Claudiu Pândaru era „jurnalistul” care îşi primea pe mail întrebările de la Elena Udrea?

Dezvăluirile zdrobitoare făcute de DNA în dosarul „Gala Bute”, ca urmare a percheziţiilor informatice făcute în computerul unuia dintre acoliţii Elenei Udrea,  au aruncat în aer orice credibilitate vor fi avut vreodată trusturile patronate de Adrian Sârbu.

Dati click pe imagine pentru a o afisa full size

Dupa cum se poate vedea în mailul pe care Tudor Breazu il trimite Elenei Udrea, atât la emisunea „După 20 de ani” ( unde Pândaru participa ca un soi de co-moderator/ invitat permanent/ cum îşi mai spunea el acolo ) cât şi la interviurile Gândul  (pe care le realiza acelaşi Pândaru)  „prostituţia” era maximă. Elenei Udrea i se transmite că la „După 20 de ani” poate transmite temele pe care vrea să le atingă şi că i se vor transmite din timp şi temele pe care „jurnaliştii”-piarişti vor să le abordeze, iar la interviurile Gândul i se spune direct că poate participa când vrea şi pe ce teme vrea.

Semnul de întrebare pe care l-am pus în titlu se mai poate referi în momentul ăsta doar la modalitatea prin care informaţiile erau transmise între Udrea şi Pândaru. Poate comunicarea dintre cei doi se realiza prin intermediul asistentei Elenei Udrea, poate lui Claudiu Pândaru nu i se dictau chiar  cuvânt cu cuvânt întrebările ci doar i se transmiteau subiectele pe care avea voie să le atingă. Cert este însă că nu se mai poate nega în nici un fel faptul că la Gândul, sub ochii îngâduitori ai lui CTP, Claudiu Pândaru făcea PR de cea mai joasă speţă pentru Udrea , încălcând

„Rapidul a fost prima echipă comunistă pentru că a jucat cu soarele pe piept” – o aberaţie vehiculată de adoratorii ciobanului albanez

Din ce în ce mai frecvent, în spaţiul virtual este vehiculată ideea că Rapidul ar fi fost prima echipă comunistă pentru că în 1946 (aşadar cu un an înainte de înfiinţarea echipelor comuniste „cu acte în” regulă” Steaua/CCA şi Dinamo) a jucat având pe piept soarele. Care soare ar fi fost semnul electoral al comuniştilor.  Cei care pun în circulaţie această aberaţie sunt fie adoratori ai lui Becali, fie mankurţi stelişti din specia Tolontan&Co, genul care încearcă să rescrie istoria doar pentru că trecutul echipei pe care o susţin ei este îngrozitor de pătat cu abuzuri, samavolnicii şi încălcări flagrante ale oricăror legi sau regulamente.

Ca de obicei în cazul manipulărilor steliste  (rămâne de manual măgăria din cartea lui Vochin, că Steaua ar fi fost înfiinţată de „ofiţeri ai armatei regale române” ) avem de-a face cu o minciună construită prin alipirea unui fals la un adevăr. Este indiscutabil că Rapidul chiar a jucat cu soarele pe piept în anul 1946, acest lucru fiind atestat de numeroase fotografii de epocă. La fel de indiscutabil este faptul că publicul rapidist a aprobat acest lucru, fiind prezent în număr mare (ca de obicei) la meciuri şi susţinând echipa. Dar este o minciună sfruntată că soarele ar fi fost semnul electoral al comuniştilor.

Evident, maipularea este gândită pentru a-i influenţa pe tot mai numeroşii români care habar n-au de istoria acelei perioade tulburi. În realitate, comuniştii nu aveau nici pe departe în 1946 baza de mase necesară pentru a participa pe cont propriu la alegeri, aşa că au preferat, firesc, să participe la o mare coaliţie a partidelor de sânga. Din această coaliţie, denumită  Blocul Partidelor Democrate (şi care la rândul ei s-a aliat cu partidul etnicilor maghiari şi cu Partidul Democrat Ţărănesc al lui Nicolae Lupu) , au făcut parte

România învinge Canada jucând rugby-ul anilor ’70

Victoria eroică a Stejarilor, care au întors Canada de la 0-15 în minutul 52 pentru a câştiga cu 17-15, ne-a câştigat foarte mult respect în lumea rugby-ului, mai ales datorită dăruirii şi spiritului de luptă arătate pe parcursul întregului meci. Conform BBC, această răsturnare de scor este un record absolut în istoria Cupei Mondiale,  The Telegraph ne numeşte „The comeback kings”, pe scurt mulţumită rugby-ului apărem în sfârşit în presa englezească drept nişte oameni respectabili, capabili de realizări ieşite din comun. Până şi un tabloid penal ca The Daily Mail, specializat în insultat românii, scrie că „Mihai Macovei inspires remarkable comeback as tier two nations produce Rugby World Cup classic„, chestie care presupun că nu mai are nevoie de traducere.

Oricât de plăcută ar fi însă această victorie şi oricât ne-ar entuziasma felul extraordinar în care au luptat băieţii noştri, o analiză lucidă a meciului ne îndeamnă la orice altceva decât la optimism. În primul rând, s-a dovedit că şi contra unui adversar mai slab cotat decât noi, suntem incapabili să generăm cel mai mic pericol construind vreun atac pe trei sferturi. Faza în care Csaba Gal a fost la un pas de eseu a fost rezultatul unei defensive conştiincioase (blocarea inspirată a unui şut de degajare) iar alt moment de pericol nu am creat cu trei sferturile vreme de 80 de minute.În al doilea rând, Canada – o Naţională care are în spate un campionat intern 100% amator – ne-a marcat ambele eseuri pe trei sferturi şi a mai fost aproape în câteva rânduri să închidă meciul cu puncte aduse de acelaşi „departament”. Sigur, federaţia noastră nu are banii canadienilor, nici România nu e o ţară în care să-ţi doreşti să emigrezi, aşa că noi nu am putut deocamdată să racolăm jucători de nivelul lui DTH van der Merwe. Dar în mod evident ar trebui să se investească bani serioşi în selecţionarea şi creşterea unor copii care să poată să alerge la viteza cerută de rugby-ul modern, altfel riscăm să ne prezentăm la viitoarele Cupe Mondiale cu un pachet de înaintare decent spre bun ca forţă, dar care este pur şi simplu ocolit de echipele adverse, în vreme ce trei sferturile noastre par a avea două viteze: pe loc şi deloc.

Bineînţeles, pentru lotul pe care îl avem la această Cupă Mondială, un antrenor britanic „de şcoală veche”, cum este Lynn Howells, s-a dovedit a fi cât se poate de potrivit. Omul a pus echipa să joace rugby-ul britanic „în zece” al anilor ’70-’80, iar slăbiciunea evidentă a înaintaşilor canadieni, coroborată cu forma penibilă a celor doi transformeri, ne-au permis să realizăm o răsturnare de scor spectaculoasă şi să obţinem victoria. Dacă aveam şi un kicker capabil să şuteze ca lumea în margine (aşa numitul „corner game” al englezilor) am fi putut îngropa aproape tot jocul în pachetul de înaintare şi am fi câştigat mai clar, poate chiar fără emoţii.  Dar asta contra unei Canade cu înaintaşi care joacă la echipe de amatori.

În ce măsură poate fi potrivit pentru reclădirea pe baze moderne a rugby-ului românesc un om trecut de 70 de ani şi care în mod evident ştie (altfel foarte bine, nimic de spus) un stil de joc de pe vremea când nici nu exista Cupa Mondială?  Răspunsul la această întrebare îl avem privind statisica distanţelor câştigate cu mingea în mână de jucătorii din cele două linii de trei sferturi, în meciul de azi:

player distance carried 3/4

Logic vorbind, putem face două alegeri: