Tudorel Toader, un politician prea abil pentru actualul PSD

Foarte pe scurt despre evenimentele de ieri: vreme de 45 de minute ministrul Justiţiei Tudorel Toader i-a desfiinţat profesional şi moral pe Kovesi şi Lazăr, în direct, pe toate posturile de ştiri. Argumentaţia a fost impecabilă dpdv juridic şi formulată pe înţelesul tuturor , până şi un copil ar fi înţeles că DNA a comis un abuz de o extremă gravitate. De asemenea, foarte important, ministrul Toader a explicat  că fapta s-a produs pe fondul unor circumstanţe agravante (protestele din piaţa Victoriei) şi că putea avea efecte mult mai grave decât în cazul altor  conflicte de natură constituţională. După care a anunţat că nu va cere demiterea lui Kovesi şi Lazăr.

A urmat o explozie în zona anti-Kovesi a societăţii româneşti, Toader a fost făcut cu ou şi cu oţet la Antena 3, Mircea Badea a anunţat că speră ca fiul lui să emigreze etc. Lucru oarecum normal, câtă vreme oamenii ăştia erau prea încinşi ca să sesizeze cât de magistral a lovit-o Toader pe Kovesi. Mai trist a fost că a doua zi Dragnea s-a dezis şi el de soluţia aleasă de Toader.  Că a făcut-o din oportunism (sesizând că mulţi dintre susţionătorii PSD aşteptau cu totul altceva) sau că a făcut-o din convingere contează mai puţin.  Important este că acum în spaţiul public s-a acreditat ideea că Tudorel Toader s-a „înmuiat” după vizita ambasadorului american şi că a renunţat în ultima clipă să ia măsura corectă: deschiderea procedurii de demitere a lui Kovesi şi Lazăr.

În realitate, Tudorel Toader a procedat cu o fineţe pe care n-am mai văzut-o de mult în politica românească:

Cum am spart tabloul lui Ceauşescu dar n-am ajuns disident

 

Văd că în ultima vreme se poartă prin online-ul românesc textele despre cât de cruntă ar fi fost viaţa pe timpul lui  Ceauşescu şamd. Atât site-uri a căror finanţare este doar bănuită (gen hotnews, ziare com etc) cât şi bloggeri pişcotari dedulciţi la campanii finanţate de diverse ONG-uri produc texte delirante pe această temă, deşi autorii erau în cel mai fericit caz la vârsta lui Lolek şi Bolek la data evenimentelor din 1989.

Cum subsemnatul a apucat ceva mai mult din aşa-zisa „Epocă de aur” m-am gândit să încep un serial menit să aducă un pic de echilibru în acest peisaj. Desigur, nu mă aştept la prea multe like-uri şi share-uri de la corporatiştii cretinizaţi de pe facebook, pentru simplul motiv că majoritatea erau pe vremea aia la grădiniţă iar opiniile despre această perioadă şi le-au format „de pe net” sau din filmele lui Mungiu. Dar cum am şi eu cititorii mei iar indexarea google e destul de bună, hai să punem puţin lucrurile la punct.

Se făcea că într-o zi oarecare din a doua parte a anilor ’80 trei elevi de la liceul Nicolae Bălcescu din Bucureşti (actualul Colegiu Naţional Sf Sava) chiuleau de la o oră de fizică. Unul dintre ei era evident subsemnatul. Fizica o făceam cu un impostor sinistru, ulterior mare fesenist, aşa că o iubeam ca pe sarea-n ochi, deşi biata de ea n-avea nici o vină.  În mod normal chiulul ar fi constat în bătut mingea de baschet sau de fotbal în sala de sport sau pe terenul din spatele liceului (între timp pierdut parţial prin nişte inginerii imobiliare, dar asta e deja altă poveste). Însă Aghiuţă a făcut ca  taman atunci sala de sport să fie ocupată iar afară să plouă cu găleata, aşa că ne-am hotărât să batem numita minge de fotbal în clasă (ora de fizică se făcea în laborator).  Zis şi făcut, am împins băncile în stânga şi în dreapta ca să ne facem loc iar apoi ne-am pus pe treabă. Totul a mers bine vreo 20 de minute, după care un şut năpraznic a luat o traiectorie demnă de penalty-ul pe care Roberto Baggio urma să-l trimită în tribună în finala mondială din 1994. Doar că noi n-aveam tribună, aşa că mingea a poposit pentru o clipită în moaca singurului spectator. Aţi ghicit, era vorba despre mult iubitul şi stimatul, al cărui potret rotofei ne privea de deasupra catedrei şi a tablei de scris, de la vreo 4 metri înalţime (sălile de clasă din străvechea clădire sunt foarte înalte).

Pe vremea aia toate aceste portrete oficiale erau înrămate şi acoperite cu sticlă, cântărind lejer 2-3 kile, aşa că după o clipă de indignare „Marele cârmaci” s-a prăbuşit cu zgomot la podea, sticla făcându-se ţăndări. Spre cinstea industriei socialiste trebuie precizat că rama a rezistat admirabil, aşa că mutra rubicondă şi mulţumită a tovarăşului n-a fost deloc şifonată.  Evident, ne-a fost clar că treaba asta n-o să fie trecută cu vederea, asa că după ce am adunat cu grijă cioburile de pe jos am început să ne sfătuim cum să ieşim basma curată. Problemele logistice erau mari, în sensul că nu aveam în nici un caz timp să ajungem la un geamgiu deci  nu aveam cum să revenim la status quo ante bellum.

Unul dintre noi (cred că subsemnatul, dar n-aş băga mâna în foc, sunt totuşi peste 3 decenii de atunci) a venit cu ideea că îndepărtând cu grijă orice urmă de cioburi de pe tablou şi atârnându-l înapoi la locul lui ar exista o şansă ca incidentul să treacă neobservat pe parcursul următoarelor două ore. După care se terminau cursurile iar a doua zi ar fi fost deja greu să se stabilească în ce circumstanţe a rămas portretul tovarăşului fără geam. Zis şi făcut, dar cum spuneam tabloul fusese atârnat la vreo 4 metri înalţime, iar noi nu aveam scară.  Nici cocoţaţi pe catedră nu ajungeam la cuiul buclucaş. Problema a fost rezolvată printr-un număr de echilibristică în care scaunul cu picioare metalice pe care stătea în mod normal profesorul a fost ţinut bine pe catedră de doi dintre împricinaţi, în vreme ce al treilea  s-a cocoţat pe el şi l-a atârnat pe nea Nicu pe perete.

Operaţiunea a fost chiar şi aşa la mustaţă, pentru că în clasa respectivă catedra era fixată pe soclul ei la oarecare distanţă de perete, aşa că echilibristul cocoţat pe scaunul de pe catedră trebuia să se aplece destul de mult spre perete şi să atârne sforile de pe spatele tabloului de cuiul aflat mult prea sus.  Culmea e că am reuşit performanţa fără să-şi scântească nimeni vreo mână sau vreun picior, dar  cumva a fost cu neputinţă să-l determinăm pe Ceauşescu să stea drept si să scruteze zările.  Parcă presimţind că peste câţiva ani urmau şi alţii să-l pună la zid (e drept ceva mai jos) , nea Nicu se tot înclina pe o parte. Iar când ne cocoţam cu greu pe scaun şi-l împingeam uşor cu un deget, se înclina în partea cealaltă. E drept că nu cânta „Internaţionala”, cum au povestit paraşutiştii că ar fi făcut în ultimele clipe la Târgovişte, dar nici nu coopera deloc. Ne-am tot chinuit să-l aducem pe calea cea dreaptă până ce s-a sunat de pauză, dar rezultatul final era în cel mai bun caz mediocru.

Privind la rezultatul strădaniilor noastre chiar ne făceam iluzia că în balamucul care se producea de obicei la începutul oricărei ore nu va mai băga nimeni de seamă că tovarăşul de pe perete era cam într-o ureche. Doar că socoteala nu s-a potrivit nicidecum cu cea din târg, pentru că următoarea oră era de dirigenţie, iar diriginte era fix politrucul care preda fizica şi despre care v-am povestit mai sus.  Inutil să spun că individul a intrat în clasă şi primul lucru pe care l-a spus, în timp ce azvârlea catalogul pe catedră, a fost „cine a spart portretul tovarăşului Ceauşescu?”

Habar n-am dacă ne turnase cineva (mă gândesc că zgomotul făcut de prăbuşirea tabloului şi de spargerea geamului s-o fi auzit prin clasele învecinate) sau pur şi simplu individul care preda fizica lua lumină de la portretul tovarăşului de fiecare dată când intra în clasă. Oricare dintre variante este pe deplin posibilă.  Cert este că ar fi fost inutil să negăm, doar îi chiulisem de la ora de fizică şi nu puteam prezenta nici un alibi, iar alţi suspecţi nu mai erau. Aşa că am recunoscut spăşiţi incidentul, ateptându-ne la ceva zbierete, invective, chemat părinţii la liceu şamd. Când colo, ora a continuat fără mare tam-tam, de parcă potretele lui Ceauşescu picau pe jos în fiecare săptămână.

Mi s-a părut foarte bizar că fizicianu’ lu’ peşte n-a făcut prea mult scandal, mai ales că pe mine mă ura cu pasiune (spirit liber am fost mereu, nu dădeam doi bani pe el şi nici nu mă sfiam s-o arăt). În decursul celor patru ani s-a străduit să scape de subsemnatul în toate felurile, incusiv încercând s-o convingă pe mama că nu aveam nici o şansă să rămân la clasele de matematică-fizică la treapta a două (pentru corporatiştii cu #rezist, examenul ăsta se dădea la finele clasei a zecea) şi că mai bine m-ar înscrie direct la una din clasele de mecanică. Evident că am luat cu brio şi acest examen (ceva peste 9.50)  după care l-am disperat încă doi ani, aşa că individul nu putea fi bănuit că ar vrea să treacă delicat peste incident. Nu aveam eu prea mare experienţă cu genul ăsta de jigodii dar mi-a fost clar că individul coace ceva, aşa că m-am dus acasă şi în loc să tac mâlc am povestit pe larg incidentul, inclusiv atitudinea avută de diriginte.

Ce a urmat am aflat mult mai târziu: se pare că

SIE şi bloggerii pişcotari sau cum să te împuşti în picior ca un 007 rătăcit în online

În toiul scandalului creat în jurul SRI de afacerea Ghiţă scriam câteva cuvinte despre felul înţelept în care generalul Silviu Predoiu de la SIE a ştiut să stea departe de „lumina reflectoarelor” de la televiziunile de ştiri. Cum orice minune ţine câteva zile în România, n-a trecut prea mult până ce SIE a decis să se arunce singur într-un posibil scandal mediatic.

O să încep cu o ştire aparent fără nici o legătură cu această speţă: compania Google a fost luată dur la întrebări (şi nu numai) de câţiva dintre marii săi clienţi de publicitate, care constataseră că reclamele lor au ajuns să fie afişate pe YouTube lângă conţinut video creat de diverşi extremişti de dreapta.  (un articol bine închegat pe tema asta are The Guardian) . Evident, Google şi-a cerut imediat scuze şi a luat măsuri, deşi respectivele reclame nu fuseseră plasate acolo voit, ci în mod automat, de către diverse progrămele şamd. Această atitudine fiind forţată de faptul că Unilever îşi retrăsese deja reclamele în vreme ce alţi mari clienţi de publicitate „puseseră pauză” până se rezolvă problema.

Cu alte cuvinte, în mediul privat marile organizaţii au grijă de imaginea lor, nu vor ca reclamele lor să fie asociate cu personaje nefrecventabile, care propovăduiesc ura de rasă, de clasă şamd. Meanwhile in Romania se făcea că SIE, serviciul secret care traversase furtuna Ghiţă fără să fie deranjat cu o vorbă, se hotăra subit să-şi facă reclamă (în vederea unei campanii masive de angajări)  prin 4 bloggeri, între care Cetin Ametcea zis Arhi şi Valentin Adrian Petcu zis Zoso.

Cetin Ametcea, un vector de imagine pentru SIE

Pe Cetin Ametcea îl puteţi vedea în acţiune în imaginile de mai sus, dar nu asta ar fi problema, poate SIE vrea să recruteze mai de la mahala şamd. Chestia e că pe timpul protestelor contra ordonanţei 13 respectivul a făcut o propagandă absolut disperată anti-PSD, la nivel de spume la gură. Dreptul lui, desigur, doar că SIE ar trebui teoretic să fie un serviciu apolitic, deci asocierea cu activişti, propagandişti şamd ar trebui să fie exclusă din start.

Şi mai grav stau lucrurile în cazul lui Petcu Adrian Valentin zis Zoso, personaj care când nu se lăuda cu furturile comise în Metro (la propriu)  făcea „interviuri” de PR cu Băsescu sau scria că ţăranii din România (adică oamenii care locuiesc la sat, nu „ţăranii” în sens figurat) ar trebui înecaţi ca şobolanii. Mi-e prea silă să stau să înşir acum print-screen-uri şamd, cam toată lumea cunoaşte povestea.

Pe scurt, dacă vroia să declare război PSD-ului, simpatizanţilor acestuia şi instituţiilor media care nu prea înghit băsismul în formă delirantă, SIE a făcut exact ce trebuia. Lucru demonstrat imedat de

Despre corporatistele isterice care îşi castrează cu drag motanii

N-a avut „sansa” sa fie „iubit” de o corporatista

Facem o scurtă pauză de politică, întrucât rar mi-a fost dat să văd un subiect pe care cuconetul corporatist să se manifeste cu mai multă violenţă în online. Imediat ce vine vorba măcar tangenţial despre castrarea motanilor, poţi să fii sigur că vreo câteva duduiţe workalholice o să înceapă să peroreze despre faptul că emascularea este absolut necesară „pentru binele ghemotocului pufos”, „pentru sănătatea lui”,  „pentru siguranţa  lui” etc etc. Iar orice încercare de a expune argumente împotriva acestui curent de gândire este taxată drept iresponsabilitate cu o furie care aminteşte de Evul Mediu.

În realitate lucrurile sunt foarte simple: castrarea unui motan este UN LUCRU PROFUND EGOIST, făcut strict PENTRU CONFORTUL FIZIC, PSIHIC ŞI MATERIAL AL STĂPÂNULUI.  Orice motan castrat care trăieste 15 ani plimbându-se de pe o canapea pe alta şi ajungând la 15 kile ar da toţi anii ăia pe unul singur petrecut necastrat şi cu acces la viaţa de noapte pisicească. Numai cine n-a văzut mutra extrem de satisfacută a unui motan care se întoarce acasă dupa 2-3 zile de bătăi şi sex pe acoperişuri poate crede altceva.

Cum unii se întorc răniţi grav, uneori chiar mutilaţi, iar alţii nu se mai întorc deloc, este evident că ECONOMIC VORBIND castrarea este foarte rentabilă pentru o stăpână fără prea multă minte, care la întoarcerea de la cele 12 ore petrecute slugărind nişte şefi abominabili vrea să găsească acasă o chestie blănoasă şi docilă. La fel de bine i-ar folosi un pluş care să toarcă şi să aibă temperatura corpului de 38 de grade. Logic că un motan necastrat lăsat 12 ore într-un apartament ar face casa praf. Iar dacă ar fi lăsat pe stradă 12 ore ziua şi 8 noaptea  probabil corporatista s-ar simţi folosită de încă un personaj de sex masculin, pentru care e bună doar să plătească vizitele la veterinar şi mâncarea.

Pe scurt, un motan necastrat şi lăsat să hălăduiască pe afară câteva ore bune pe zi o să trăiască în medie 4-5 ani, o să coste semnificativ mai mult pe an în materie de vizite la veterinar şi va lăsa un mare gol în suflet în momentul în care o să dispară definitiv de acasă.  Dar o să fie un MOTAN, adică un soi de tigru în miniatură, tupeist la maxim, curios să ştie orice miscă prin preajmă, vânător neobosit etc.

La extrema opusă, un motan castrat şi ţinut 24-7 într-un apartament o să fie o arătare supraponderală care se plimbă plictisită de pe o canapea pe alta, zace prostită pe burta proprietarei, se spală de plictiseală până cheleşte etc. Probabil va trăi 12-15-17 ani timp în care proprietara o să-l vaccineze degeaba an de an, că tot n-ar avea săracul de unde să ia nici o boală. Când o să sune soneria, în loc să se repeadă să vadă cine e la uşă sunt şanse bune să se ascundă speriat sub canapea.

Când duci discuţia în acest punct, ţi se pune inevitabil în braţe „argumentul” că numai un iresponsabil poate dori ca motanul să umple cartierul de pui nedoriţi, care vor avea o soartă tristă etc.  Dacă o întrebi însă pe corporatistă de ce nu a plătit pentru STERILIZARE (care costă evident mai mult) în loc de CASTRARE, o să înceapă să se bâlbâie şi după câteva momente de derută o să pună iar placa aia cu „siguranţa ghemotocului pufos”.  Adică siguranţa EI că pentru banii INVESTIŢI primeşte o jucărie tâmpă dar care „duce” 15 ani.

Revenind la argumente serioase, trebuie punctat faptul că dacă motanul necastrat începe să-şi marcheze teritoriul situaţia este imposibilă pentru orice proprietar care stă la bloc, oricât de bine intenţionat ar fi. Mirosul este

Wikileaks Vault 7 – dezvăluiri uluitoare despre cum spionează CIA şi posibil „băieţii”noştri

După cum puteţi observa, până la această oră subiectul nu a fost nici măcar atins de posturile TV româneşti, de ziare, de trompetele sitemului din blogosferă şamd. Asta cu toate că primele 8,761 documente dezvăluite de Wikileaks în legătură cu activitatea CIA cuprind lucruri care este foarte posibil să se aplice deja şi în România, doar suntem „parteneri strategici”. Pentru azi o să mă ocup aşadar de metodele care este posibil să fi fost „exportate” şi la noi.

Să aruncăm pentru început un ochi asupra celor mai interesante chestii:

1. Programul „îngerul care plânge” dezvoltat încă din 2014  împreună cu agenţia britanică MI5 permite preluarea controlului smart-TV-urilor Samsung şi plasarea acestora într-o stare de „fals oprit”. Utilizatorul crede că televizorul este oprit când de fapt acesta acţionează ca un microfon, înregistrând conversaţiile şi trimiţându-le spre un server al CIA. Evident, e foarte probabil să existe programe similare pentru celelalte branduri relevante care produc smart Tv-uri.
2.  O unitate specializată a CIA se ocupă de producerea şi chiar de achiziţionarea de la contractori privaţi de viruşi, malware şamd pentru iOS (sistemul de operare de pe iphone şi ipad).  In ciuda faptului că Apple are o cotă de piaţă de numai 14.5% la nivel mondial, popularitatea acestor device-uri printre politicieni, diplomaţi, milionari şamd a determinat CIA să acorde o atenţie disproporţionată acestei platforme software.
3.  O unitate similară se ocupă şi de sistemul de operare Android, care deţine circa 85% din piaţa de smartphone-uri. Conform wikileaks, CIA ar avea 24 de viruşi/exploit-uri şamd pentru Android necunoscute de producătorul sistemului de operare (aşa-numite zero day vulnerabilities).
4.  Evident, computerele cu Windows, OSx, Linux ba chiar şi routerele sunt vizate, inclusiv prin viruşi gândiţi special pentru removable media (stick-uri USB şamd)

Evident, Wikileaks o s-o ţină aşa mult şi bine, dar sunt sigur că aţi prins deja ideea:  orice device are un microfon şi conexiune la net poate fi folosit pentru a vă spiona în timp real, inclusiv celebrul iphone. Dacă are şi cameră vă puteţi trezi zâmbind securiştilor de pe WC, precum

Eurovision 2017 sau cum să ne fandosim cu un yodel dacă ne-am împuşcat în picior anul trecut

Când Ovidiu Anton a urcat pe scenă pentru a mulţumi publicului după victoria de la selecţia de anul trecut şi a spus chestia aia cu „dacii mei, lupii mei” am fost 100% sigur că n-o să fie lăsat să facă nici o brânză. Sigur, mă gâdeam la chestii mai soft, gen tăiat sunetul din căşti în timpul reprezentaţiei sau alte minuni de genul ăsta, dar EBU (European Broadcasting Union) a ţinut să ne arate că noi românii nu avem voie să întrăznim să ne gândim la lucruri ca „In the darkest night/Feel the power in you/Take a moment of silence/And fight for the truth” . Aşa că Ovidiu Anton n-a mai ajuns deloc la Eurovision 2016, chestie care a ajutat şi la victoria piesei cu tătari persecutaţi de ruşi, ba a mai mulţumit şi pe hipsterii de la noi.

Sigur, Ovidiu e un plinuţ care avusese proasta inspiraţie să se fardeze cam tare, băiatul ăla care învârtea sabia era de toată jena, dar astea erau mărunţişuri care se puteau remedia lejer până la concursul propriu zis.  Iar altă şansă ca asta de a câştiga eu cred că n-am mai avut de la Tornero încoace. Cu diferenţa că piesa lui Trăistariu nu avea nici în clin nici în mânecă vreo treabă cu politica, în vreme ce o victorie a lui Ovidiu Anton ar fi creat o anumită emulaţie pe care establishmentul UE n-o doreşte pe la noi. Sigur, marii dobitoci au fost la noi, băieţii de la EBU doar au profitat de o situaţie existentă ca să ne împingă cu capul în ţărână.

Ei bine, pentru 2017 n-o să mai avem probleme de-astea, pentru că yodelul care a câştigat astă seară pare venit direct din mintea unui băiat de cartier care s-a uitat într-o noapte la „Sunetul Muzicii” şi a prins şi el ce-a putut.  Cu alte cuvinte, cântecul putea veni fix din orice ţară a UE, nu are nici un fel de legătură cu România. Clar nu este pe gustul meu şi probabil le va provoca hohote de râs tuturor celor care au văzut filmul cu Julie Andrews şi Cristopher Plummer, dar „generaţia y” e posibil să-l aprecieze drept ceva original.

Una peste alta, vă invit să comparaţi cele două melodii:

Biziday şi cutremurul cel mare, sau ce se întâmplă când te bagi de bunăvoie sub clopotul de sticlă

Scriam acum nici 3 luni despre iniţiativa securistică a aplicaţiei Biziday pentru mobil, cea care urma să le ofere utilizatorilor ştiri filtrate de Moise Guran pe principiul „citeşte tu doar ştiri din sursele pe care le aprob eu”.  Am spus  atunci, cu referire la ideea de a lăsa pe altul să filtreze lucrurile care ajung la tine: „îmi dau perfect de bine seama acum că a te băga de bunăvoie sub clopotul de sticlă oferit gratis de Moise Guran ar reprezenta cea mai imbecilă decizie pe care o poate lua un adult aflat în deplinătatea facultăţilor mintale. „

Ei bine, azi a venit cu un mare zbang confirmarea celor pe care le-am scris la vremea respectivă: aplicaţia lui Moise Guran le-a trimis utilizatorilor o „alerta roşie” care anunţa că în Vrancea ar fi avut loc un cutremur de gradul 10 (!!!) şi că e momentul să se repeadă sub prima grindă mai solidă. Cu speranţa implicită că poate aşa mai au vreo perspectivă să scape cu viaţă (ca idee, devastatorul cutremur din 1977 a avut 7.3 grade pe scara Richter).  Cum „alerta roşie” a aplicaţiei Biziday era menită să te poată trezi din somn la orice oră, având automat activate notificări de sunet, vă daţi seama cât de repede au zburat în stradă „inteligenţii” care au avut fericita inspiraţie să se auto-includă în „elita” lui Moise Guran.

Dincolo de nimicirea oricărei credibilităţi a aplicaţiei lui Moise Guran, acest incident cu tente tragicomice vine să puncteze apăsat două lucruri: 1. Implementarea unui sistem de avertizare a populaţiei în caz de dezastre, perfect posibilă în era smartphone-ului, ar trebui să fie exclusiv apanajul STS-ului, care are capacitatea de a evita apariţia unor glume proaste cauzatoare de panică  şi 2. Omniprezenţii noştri securişti, care ne apără de terorism, de corupţi, de marţieni, care contribuie cu mari analize la strategia NATO şamd au fost total incapabili să

Să râdem cu „ancheta” securistică a Rise Project despre Dragnea în Brazilia

În caz că nu ştiaţi, prin veselul online românesc circulă de câteva zile o aşa-zisă „anchetă jurnalistică” a Rise Project despre (ţineţi-vă bine) „filiera braziliană a grupului care l-a ajutat și, la rândul lui, a profitat de ascensiunea politică a lui Dragnea: grupul din Cumbuco.”.  Periculos, nu? Când zici „grupul din Cumbuco” deja te gândeşti la El Chapo,  Pablo Escobar, chestii de-astea. Mai ales dacă ai citit şi luat de bună auto-biografia romanţată a şefului Rise Project, publicată pe post de interviu în celebra revistă online „Viitorul României” sponsorizată de Cris-Tim, deja vezi cu ochii minţii un soi de Bob Woodward autohton, controbăind neobosit prin afacerile dubioase ale Nixonului de Teleorman.

Realitatea prozaică, lesne de observat pentru orice om capabil să citească până la capăt şi să înţeleagă un text este însă următoarea: materialul de propagandă publicat de Rise Project pe post de investigaţie prezintă un fir epic bazat pe  evenimente reale dar arhicunoscute, referitoare la sinuciderea afaceristului român Costel Comana în avionul care mergea din Columbia în Costa Rica.  A scris despre asta pe larg în 2015 până şi Mediafax (daţi click şi citiţi, articolul este substanţial).  Marea investigaţie pentru care băieţii  şi fetele de la Rise Project s-au distrat (oare pe banii cui ?) în Brazilia constă în faptul că au fost copiate de la registrul comerţului din Fortaleza documentele firmelor lui Costel Comana din Brazilia, prima botezată (ce coincidenţă) tot Regiotrans, dar cu un „Fabricacao de Locomotivas ” în coadă. WOW, nu-i aşa?

Neputându-se întoarce acasă la sponsorul deplasării cu asemenea „dezvăluiri uluitoare”, autorii acestei „investigaţii” de care s-ar fi jenat şi Scânteia anilor ’50 au adăugat următoarele trei paragrafe:

1. „În ambele companii, Comana l-a avut ca partener constant pe un localnic, potrivit datelor obținute de RISE de la registrul companiilor din Fortaleza. Numele lui este Cauby Cursinio Campos Junior.  Brazilianul de 38 de ani deține câte zece la sută din fiecare companie însă, mai important, el este omul bun la toate pentru românii care se întâlnesc pe ascuns în Brazilia. Spre exemplu, localnici care ne-au cerut să le protejăm identitatea ne-au povestit cum Campos Junior era practic șoferul lui Dragnea când politicianul venea să se distreze în Fortaleza. Campos Junior l-a preluat pe Dragnea și de la peste 500 de kilometri distanță de Fortaleza de la aeroportul din Natal unde ateriza uneori demnitarul român.”

2. „Costel Comana locuia într-o vilă pe malul mării, mai precis pe rua Coqueiros, strada cocotierilor. Construcția de lux, dotată cu teren de tenis și piscină este locul unde s-au întâlnit periodic Dragnea și prietenii lui. Potrivit localnicilor, Dragnea și grupuri de câte 15-20 de români au petrecut multe vacanțe jucând tenis și chefuind în vila de reședință a lui Comana.”

3. „Localnicii îi cunosc pe Liviu (nr-Liviu Dragnea), pe Costel (nr-Costel Comana) și pe ceilalți români care, an de an, și-au făcut vacanțele și au investit în Cumbuco. “Ești român? Avem aici un grup de politicieni români care vin la distracție, la casa grande. Primul ministru, Liviu, și Costel, dar el a murit. Petrec în casa mare și joacă mult tenis. Le place tenisul”, ne-a spus un cumbucoan care rupe și câteva cuvinte în română și ne-a demonstrat asta cu un “bună dimineața”, bine pronunțat pe la orele prânzului. Localnicul ne-a cerut să-i păstrăm anonimatul după ce i-am explicat ce facem acolo.„.

Da, aţi înţeles bine: marea „investigaţie jurnalistică” în „afacerile lui Dragnea în Brazilia” a produs trei paragrafe despre localnici care, „la adăpostul anonimatului” desigur (ştiut fiind că Dragnea lichidează fizic orice martor) ar fi declarat „curajoşilor investigatori” că l-ar fi văzut pe Dragnea pe-acolo.  Pe urmă vin ca nuca-n perete poveşti despre vacanţele lui Mazăre iar scânteismul Rise Project se încheie cu un patron de la Teldrum, fost coleg de facultate cu Dragnea, care