Cum a făcut schema Băsescu-Dan Diaconescu ca „Vocea Rusiei” să fie din nou luată în seamă în România?

Răspunsul simplu la întrebarea din titlu este „prin manevra Dan Diaconescu -Oltchim”.  Când Vocea Rusiei ajunge să fie singurul vehicul media de limbă română care face o analiză lucidă a acestei penibile cacealmale, nu este de mirare că oamenii încep să dea atenţie unui post de radio care mai emite în limba română doar prin internet şi al cărui site era accesat, până nu de mult, doar de jurnaliştii dornici să afle care mai este poziţia Moscovei pe cutare subiect.

Răspunsul ceva mai elaborat ţine de transformarea României lui Băsescu într-un soi de ţărişoară fanariotă de tip nou, condusă teoretic de chiorul de la Cotroceni, pe post de fanariotul secolului XXI, dar ale cărei decizii de importanţă naţională se iau, practic, la ambasada SUA.  Ori, în aceste condiţii, e doar o chestiune de timp până ce americanii vor fi la fel de iubiţi în România cum erau ruşii prin anii ’50-’60, cu alte cuvinte cam ca sarea-n ochi.  Nimeni n-are chef să schimbe o dominaţie străină cu alta, iar evidenta imixtiune americană în politica internă a României a devenit, cu ocazia referendumului de demitere a lui Băsescu, de-a dreptul odioasă pentru cea mai mare parte a populaţiei.

În condiţiile astea, e clar că disperarea cu care Băsescu se agaţă de putere poate face ca Rusia să aibă din nou o carte serioasă

Julia Alexandratou ne învaţă cât de adâncă e criza în Grecia

Fătuca din videoclipurile de mai jos, pe numele său Julia Alexandratou (sau Tzoulia  Alexandratou) nu diferă prea mult  de bimboţelele din show-biz-ul românesc. A câştigat nişte obscure concursuri de miss, apoi (firesc) a  scos o melodie care a stârnit cât de cât interesul vreme de o vară şi alte 2-3 care n-au mai interesat pe nimeni, după care s-a culcat cu jumătate din Atena, devenind un soi de Kim Kardashian  locală.

Şi, pentru ca asemănarea să meargă până la capăt, în 2010 a apărut pe piaţă şi DVD-ul în care fătuca presta într-un film XXX de vreo jumătate de oră. Tot cu circul despre „home video” care ar fi fost furat şamd. Până aici, o banală poveste despre o curvuliţă care vinde şi ea ce are, nu?

Ei, dar nu de-astea scriu eu pe blog, aşa că fiţi atenţi care-i şpilul: în 2010, adică în plină criză, tăieri salariale şamd, tirajul iniţial de

iPhone 5 – gadgetul obligatoriu al cocalarului de pretutindeni

De 24 de ore gem netul, presa şi televiziunile despre lansarea iPhone 5, de parca s-ar fi descoperit leacul care vindecă în acelaşi timp cancerul, tuberculoza şi SIDA, iar pastila-minune ar costa 1 leu bucata şi ar face treaba în doză unică.  Tot felul de vehicule media mai mari sau mai mici, de la televiziunile de ştiri şi până la tot felul de bloggeri rupţi de foame  se dau de ceasul morţii, de parcă ar urma Apple să-i umple de bani dacă promovează în neştire lansarea unui produs scump, inutil şi care nu aduce aproape nimic nou faţă de precedenta generaţie.

Sigur, e greu de contestat că iPhone-ul are un design atractiv,  dar ăsta ar trebui să fie primul criteriu în alegerea telefonului cel mult pentru femei,  pentru „băieţii” pe care abrogarea articolului 200 i-a scăpat de griji sau pentru cocalarii de pretutindeni, care îşi petrec câteva ore pe zi facându-şi freza cu gel. În rest, bărbaţii heterosexuali şi cu un minim bun-simţ, care chiar vor un telefon utilizabil ar trebui să fie preocupaţi de chestii mai concrete, cum ar fi battery life (care la iPhone 4s e absolut jenantă, de numai câteva ore –  a se vedea topicul de pe Appple Support Communities care azi are 851 de pagini ).

De altfel, nu viteza absolut uluitoare cu care iPhone 4s îşi descarcă bateria chiar şi când nu face absolut nimic ar fi trebuit să îndemne la puţină circumspecţie în legătură cu lansarea lui iPhone 5.  Gadgetul celor de la Apple mai are o grămadă de dezavantaje, de la micro-SIM-ul care acum devine nano-SIM ca să te ţină prizonier mai bine şi să te descurajeze să încerci alt telefon şi până la stupidul încărcător care

Mark Gitenstein este aşteptat la post in Libia

Gluma din titlu nu este mai sinistră decât cea pe care acest presupus diplomat a făcut-o românilor cu ocazia celei de-a doua suspendări a lui Băsescu. Am constatat azi că, prin alte ţări, ambasadorii americani plătesc cu viaţa pentru că un idiot face în America un film „de garaj” în care îl insultă pe profetul Mohamed, în vreme ce, la noi,  Gitenstein  îşi bate joc nestingherit de votul a 7,4 milioane de români.

Sigur, asta nu înseamnă că „modelul libian” e bun şi că ar trebui să-i punem şi noi pielea-n băţ lui Gitenstein (sau mă rog, AG-ul în parbriz, cum se pare că a păţit bietul diplomat american din Libia) dar cu siguranţă că am putea pricepe măcar că ambasadorul SUA nu e vreun soi de supraom în faţa căruia se face preş o ţară întreagă. Şi că, dimpotrivă, rolul acestuia este doar să înlesnească comunicarea între guvernul României şi cel al SUA, nicidecum să facă aici politica proprie (a se vedea celebra întâlnire cu „societatea civilă” organizată de Gitenstein pentru Philip Gordon, la care nu i-a permis accesul vechiului aliat al SUA Emil Constantinescu).

Iar revenirea la o relaţie normală cu ambasada SUA depinde, în mod clar, de felul în care marea masă a românilor va şti să-şi manifeste (paşnic şi civilizat, dar FERM) nemulţumirea faţă de actuala relaţie a politicienilor români cu reprezentantul american. Pentru că de la alde Ponta, care se scapă în chiloţi când îl cheamă Gitenstein la ordine,

Orgie! Scandal!

 De ciocolată, evident. Nu vă mai gândiţi la prostii…

Orgie! Scandal!