Michael Jackson s-ar fi sinucis pentru a nu se face de râs în faţa fanilor!

 Ziarul britanic Daily Mail publică, în ediţia online, un articol extrem de documentat despre moartea lui Michael Jackson, în care se sugerează că megastarul s-ar fi sinucis pentru a nu se face de râs în faţa fanilor, cu ocazia maratonului de 50 de concerte care trebuia să debuteze săptămâna aceasta la arena londoneză O2. Autorul articolului, Ian Halperin, a realizat în urmă cu câţiva ani o investigaţie despre presupusa pedofilie a lui Michael Jackson, sfârşind prin a fi acceptat în cercul cântăreţului, iar acum prezintă publicului detalii şocante, care nu lasă prea mult echivoc în legătură cu motivul morţii artistului.

 Textul, intitulat „‘I’m better off dead. I’m done’: Michael Jackson’s fateful prediction just a week before his death” , oferă detalii cumplite atât despre starea de sănătate a lui Michael Jackson, cât şi despre felul în care artistul era exploatat nemilos de către un anturaj de o lăcomie sălbatică. Michael ar fi suferit de o boală genetică rară, „Alpha-1 antitrypsin deficiency”, care îi distrugea plămânii şi, în plus, ar fi devenit anorexic şi dependent de medicamente în urma ultimului proces de pedofilie. În aceste condiţii, anturajul, dominat de membrii grupării militante „Nation of Islam”, l-ar fi păcălit să accepte 10 concerte la Londra, ademenindu-l cu mirajul „celui mai mare come-back văzut vreodată”. Numai că, odată semnat contractul, Michael s-a dumirit că a acceptat de fapt un maraton de 50 de concerte, iar conştientizarea faptului că nu are nici pe departe  resursele fizice necesare pentru a susţine un asemenea show l-a aruncat în braţele disperării.

  În final, conform declaraţiilor unor apropiaţi, Michael ajunsese să fie realmente îngrozit de concertele de la Londra: nu mai mânca, nu mai dormea, şi lua pastile cu pumnul. Iar când reuşea să doarmă, avea coşmaruri în care era asasinat. Totul culminând, cu o săptămână înaintea morţii, cu afirmaţia

Brazilia-SUA 3-2: „visul american” a ţinut fix o repriză

 În pauza finalei Cupei Confederaţiilor, când americanii conduceau cu 2-0 după o repriză aproape perfectă, probabil că doar cei mai fanatici suporteri brazilieni mai îndrăzneau să spere într-o răsturnare de situaţie.  Şi asta în special din cauză că echipa SUA făcuse un joc chiar peste nivelul semifinalei în care eliminase Spania, în timp ce Brazilia se zbătuse haotic, singurele ocazii venind în urma unor sclipiri individuale. Mai mult, americanii dăduseră 200%, luptând feroce pentru fiecare minge, în vreme ce brazilienii păreau şi oarecum lipsiţi de tonus, nu numai de idei.

 Rezultatul final a fost însă 3-2 pentru Brayilia, după o a doua repriză care a fost exact opusul primeia: nişte americani vlăguiţi au făcut practic figuraţie în faţa starurilor braziliene, care au marcat suficiente goluri pentru a câştiga trofeul la capătul celor 90 de minute, fără a mai fi nevoie nici măcar de prelungiri. Şi asta deşi arbitrii suedezi au prestat cu temă de la Blatter, făcându-se că nu văd cum excelentul portar american Tim Howard a scos o minge intrată cu vreo 30 de centimetri în poartă, umplându-i de galbene pe fundaşii brazilieni şi, în general vorbind, făcând aproape totul pentru a-i ajuta pe americani. Lucru oarecum firesc, dacă ne gândim că n-ai cum să faci fotbalul mai popular decât este deja în Brazilia, în vreme ce un succes american ar fi deschis larg porţile SUA pentru ceea ce americanii numesc şi acum soccer.

 Personal, nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat cu americanii la pauză. Explicaţia facilă, că jucătorii s-au crezut deja învingători şi relaxarea psihică i-a „scos din priză”, nu cred că poate justifica diferenţa enormă dintre felul în care a jucat echipa  SUA în prima şi, respectiv, a doua repriză. Nu este mai puţin adevărat că şi brazilienii au revenit cu altă atitudine de la cabine, ultramotivaţi de ruşinea fără precedent care se profila la orizont, dar nici asta nu explică subita răsturnare a partidei. Una peste alta, metaforic vorbind, americanii au alergat în a doua jumătate a meciului de parcă le pusese cineva somnifere în pahar, încât mă întreb dacă nu cumva, în alea 15 minute, câţiva dintre jucătorii lor au pariat pe Brazilia, la cote frumuşele,

Michael Jackson a murit!

 Din păcate, se pare că de data aceasta nu mai este o glumă proastă: tmz.com relatează că regele pop-ului a murit în urma unui stop cardiac, iar medicii sosiţi la reşedinţa din Holmby Hills nu au mai putut decât să constate decesul. Michael Jackson avea doar 50 de ani şi lasă în urmă, pe lângă cei trei copii şi câteva scandaluri de proporţii epice, nu mai puţin de 750 de milioane de discuri vândute în lumea întreagă.

 Nu am fost niciodată un fan al lui Michael, dar talentul său nu poate fi negat nici măcar de către cei care, ca mine, apreciază alte genuri muzicale. Odihnească-se în pace.

SUA-Spania 2-0: lecţie americana de fotbal la Cupa Confederaţiilor

 Telespectatorii care au reuşit să-şi înfrângă sila faţă de circul grotesc făcut în tribune de negrotimea sud-africană au avut parte, în această seară, de un spectacol de zile mari: cvasi-necunoscuta echipă de soccer a Statelor Unite a bătut meritat. cu 2-0, o Spanie considerată de mulţi aproape invincibilă. Semifinala Cupei Confederaţiilor s-a încheiat, acum câteva minute, cu un rezultat pe care mai toată lumea l-ar fi considerat imposibil înaintea meciului, un rezultat care a demonstrat, dacă mai era nevoie, că în fotbal numele şi palmaresul nu câştigă meciuri decât dacă adversarul se lasă bătut de ele.

 Spre lauda lor, americanii nu numai că nu s-au lăsat intimidaţi de uluitoarea serie de meciuri fără înfrângere a Spaniei, sau de numele şi salariile jucătorilor spanioli, dar au şi predat o lecţie de fotbal angajat şi inteligent în acelaşi timp, cu care au făcut şah-mat trupa condusă de pe margine de abulicul del Bosque. Desigur, acest uriaş succes al americanilor ar fi fost probabil imposibil dacă Spania avea un antrenor capabil să realizeze, măcar după 45 de minute de atacuri sterile, că a ploua centrări peste o apărare atletică şi cu un cap mai înaltă decât atacanţii proprii reprezintă cea mai tâmpită tactică pe care o poate alege. Asta nu ştirbeşte însă cu nimic meritele echipei SUA, care, exceptând ultimele 6-7 minute, nu a încercat nici să facă antijoc, nici să rupă adversarii la picioare, ci şi-a jucat corect şi inteligent sansa ivită din incompetenţa antrenorului spaniol.

 Din acest punct de vedere, americanii au predat aseară o lecţie extrem de valoroasă pentru toate echipele mici: nu poţi obţine victoria dacă nici măcar nu-ţi propui să ataci, sau o faci în dorul lelii, cu un singur atacant împins aiurea în faţă, fără nici un sprijin. Păcat că meciul ăsta nu  a avut loc înaintea oribilului Olanda-România de la Euro 2008, poate în felul ăsta ar fi realizat şi Mircea Sandu niţel mai devreme ce petardă de antrenor e Piţurcă, şi n-am fi ajuns în situaţia de a vedea Mondialul din 2010 doar la televizor. Pentru că, realist vorbind, Altidore nu e Mutu cum nu e cioara vultur,

Lăutar ţigan, împuşcat din greşeală de mafioţi şi lăsat să moară de italieni

 Filmul nu mai necesită, cred, nici un comentariu. Detaliile tragediei le găsiţi pe site-ul ziarului italian Il Mattino . Când îmi mai trec sila şi oroarea, poate o să traduc si textul.

Dan Petrescu, umilit de jagardeaua Meme Stoica

 În corul de laude la adresa performanţei rarisime reuşite de Unirea Urziceni, nimeni n-a mai stat să analizeze ruşinea petrecută în ultima etapă pe stadionul din Bărăgan. Şi totuşi, Unirea Urziceni a făcut ieri cu Steaua un blat jalnic, în urma căruia echipa oierului Becali s-a calificat in extremis în Europa League, iar Universitatea Craiova a rămas pe dinafară.

 Sigur, se poate argumenta că oricum Universitatea s-a împuşcat singură în picior, pierzând acasă în ultima etapă.  Foarte adevărat, numai că egalul obţinut de Steaua în culisele meciului cu noua campioană scotea oricum din ecuaţie una din participantele meciului de la Craiova. Dacă egala în ultima clipă, Ştiinţa  mergea în Europa League, dar Vasluiul pica sub Steaua în clasament. Aşa că blatul făcut cu echipa lui Bucşaru l-a lăsat pe Berbecali descoperit numai dinspre Giuleşti. Şi cum Poli Iaşi îşi juca în meciul cu Rapid locul din prima divizie, egalul din Grant n-a fost un rezultat chiar neaşteptat.

 În condiţiile în care Unirea n-are stadion de Champions League, iar Becali a anunţat c-o găzduieşte gratuit în Ghencea, blatul de la Urziceni n-ar fi părut prea straniu într-una din ediţiile „obişnuite” ale ligii I. Numai că, după ce DNA Piteşti a început să salte cu duba fluieraşii borfaşi de sub pulpana lui Mircea Sandu, campionatul de anul acesta a devenit brusc mult mai curat, fenomen care, de altfel, i-a şi dat o şansă la titlu echipei din Urziceni. Şansă care, însă, n-ar fi valorat mare lucru, dacă Braşovul lui Răzvan Lucescu nu juca cinstit (şi, practic, pentru Urziceni) meciurile cu Dinamo şi Poli Timişoara, în care a adunat 6 puncte din 6.

 Aşa că, dacă ne reamintim despre insistenţa cu care Dan Petrescu îi pomenea lui Răzvan Lucescu despre onoare în săptămâna dinaintea meciului Dinamo- FC Braşov, nu are cum să nu ne apuce greaţa când vedem cele întâmplate la Urziceni. Sigur, Dan Petrescu s-a făcut la pauză, la 1-0 pentru Steaua, că vrea să plece de la stadion. Poate chiar avea de gând să plece, având în vedere că o victorie a Stelei, care ar fi pus-o la adăpost şi de rezultatul meciului din Giuleşti, ar fi fost un blat mult prea „gros” pentru a fi trecut cu vederea chiar şi de jalnica presă sportivă de la noi. Dar remiza  „de salon” aranjată la pauză de jigodia Meme Stoica

Gripa porcină: soluţia de supravieţuire

Lenuţa lu’ chioru’ versus Leana lu’ cizmaru’

 O excelentă anchetă a Hotnews a dezvăluit mecanismul prin care, la ordinele lui Traian Băsescu, voturile activiştilor PD-L au fost sacrificate în favoarea catindatei Elena Băsescu. 10 voturi la fiecare din cele 17.000 de secţii de votare înseamnă 170.000 de voturi. Adică, în linii mari, exact câte a şi obţinut această pisi de Bamboo la scrutinul care desemnează reprezentanţii românilor în Parlamentul European. Lucru perfect normal, întrucât, exceptându-i pe Ion Ion Ţiriac şi Andrei Hrebenciuc, plus amicii lor de „liniuţe” albe pe masă, mi-e greu să văd cine s-ar putea simţi reprezentat de Elena Băsescu.

 Acum, după ce servim o lămâie fără zahăr, ca să se mai ducă greaţa, ne putem întreba la ce naiba a mai folosit Revoluţia/lovitura de stat/ce-o fi fost, dacă, după ăia 20 de ani prezişi de Brucan, am ajuns nu în democraţie, ci fix de unde plecasem:  în situaţia ca un şef  de stat să-şi poată pune nestingherit nevasta şi copiii în ce funcţie îi trece prin cap. Ba chiar, dacă ne gândim niţel, lucrurile arată mai rău: Leana lu’ cizmaru’ s-o fi cocoţat uşor-uşor până în funcţia de prim-viceprim-ministru, dar începuse ca o biată secretară în MAE. Lenuţa lu’ chioru’ a început tare, ca europarlamentar, dacă la toamnă se realege tăticu’, nu se ştie dacă în 3-4 ani, după oscurtă  ucenicie pe la Bruxelles, n-o vedem în locul lui Boc. În tot cazul, sigur o să-l bată pe Nicu Ceauşescu, a cărui ascensiune s-a oprit la un banal post de secretar de partid pe judeţ, oarecum echivalent unui prefect de azi. Post relativ mic şi, pe deasupra, nasol, cu bătaie de cap, probleme, audienţe, nu o plăcută huzureală la Bruxelles

Lituania-România 0-1, coşmarul barbugistic a luat sfârşit

 Meciul de astă seară ne-a demonstrat, dacă mai era nevoie, ce crimă împotriva a 22 de milioane de suporteri au putut comite Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu, însistând până-n pânzele albe cu barbugiul trişor pe post de selecţioner. Răzvan Lucescu nu a făcut minuni, nici n-ar fi avut când. A fost însă destul ca selecţia să fie făcută după forma arătată de jucători, nu după interesele clanului mafiot Becali, pentru ca România să redevină o echipă competitivă. Adăugând în ecuaţie şi capacitatea noului selecţioner de a menţine o atmosferă destinsă, amicală, la lot, lucru cu atât mai important după eterna scrâşnire a dinţilor din era Piţurcă, obţinem explicaţia subitei schimbări la faţă a Naţionalei.

 Nu rămâne decât să regretăm faptul că schimbarea n-a avut loc într-un moment în care se mai putea salva campania de calificare pentru Mondiale. Oricum, măcar ne-au renăscut speranţele pentru Euro 2012, şi ne-a revenit plăcerea de a urmări meciurile reprezentativei.

Borcea continuă pregătirile pentru Liga Campionilor

 Dinamo a pierdut meciul din Groapă cu Braşovul,  şi, implicit, un titlu de campioană pe care mulţi considerau că-l are deja în buzunar. Şi asta în condiţiile în care Rednic e un antrenor bunicel, lotul are valoare, iar salariile şi primele au fost pe măsura obiectivului propus. Cum s-a întâmplat asta tocmai cu Dinamo, club care a câştigat de-a lungul timpului destule titluri fără a juca mai nimic?

 În primul rând, timpurile alea s-au dus de mult, iar odată cu ancheta DNA Piteşti a dispărut şi „priza ” extraordinară pe care o avusese Dinamo la arbitri în acest sezon. „Golgeterul” Borcea n-a mai marcat prin birourile de la FRF, iar Dinamo a început să aibă parte de arbitraje fără tentă. Rezultatul: şase puncte pierdute în ultimele două etape, dintre care trei împotriva contracandidatei  la titlu, Unirea Urziceni.

 În al doilea rând, modelul acţionarilor care pun presiune pe antrenor şi echipă s-a dovedit la fel de falimentar ca şi modelul patronului-antrenor-psiholog de la Steaua. Nu întâmplător titlul va lua drumul Urziceniului, al cărui finanţator n-a deschis gura în mass-media de luni bune. Nu trebuie să fii expert în pihologie ca să realizezi că un om criticat nonstop şi ameninţat de două ori pe lună cu concedierea