel mai iubit club al României.

 Ca orice parvenit notabil, Steaua Bucureşti a avut o scurtă dar spectaculoasă perioadă de glorie: între 1986 şi 1989 a câştigat Cupa Campionilor şi SuperCupa  Europei, jucând încă o finală de CCE.  Pe aripile susţinerii necondiţionate venite din partea clanului Ceauşescu, folosind jucători adunaţi prin metode ilegale din toată ţara, Steaua şi-a trecut în palmares o mare performanţă, cu care deocamdată nu se poate lăuda vreun alt club românesc. Cu toate astea, poleiala de pe Cupa lui Valentin Ceauşescu  nu poate schimba  povestea sordidă a înfiinţării Stelei, nici nu-i poate oferi acestui club, oricum căzut de ani buni în derizoriul becalian, legitimitatea unei istorii interbelice, nelegată de Partidul Comunist sau de tancurile sovietice. Şi, din păcate pentru susţinătorii cu ora ai Stelei, nici nu poate invalida performanţele obşinute de alte echipe româneşti, mult înainte ca violul comis de Armata Roşie asupra României să fie măcar plănuit.

 Cum însă orice succes, fie el chiar şi dubios obţinut, adună imediat în jurul său caracterele slabe, oamenii care au nevoie disperată să simtă gustul victoriei măcar prin intermediar, indiferent de metodele cu care este obţinută victoria respectivă, Steaua a ajuns şi ea să aibă un soi de „suporteri”. Ghilimelele nu sunt întâmplătoare, pentru că legătura dintre aceşti oameni şi Steaua seamănă cu relaţia dintre un interlop şi ciracii săi:

Stenogramele lui Vântu, praf în ochii proştilor

 Uimire generală, indignare, mânie proletară: zici că naţia şi-i imagina pe Doru Buşcu sau pe Corina Drăgotescu drept nişte conştiiţe vii ale neamului, niscaiva piloni ai democraţiei, şi a fost şocată să afle că sunt, de fapt, nişte simbriaşi care execută fără crâcnire comenzile unui mogul primitiv, a cărui deviză în viaţă pare a fi celebra replică a şoferului din filmul  Asfalt Tango:  „în maşina mea, eu sunt Ceauşescu”. Iar mi-am înăbuşit un căscat, ca în cazul demisiei lui Blaga, după care am reuşit să-mi înving lenea şi să scriu pe această non-temă doar pentru că au tras de mine diverşi prieteni şi cunoscuţi.

  Evident că tot scandalul stenogramelor lui Vântu este doar o furtună într-un pahar cu apă, menită să distragă atenţia de la faptul că Băsescu nu prea reuşeşte să-l popească nici măcar pe cel mai uşor de popit mogul al României.  Armata de servicii secrete şi procurorii-nminune n-au fost în stare nici măcar să convingă instanţa că au destule probe pentru a demonstra că Vântu l-a ajutat pe Nicolae Popa să fugă din ţară. Si cum banii trimşi de Vântu lui Popa pentru a sta cuminte la Jakarta se pierd prin nişte offshore-uri cipriote, puşcăriabilul mogul a ieşit nestingherit din arest. Iar acum joacă şi sceneta bolnavului de inimă, ca să fie absolut sigur că nu ajunge să stea nici măcar o singură zi la mititica, chiar şi in improbabila eventualitate în care procurorii lui Chiombea reuşesc să-l agaţe cu ceva.

 În condiţiile astea, Băsescu trebuia să ofere maselor măcar puţin circ, dacă tot a ratat şansa de a face spectacol cu

Regimul Băsescu se va prăbuşi prin revoltă populară?

 În urmă cu 10 luni, când Traian Băsescu câştiga la mustaţă, printr-o fraudă de câteva zeci de mii de voturi, alegerile prezidenţiale, nimeni nu şi-ar fi putut îchipui că matrozul va duce ţara în pragul răzmeriţei înainte de sfârşitul lui 2010. Şi totuşi, scenele pe care le-am văzut azi în Ministerul Finanţelor ne arată că „temperatura” societăţii româneşti începe să se apropie de cea din Decembrie 1989.

 Protestele izbucnite spontan pe 13 octombrie  în mai toate oraşele mari ale ţării au o cauză cât se poate de simplă: bugetarii au primit azi fluturaşii cu salariile micşorate (profesorii) sau cu sporurile taiate (angajatii finantelor) şi au priceput în sfârşit unde i-au adus  setea de putere a lui Băsescu şi incompetenţa lui Boc. Sigur că am putea comenta la nesfârşit pe seama faptului că românul a demonstrat din nou că mentalitatea sinistraţilor de la inundaţii e o problemă naţională, şi nu una locală, pentru că şi acum au realizat că vine urgia abia când le-a intrat apa în case mâna lui Boc în buzunar. Dar asta e irelevant, pentru că, nu-i aşa, oricum ne ia iarna pe nepregătite de 2000 de ani. Nu contează că, de pildă,  profesorii au stat cuminţi ca tâmpiţii când s-au anunţat reducerile salariale, şi că au ieşit în stradă abia luna asta, când au primit primele salarii micşorate, important e că, în sfârşit, au ieşit în stradă.

 Întrucât experienţa din 1989 ne-a arătat că şi mămăliga explodează, şi că, în plus, când se produce bizarul fenomen

Semmy Schilt ar putea fi descalificat din finala K-1 2010!

  update: Din păcate se pare că am nimerit-o, iar Schilt a fost descalificat.

 Conform ziarului olandez De Telegraaf, campionul en-titre al K-1, Semmy Schilt, ar putea fi descalificat din finala de anul acesta. Adversarul său din Gala „Final 16”, egipteanul Hesdy Gerges, susţinut de promotorul Simon Rutz, a depus o plângere oficială prin care solicită descalificarea lui Schilt, pentru că, în pauza dintre rundele 1 şi 2, staff-ul luptătorului olandez i-a acoperit acestuia cu leucoplast o taietură la gambă.

 Cum regulile K-1 specifică limpede că un sportiv nu poate fi tratat în nici un fel decât cu aprobarea arbitrului şi a doctorului oficial al turneului, şi, în plus, interzic bandajarea sportivilor pe durata luptei, Gerges a considerat că Schilt şi echipa sa au trişat şi a cerut descalificarea olandezului.

 Chiar dacă. strict din punct de vedere regulamentar, obiecţia lui Gerges poate fi considerată întemeieată, gestul este văzut a fi ca unul absolut ridicol de către fanii kickboxingului din lumea întreagă. Asta mai ales cu cât, în paralel cu cererea de descalificare, Simon Rutz a lansat şi declaraţii despre faptul că meciul ar fi trebuit oricum considerat remiză şi decis într-un extra-round.

Din păcate, ştiut fiind faptul că japonezii de la FEG, compania-mamă a circuitului K-1, îl iubesc pe Schilt ca pe sarea-n ochi, nu este deloc imposibil ca demersul lui Gerges şi Rutz să fie încununat de succes, iar cvadruplul

Tabloul complet al Finalei K-1 (tragerea la sorţi)

 Azi dimineaţă a avut loc, la Seul, tragerea la sorţi pentru finala K-1 de anul acesta. Desfăşurat după tipicul deja tradiţional în K-1, evenimentul a avut două etape: în prima luptătorii au fost chemaţi (în ordinea stabilită în funcţie de viteza cu care şi-au câştigat meciul din Final 16) să tragă la sorţi un număr de ordine de la 1 la 8, iar în a doua şi-au ales, în funcţie de numărul de ordine, locul de pe tablou.

 După cum am scris deja în acest articol, Daniel Ghiţă a fost al treilea chemat la urnă şi a tras numărul 2. Aşa că l-a ales imediat pe Gokhan Saki, care trăsese numărul 1 şi se aşezase deja pe tablou.

 Bila cu numărul 3 fusese trasă de Peter Aerts, dar veteranul a făcut gafa serii şi s-a dus pe cealaltă jumătate a tabloului, cu toate că ştia, în momentul respectiv, ce numere au ceilalţi luptători rămaşi.  Cum Mighty Mo avea numărul 4, şi era limpede că va dori să-i evite pe Schilt şi Overeem, era absolut evident că, dacă Peter Aerts venea pe jumătatea de tablou pe care se aflau deja Ghiţă şi Saki, Mo venea după el, iar Schilt si Overeem ar fi rămas împreună pe cealaltă jumătate de tablou.  Cum îmi vine greu să cred că Aerts îi consideră pe Ghiţă şi pe Saki mai periculoşi decât Schilt şi Overeem, mi-e greu să înţeleg ce-a fost în capul lui în momentul respectiv.

 Cert este că, firesc, Mighty Mo s-a aşezat imediat lângă Aerts, pentru un meci al „bunicilor”, iar Schilt, care

Daniel Ghiţă luptă cu Gokhan Saki în sferturile finalei K-1

 pe aceea temă: Tabloul complet al Finalei K-1 (tragerea la sorţi)

 Daniel Ghiţă, primul român calificat vreodată în finala K-1, va lupta contra turcului Gokhan Saki în sferturile de finală ale turneului piramidal Final 8. Conform tradiţiei din K-1, luptătorii au tras la sorţi ordinea în care îşi vor alege locurile de pe tablou, iar ordinea în care au extras biletul a fost dată de rapiditatea cu care şi-au câştigat meciul din Final 16.

 Turcul Gokhan Saki, care îl făcuse K.O. aproape instantaneu pe francezul Freddy Kemayo, a tras primul, a nimerit bila cu numarul 1 şi şi-a ales un loc pe panou la întâmplare. Daniel Ghiţă, care îl făcuse K.O. pe Zimmerman la începutul rundei a doua, a tras al treilea şi a dat peste bila cu numărul 2. Dorind să evite adversari ca Schilt sau Overeem în primul tur, l-a ales imediat pe Saki.

 Fără a fi nici pe departe cel mai uşor adversar pe care-l putea avea Ghiţă în primul tur, Gokhan Saki rămâne totuşi o alegere destul de

K-1 Final Elimination Seul 2010 (Final 16) – rezultatele complete

pe aceeaşi temă:  Tabloul complet al Finalei K-1 (tragerea la sorţi)

1.  Tyrone Spong vs Ray Sefo

 Meci câştigat firesc la decizie de Spong. Când ai 25 de ani, eşti în vârf de formă, şi te baţi cu un adversar de 40, care a şi început să se pregătească doar cu două săptămâni înaintea meciului, ar trebui să fii prea fraier ca să iei bătaie. Spong a făcut exact ce trebuia şi a reuşit să câştige la decizie fără dubii, lucru recunoscut chiar în ring de Ray Sefo. Respectele mele pentru Ray, care a acceptat meciul pe nepusă masă şi s-a prezentat foarte onorabil. Îndrăznesc să afirm că, dacă era pus să lupte cu Cătinaş sau cu Mighty Mo, ajungea şi el în finală fără emoţii prea mari.

2. Gokhan Saki vs Freddy Kemayo

Luptă fără istoric, Kemayo a început binişor dar a fost prins pe o contră de Saki şi făcut  K.O.  Saki pare la apogeul carierei, îl văd ajungând lejer în semifinală dacă nu dă de un adversar imposibil în sferturi.

3. Errol Zimmerman vs Daniel Ghiţă

 Un articol mai pe larg găsiţi aici. Pe scurt, Ghiţă a luptat aproape perfect, a depăşit fără probleme rush-ul de început al lui Zimmerman în prima rundă, după care l-a tocat rău cu low-kick-uri. Iar la începutul rundei a doua a prins o contră care l-a făcut groggy pe adversar după care l-a lăsat lat la podea cu alţi 3-4 pumni. Meciul galei, aş zice.

4. Jerome LeBanner vs Kyotaro

Şi pe această temă am scris un articol separat. Pe scurt, aşa cum anticipam aici,  LeBanner nu avea nici o şansă de a câştiga meciul ăsta la decizie, în condiţiile în care Kyotaro e primul japonez care scoate capul în K-1 în ultimii ani.  În apărarea japonezilor, trebuie spus că am văzut decizii de extra round mult mai scandaloase decât asta, şi că JLB dădea clar impresia că nu mai poate duce încă o repriză. În plus, Kyotaro a stat la bătaie două runde şi a câştigat clar una dintre ele, deşi ar fi putut să-l alerge nonstop pe LeBanner în jurul ringului, cum făcuse în prima rundă. Pe scurt, o ieşire tristă din scenă pentru un mare luptător.  Ieşind din ring a lăsat clar impresia că a decis să facă scandal pentru că simţea că ia bătaie de la Kyotaro în extra round.

5. Ewerton Teixeira vs Peter Aerts

 „Tataia” Aerts ne-a scăpat de plictisitorul Teixeira, după un extra-round dictat cam la fel de

Raul Catinaş pierde stupid meciul cu Mighty Mo

 Deşi avea o şansă imensă de a ajunge în finala K-1 la numai 22 de ani, Raul Cătinaş a reuşit contraperformanţa de a pierde la puncte un meci cu veteranul Mighty Mo, luptător care, la 40 de ani şi 135 de kilograme, are reale dificultăţi în a duce la bun sfârşit un meci de 3 runde. Deşi oricine îşi dădea seama că singurul lucru pe care NU  trebuie să-l facă este să stea la trozneală cu Mighty Mo în prima rundă, Cătinaş a uitat, după doar două minute, ce-i spusese antrenorul. Aşa că a abandonat excelenta serie de lowkick-uri cu care-l pusese în dificultate pe Mighty Mo în favoarea unui falimentar head-to-head în compania luptătorului cu cea mai puternică lovitură de pumn din circuitul K-1.

 Evident, inevitabilul s-a produs:  capul lui Mighty Mo s-a dovedit ceva mai rezistent decât al tânărului Cătinaş, şi românul a fost numărat. Deşi a dat dovadă de o rezistenţă ieşită din comun, reuşind să termine runda sub asalturile furibunde ale lui Mo, şi a echilibrat meciul în următoarele două reprize, Cătinaş nu a reuşit

Jerome LeBanner iese cu scandal din circuitul K-1

Final trist de carieră pentru marele luptător francez Jerome LeBanner:  la capătul unui meci foarte încins contra japonezului Kyotaro, „buldogul din Normandia” s-a considerat nedreptăţit de faptul că arbitrii au dictat un extra-round, aşa că şi-a luat jucăriile şi a părăsit ringul. Evident, a fost descalificat, iar Kyotaro (care a renunţat între timp la freza de papagal) a fost declarat câştigător şi s-a calificat în finala K-1.

 Deşi decizia de extra-round a fost uşor forţată în favoarea lui Kyotaro, mi-e greu să-i iau apărarea lui LeBanner, şi asta pentru un motiv foarte simplu:

Daniel Ghiţă se califică în finala K-1 zdrobindu-l pe Errol Zimmerman!

 Victorie senzaţională a lui Danile Ghiţă în faţa „spărgătorului de oase” Zimmerman: după o primă repriză dominată din punct de vedere tactic, în care şi-a impus stilul bazat pe lowkick-uri nimicitoare, românul a reuşit o contră năpraznică la începutul rundei a doua şi l-a trimis la somn pe Zimmerman!

 Din capul locului trebuie spus că, în meciul ăsta, Ghiţă pornea ca outsider, atât prin prisma experienţei superioare a lui Zimmerman la acest nivel, cât şi datorită meciului slab făcut de Daniel cu Balrak. În mod neaşteptat pentru toată lumea, şi mai ales pentru adversarul său, Ghiţă a făcut un meci mai bun decât cel din final 16 de anul trecut, contra lui Schilt. Gândită tactic perfect, lupta a fost abordată cu calm de către Daniel, care a făcut exact ce trebuia în faţa unui Zimmerman surprins evident de consistenţa replicii pe care o primea.

 Abordarea raţională a lui Ghiţă a fost