Condamnarea lui Becali: ce câştigă şi ce pierde România

 În tot valul de neştiri cu Becali revărsat asupra României în ultimele zile, printre toate „analizele” despre ce vrei şi ce nu vrei, nimeni nu a pus în discuţie poate cel mai important subiect: ce câştigă şi ce pierde România prin condamnarea întâiului oier al ţării?  Aşa că îmi propun să iau pe rând efectele pozitive şi negative ale aceste sentinţe, ca să vedem în final dacă trăgând linie şi adunând ieşim pe plus sau pe minus, cu sau fără virgulă:

A. Efecte pozitive

 1. În mod cert falimentul „modelului Becali” ar putea să aibă un impact pozitiv asupra societăţii româneşti în ansamblul său. De peste 10 ani, un oier primitiv, pervers, perfid, incult, ghiolban şi, mai presus de toate, parvenit prin mijloace necinstite se revarsă asupra României de pe micile ecrane, pe post de model de succes. Şi este asimilat ca atare, mai ales deoarece pentru omul simplu defectele lui Becali menţionate mai sus nu sunt mereu foarte evidente. Asta în timp ce calităţi precum milostenia, capacitatea de a le sări LA TIMP în ajutor celor ajunşi la nevoie, credinţa sinceră în Dumnezeu, dragostea faţă de familie etc  sunt percepute ca atare de orice român. Aşa se face că, în ciuda evidenţei, Becali este perceput în mod pozitiv de marea majoritate a locuitorilor acestei ţări şi chiar a românilor plecaţi la muncă în străinătate în ultimii 10 ani.

 Modelul Becali este extrem de toxic pentru că, în loc să promoveze reuşita prin muncă cinstită sau prin calităţi de excepţie, nu face altceva decât să acrediteze ideea că trebuie să mituieşti pe toată lumea ca să ajungi în vârf, de unde îţi poţi răcni în voie inepţiile oricât ai fi de needucat.  Eventual mai faci o donaţie la muntele Athos, mai ridici o biserică în vreun sat şi gata, se iartă fraudele comise pe scară largă.  Falimentul acestui model ar trebui să-i aducă pe români la realitate.

2. Deşi Becali este perceput pozitiv de majoritatea (largă) a populaţiei, cam toţi cei care urmăresc cât de cât viaţa publică ştiau că povestea cu terenul MApN din Pipera a reprezentat o crasă ilegalitate. Şi că de aici a început „fenomenul Becali”.  Cu alte cuvinte, pentru această categorie de cetăţeni cât de cât informaţi (între care se regăsesc mulţi formatori de opinie la nivel micro)  condamnarea lui Becali reprezintă un semnal că braţul lung al legii te poate ajunge şi în curtea palatului propriu, chiar dacă eşti în direct la 3 televiziuni deodată de câteva ori pe lună.

3. Cu Becali la puscărie, televiziunile (în special cele de ştiri, dar nu numai) vor fi nevoite să-ţi caute alţi „clienţi permanenţi” dintre care unii vor fi poate ceva mai „şlefuiţi” decât Becali.  Cu alte cuvinte, poate se vor revărsa în capul românilor opinii niţel mai articulate decât cele izvorâte din bezna mintii unui cioban.  Şi oricât ar părea de perimate expresii ca „rolul educativ al televiziunii” nu rămâne decât să sperăm că telespectatorii vor avea parte (volens-nolens) de un standard ceva mai ridicat.

B. Efecte negative

1. Din nefericire, sentinţa dată împotriva lui Becali seamănă izbitor cu cea dată împotriva lui Adrian Năstase: pentru toată lumea era clar ce s-a întâmplat în cazurile respective, dar DNA-ul nu a fost în stare să aducă probe.  Dacă Năstase a fost condamnat pe bază de „e clar că” şi „să dăm un exemplu” (am citat nu foarte exact din motivarea sentinţei, dar asta era ideea) în cazul lui Becali s-a recurs la un artificiu. Nu a fost incriminat (cum era corect) pentru dare de mită sau de foloase necuvenite ci pentru complicitate la abuz în serviciu. Ori acest lucru decredibilizează Justiţia din România în ochii foarte multor cetăţeni ai aceste ţări. Şi, mai grav, deschide larg calea pentru o acţiune la CEDO întrucât Becali nu avea nici o calitate din care să poată fi complice la infracţiunea de abuz în serviciu.

2. Dacă Becali va avea câştig de cauză la CEDO (probabil după ispăşirea sentinţei, datorită numărului mare de dosare pe care le are de rezolvat Curtea)  iar averea sa va fi în mare parte intactă, ne putem aştepta la efecte socio-politice aproape incalculabile. Nimic nu-l va împiedica să pozeze în martir care a ispăşit degeaba o sentinţă injustă şi putem fi siguri că va face asta pe toate posturile TV la ore de maximă audienţă. Iar popularitatea sa (oricum destul de ridicată) va atinge cote uriaşe. Justiţia va fi total decredibilizată, de data asta  în ochii marii majorităţi a populaţiei.

 Iar efectele care s-ar putea produce prin asocierea unui asemenea personaj (probabil motivat şi de dorinţa de răzbunare) cu un partid extremist ar putea avea efecte grave şi pe scena politică.

Concluzie:

1. În general vorbind oamenii ar trebui condamnaţi doar pe bază de probe indubitabile, dar în cazul unui personaj ca Becali autorităţile trebuiau să sufle şi-n iaurt şi să-l condamne doar cu probe zdrobitoare, pe care le putea înţelege şi cel mai nepregătit om.  Asta cu atât mai mult cu cât toată lumea a văzut cum Adrian Năstase a intrat în puşcărie fiind perceput de populaţie ca un fost premier corupt şi a ieşit fiind perceput de aceeaşi populaţie ca mucenic martirizat de  Justiţia băsistă.

 Trebuie apreciat la justa valoare faptul că

Eurovision 2013, un freak-show câştgat de unul dintre puţinii concurenţi „normali”

M-am uitat aseară la Eurovision mai mult din curiozitatea de a vedea unde se va clasa ciudăţenia naturii care răspunde la numele de Cezar Ouatu, întrucât de „trenuleţul” cu voturi care circulă între ţările vecine şi prietene sunt sătul de multă vreme.  Cu toate astea,  opinia mea că nu mă mai poate uimi nimic în materie de Eurovision a fost serios zdruncinată aseară, când ciudaţii ăia jalnici din Ungaria s-au clasat în top 10, alături de maltezul căruia îţi venea să-i arunci 2 euro în tamburină  şi de italianul care interpreta (bine de altfel) muzică de restaurant.

 Oricât de ciudat ar fi Ouatu şi oricât de proastă ar fi fost melodia cu care s-a prezentat,  băiatul ăsta e măcar în stare să cânte, chestie de care ungurul nu putea fi nici măcar bănuit.  Şi nici nu cred ca e Ungaria ţara care sa poata scoate din barter cu voturi mult mai mult decât România.  De fapt, o grămadă dintre voturile luate de Ungaria au provenit clar din televoting, fiind vorba de punctaje relativ mici dar care, însumate, au dus la un total destul de respectabil de 84 de puncte (între care, nota bene, au fost doar un 12 şi doi de 10) .

 În condiţiile astea, victoria fătucei din Danemarca, oricât de aranjată o fi fost, a părut ca un soi de oază de normalitate în plin freak show cu lesbiene care se sărută, boschetari care dondăne ceva lângă un perete cu grafitti, prezentatori de la diverse televiziuni din Europa descinşi parcă dintr-un anime japonez etc etc.
Bine, este absolut evident că învingătorii morali sunt grecii, cu o melodie reuşită, un show excelent şi cu o atitudine de „câtă vreme are unde paste oaia (sau capra), se fac strugurii şi avem chitarele, ni se rupe de criza voastră”. Faptul că au terminat la nici 70 de puncte în faţa ungurilor mi se pare de-a dreptul obscen.

Doar că ei nu puteau fi lăsaţi să câştige pentru că nu-şi puteau permite să organizeze ediţia următoare.

  Revenind însă la fondul problemei, pur şi simplu cred că ediţia asta a Eurovision demonstrează că gusturile în materie de muzică evoluează într-un mod pe care noi ăştia care am apucat cântăreţi şi trupe de Doamne-ajută nu-l mai putem înţelege. Se caută tot felul de ciudaţi de genul celor care cântă într-un colţ de piaţă publică şi care zăngăne ceva ce numai un drogat sau

Zoso

  Persoanele care, de-a lungul timpului, au fost calomniate in mod abject pe site-ul zoso.ro si au  dorit (din motive cat se poate de intemeiate) să-l dea în judecată pe autorul mizeriilor publicate la adresa lor s-au lovit mereu de o problemă cât se poate de prozaică: instanţa nu admite o acţiune contra unei persoane care nu este identificată prin nume complet, adresa, data nasterii. (lucru logic, de altfel, pentru a evita trimiterea citatiei către un alt Popescu Ion din cei nspe care domiciliază în localitatea cu pricina).

 Ori, vreme de ani de zile, individul din spatele site-ului zoso.ro şi-a ascuns până şi numele, acesta fiind aflat accidental cand cocalarul s-a aruncat în cap undeva prin Bucegi iar TVR a făcut un reportaj cu incidentul. Până atunci inclusiv site-urile pe care le deţinea individul erau înregistrate sub numele de Vali Petre. Abia după acest accident s-a aflat care este, e fapt, numele său de familie.

 Cât despre adresă, numitul  Zoso a făcut eforturi disperate pentru a o ţine secretă. Când un alt blogger a publicat-o, a sărit de şapte coţi susţinând că e vorba de ameninţări şamd. Până şi site-urile pe care le deţine sunt înregistrate cu adresa unei clădiri de birouri unde, evident, dacă îi trimiţi o citaţie primeşti clasicul răspuns „adresantul necunoscut”.

 Ei bine, toată această mascaradă a lui Zoso a ajuns acum la final, mulţumită subsemnatului. Tot ce trebuie să facă toţi cei care au fost calomniaţi de acest individ şi vor să-l dea în judecată este să caute Monitorul Oficial numărul 5016 de joi  16 decembrie 2010. În partea a IV-a, destinată agenţilor comerciali, la pagina 15, găsim o hotărâre a AGA de la S.C. Top Dres SRL (scris exact aşa, Dres 😆 ) iar al doilea acţionar al firmei, cu 25% din acţiuni este, surpriză (sau nu) fix aceeaşi persoană care deţine marca zoso.

 Găsiţi în respectiva Hotărâre toate datele de identificare de care aveţi nevoie ca să-ldaţi în judecată pe Zoso şi chiar mai mult decât atât.

 De aici încolo bănuisc că vă descurcaţi şi singuri, iar dacă nu, vă învaţă avocatul. 

P.S. Cu această ocazie puteţi constata că „marele problogger” îşi rotunjeşte veniturile dintr-un modest comeţ cu haine.

P.P.S.  Nu m-aş fi pus la mintea individului, în ciuda mizeriilor pe care le-a scris despre mine de-a lungul timpului, dacă nu se comporta cu maximă laşitate, începând să trimită notificări DMCA pentru a determina wordpress să dea jos articolul

Mourinho pus pe făraş de Borussia Dortmund: sfârşitul „operaţiunii autobuzul” care dezonorează Realul

 

 Fotbalul nu poate fi păcălit la nesfâşit, lucru demonstrat din plin ieri seară când norocul proverbial l-a lăsat în sfârşit pe cel mai umflat cu pompa antrenor din toată istoria fotbalului. La finalul unui meci pe care Borussia îl controlase autoritar, ratând pe alocuri neverosimil (cu excepţia primului sfert de oră când raportul marilor ocazii fusese 3-1 pentru Real) trupa de pe Bernabeu a avut o zvâcnire de orgoliu şi, din minutul 82 încolo, i-a băgat călărit serios pe nemţi, marcându-le şi două goluri. Ar mai fi trebuit doar unul pentru o revenire istorică, dar ce să vezi, n-a mai fost timp şi nici n-ar fi fost corect ca 8 minute plus cele 5 de prelungire arătate de arbitru să schimbe soarta unei calificări care fusese compromisă de 172 de minute de impostură marca Mourinho.
Adevărata măsură a „valorii” acestui portughez lăudat în neştire de o presă sportivă tembelizată şi tembelizantă a fost dată în minutul 67, la scorul de 0-0, când Realul mai avea nevoie de 3 goluri ca să se califice iar Mourinho îl schimba pe închizătorul Xabi Alonso cu închizătorul Khedira. Practic, în clipa aia a fost evident că individul nu se mai gândea cum să facă pe dracu-n patru să-şi califice echipa în finală ci doar cum să nu piardă şi returul, pentru a putea pleca la următoarea victimă echipă fără ruşinea unei duble înfrângeri în faţa unei echipe care n-a mai contat în Champions League de vreo 15 ani.

 E greu de spus după război ce putea păţi Borussia dacă pe banca Realului s-ar fi aflat un antrenor care să cunoască şi alte tactici decât „autobuzul” şi „mica ciupeală”.  La cum a arătat finalul meciului şi la cât de puţină experienţă are Borussia lui Klopp la acest nivel, probabil că s-ar fi întors roata din returul cu Malaga şi