Păianjenul uriaş şi un tată anglo-saxon

 Mai ţineţi minte celebra replică „ăl mai prost om e americanul” a lui Rebenciud din „Balanta”?  Ei bine, mai jos aveţi o dovadă că nici în restul lumii anglo-saxone lucrurile nu stau mai bine 😆

 Şi, ca să rămânem la păianjeni, o melodie „pour les connaisseurs”

Descopera.ro sau cretinismul la el acasă

 Am dat azi peste o mostră colosală a cretinismului cu care cei de la descoperă.ro practică foarte răspânditul copy-paste.  „Articolul”, dacă i se poate spune aşa, copiat integral de pe un site din străinătate, face referire la pescuirea până aproape de extincţie a unui peşte numit în româneşte „vulpe neagră de mare”, în engleză skate şi având denumirea ştiinţifică Dipturus batis. Neştiind însă cum se traduce „common skate” în română, iar numele de Dipturus batis fiindu-le complet străin, oamenii lui Orlando s-au uitat la poză, au văzut în ea un peşte ceva mai plat şi zbang, au lansat cu încredere mămăliga în direcţia ferestrei: „Calcan, extremă urgenţă”. Pun screenshotul de rigoare (daţi click pe poză pentru full size), că la cum îl cunoaşte lumea pe Orlando, e clar că gunoiul va fi îndesat sub preş cu maximă viteză 😆 .

 

 Să nu se înţeleagă greşit, ar fi absurd să le faci proces unor oameni puşi să facă zilnic copy-paste la 7-8 articole dintre cele mai diverse pentru vina de a nu fi ştiut că Dipturus batis se cheamă în româneşte „vulpe neagră” .  Dar ca să scrii că e calcanul pe cale de dispariţie, când ai la îndemână poze care numai a calcan nu arată, ai în articol denumirea ştiinţifică scrisă corect, şi poţi vedea galantare pline cu calcan în Metro, e prostie în stare pură.

  Macar să-l fi confundat naibii cu pisica de mare (stingray) , peşte cu care seamănă destul de bine, şi care oricum a devenit celebru de când cu moartea lui Steve Irwin.

 Şi uite-aşa am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea despre cum se fac 35.000 de unici pe zi. 😆

 P.S. La pariu că nu trec 24 de ore până îl pune ăla pe Zoso să mă înjure 😆

Adevăratul Vasile Roaită şi recunoaşterea meritelor la români

 Trăim într-o ţară în care nici măcar gesturile eroice săvârşite în public nu sunt recunoscute şi recompensate aşa cum s-ar cuveni, indiferent de regimul politic. Cel mai recent exemplu este industria certificatelor de revoluţionar, care a recompensat tot felul de impostori, în vreme ce mulţi dintre cei care chiar şi-au riscat viaţa în faţa tancurilor şi mitralierelor au primit praful de pe tobă. Dar nu trebuie să ne iluzionăm cu privire la performanţele precedentului regim în acest domeniu: nici comuniştii n-au fost cu nimic mai breji.

 Un caz de manual este, din acest punct de vedere, cel al lui Vasile Roaită, faimosul martir de la Uzinele Griviţa, personaj cu care chiar şi subsemnatul a apucat să înveţe poezii prin şcoala generală. Vreme de vreo 35 de ani, Roaită a fost unul dintre numele pe care s-a rezemat propaganda  comunistă în tentativa de a demonstra caracterul antiuman al regimului politic din perioada interbelică. Vă mai aduceţi aminte de poezia cu „Sirena lui Roaită e glasul, pornit din durere şi fum”? . Dar de felul în care, pe la începutul anilor ’80, Vasile Roaită a  încetat cu desăvârşire să mai fie pomenit ?

 Ei bine, adevărul diferă niţel, prin părţile esenţiale, de imaginea ucenicului-erou împuşcat de bestiile Siguranţei în vreme ce trăgea sirena ca să cheme muncitorii la grevă.  În primul rând, CFR-ul a ştiut mereu, din 1933 până azi, cine a tras cu adevărat sirena: Constantin Negrea, actualmente pensionar, om care, încă de pe vremea lui Dej (cu care se şi cunoştea) a încercat pe toate căile posibile să obţină creditul care i se cuvenea pentru riscul pe care şi-l asumase în timpul grevei. Fără şanse: Roaită (ucis din greşeală de un glonţ rătăcit) era cel mai tânăr dintre morţii de la Griviţa, fusese făcut utecist post-mortem :lol:, cu alte cuvinte servea mult mai bine nevoile propagandistice ale comuniştilor.

 În al doilea rând, dispariţia subită a lui Roaită din discursul propagandistic al PCR nu s-a datorat, aşa cum s-a speculat în epocă, nevoii lui Ceauşescu de a fi singurul erou din ilegalitate, ci

Dacia Duster, condusă de Alain Prost la Andros Trophy

 

 Dacă in 1999 mi-ar fi zis cineva că în numai 11 ani Dacia va fi o prezenţă solidă în la Andros Trophy (sau mai bine zis Trophée Andros) , l-aş fi trimis să se caute la spitalul 9. Şi chiar în 2003, când Loganul a demonstrat ce planuri are Renault pentru marca Dacia, tot aş fi râs în hohote dacă s-ar fi făcut predicţia că, în numai 7 ani, o Dacie va fi condusă de multiplul campion mondial de Formula 1 Alain Prost într-o competiţie auto de mare tradiţie.

 Şi totuşi, pe fondul uriaşului succes comercial  înregistrat de marca Dacia în această perioadă de criză economică, imposibilul devine posibil:  după a cincea din cele şapte etape ale Trophée Andros (campionatul naţional francez de Ice Racing), Alain Prost şi a sa Dacie Duster albastră se află pe locul doi, păstrând încă şanse la câştigarea titlului pe 2010. Şi, dacă nu sunteţi prea familiarizaţi cu lumea curselor auto,  nu vă gândiţi că este vorba despre cine ştie ce competiţie de mâna a paişpea: Trophée Andros are în spate 20 de ani de istorie, este foarte mediatizat în toată lumea (datorită atât spectaculozităţii curselor cât şi perioadei calendaristice  „seci” dpdv automobilistic în care se desfăşoară, iar prezenţa unor piloţi ca Alain Prost sau Olivier Panis demonstrează, dacă mai era nevoie, importanţa competiţiei. De altfel, constructorii care şi-au trecut în palmares succese în Trophée Andros sunt Mercedes, BMW, Citroen, Peugeot, Opel, Toyota şi Kia, iar prezenţa Daciei pe această listă selectă ar însemna fără îndoială o publicitate excelentă pentru firma din Mioveni.

 Prezenţa Daciei Duster la Trophée Andros este, probabil, doar un prolog al participării la FIA World Rally Championship. Rămâne de văzut ce piloţi vor urca la volanul Dusterului WRC, dar, judecând după alegerea lui Alain Prost (dublu campion, în 2007 şi 2008, pe Toyota Auris) la Trophée Andros, ne putem aştepta la nume foarte grele.

Ionuţ Iftimoaie a rămas fără pagină de wikipedia

 În vreme ce Daniel Giţă şi Cătălin Moroşanu se bucură de tot mai multă atenţie din partea celei mai mari enciclopedii online, fiind prezentaţi pe larg, cu palmaresul oficial complet, Ionuţ Iftimoaie a fost aruncat, fără menajamente, la lada de gunoi a wikipedia.  Unul dintre editori a considerat că importanţa/relevanţa persoanei nu reiese din informaţiile disponibile pe respectiva pagină, şi a şters-o cu totul.

 Considerat de mulţi cel mai bun luptător român de kickboxing, într-o vreme în care conaţionalii noştri doar visau la meciuri în gale mari din străinătate, Ionuţ Iftimoaie pare să-şi fi terminat brusc cariera, discuţiile despre o eventuală întoarcere a sa în ring fiind tot mai sporadice. (exceptând, desigur, recentul delir al lui Irimia despre un meci Aerts – Iftimoaie, şi spun delir pentru că Aerts a luptat cu Overeem „vitamină” în final 16, în timp ce Iftimoaie „lupta” din greu în showuri gen „Dansez pentru tine”)

 Pentru moment, Iftimoaie mai rezistă pe pagina românească a wikipedia, dar cu câteva rânduri scrise parcă în bătaie de joc. Păcat.

„Flacăra violet” şi „atacul energetic” vs frauda electorală

  Dacă mai aveam vreun mic dubiu în legătură cu faptul că prostănacul e omul vopsit de Băsescu în fruntea PSD, acesta a fost risipit după  declaraţiile halucinante făcute de Viorel Hrebenciuc şi Mircea Geoană despre metodele paranormale prin care ar fi câştigat marinarul alegerile.  O asemenea diversiune nu putea fi pusă în aplicare decât de persoane interesate ca dezbaterea publică să se mute dinspre fraudarea alegerilor către cancanuri ridicole despre superstiţii băbeşti, ocultism, paranormal şamd.

 Sigur, presa băsesciană şi băsescizată a marşat puternic pe această farsă de prost gust, tip „bufonul îşi toarnă singur nişte catran in cap şi aruncă pene deasupra”. La loc de cinste, oamenii sub acoperire ai lui Băsescu au scris editoriale comic-materialiste, în care prostănacul era transformat într-un soi de exponent al României ţăcănite. Nimeni nu şi-a pus întrebarea cum se face că un om ca Hrebenciuc, trecut prin multe, ar putea comite gafa să-şi expună în public credinţele bizare, ridiculizând astfel orice discuţie despre fraudarea alegerilor? Şi asta într-un moment în care regimul Băsescu va avea de trecut un hop cât se poate de crunt, cu disponibilizări masive dintre bugetari.

 Cu alte cuvinte, ar trebui să credem că, din prostie şi misticism, Geoană şi Hrebenciuc i-au dat lui Băsescu exact circul de care acesta avea nevoie, într-un moment în care pâinea, metaforic vorbind desigur, s-a cam împuţinat. Evident, între o explicaţie comic-grotească şi una logică, o voi alege întotdeauna pe a doua: e mult mai plauzibil că Geoană e omul americanilor, care în vor în continuare pe Băsescu, şi că a executat pur şi simplu comanda primită de la Washington.  Adică a tras cât să treacă peste Antonescu şi să intre în turul II, după care a trântit alegerile făcând exact prostiile pe care nu trebuia să le facă: excursia de sfidare la Timişoara şi vizita la Vântu.  Iar acum îi oferă guri de oxigen lui Băsescu, şi va trânti probabil şi alegerile din PSD, candidând din partea grupării anti-Năstase şi blocând eventuala apariţie a unei alte figuri, capabile să conducă PSD spre victorie la următoarele alegeri.

 Pentru că un duel Geoană-Năstase nu poate avea decât un singur câştigător: Băsescu. Geoană e omul lui, iar Năstase nu-şi mai poate dezlipi în veci etichetele de corupt şi arogant. Practic, cu PSD scos din ecuaţie pe încă patru ani, singura speranţă a opoziţiei rămâne Crin Antonescu.

Luaţi plasă cu Honorius!

 

 Operaţiunea de mită electorală, devenită marcă înregistrată a PDL, s-a dezlănţuit  în colegiul 1 Bucureşti 1, vizate fiind, cu precădere, zonele sărace din Dămăroaia. Camerele de filmat ale televiziunilor i-au surprins pe portocalii în timp ce distribuiau pungi cu Honorius Prigoană, umplute cu niscai alimente. Nici restul colegiului n-a fost uitat, subsemnatul având, de pildă, dubioasa surpriză de a găsi în poartă punga din imagine, în care se aflau un ziar, un cd cu Fuego (probabil una din producţiile Taraf TV) şi niscai materiale promoţionale.

 Evident, PDL nu poate miza în buricul Bucureştiului pe o fraudă electorală de tipul celor comise pe la secţia de la Paris, nici nu poate recurge la turismul electoral pe scară largă. Şi atunci apelează la banala mită electorală, pe principiul vanghelian „hai domle, că un pui, un ulei, astea dă toţi, nu-i fraudă”. Manevra are însă şanse de succes doar dacă prezenţa la vot va fi foarte mică: colegiul 1 acoperind în mare parte zone locuite de oameni cu venituri peste medie, proporţia celor care s-ar putea lăsa influenţaţi de „un pui, un ulei” nu este semnificativă, şi ar putea înclina balanţa numai în cazul unui absenteism electoral masiv.

 În concluzie, dacă locuiţi în colegiul 1 Bucureşti şi  nu vreţi să fiţi reprezentat în parlament de un puştiulică de 23 de ani, genul care conduce un Lamborghini când are permisul suspendat, faceţi mâine minimul efort de a vă prezenta la vot. Asta ca să nu vă fie ales deputatul de cei care-şi dau votul pe „un pui, un ulei”…

Prigonirea sectorului 1 de către Honorius

 Întâmplarea face să-l cunosc pe junele Prigoană, alături de care am participat, acum vreo doi ani, la o emisiune TV. Puştiul nu e prost, asta cert, dar e pur şi simplu un copil, al cărui singur argument era, la vremea aia (şi mă îndoiesc că lucrurile s-au schimbat între timp) „aşa am văzut eu că se procedează în America”.  Sincer, când am aflat vestea, pur şi simplu nu mi-a venit să cred că un tânăr atât de necopt se poate gândi serios la ocuparea unui post de deputat.

 Sigur, nu nici pe departe  numai vina lui că s-a aruncat la 23 de ani în lupta pentru o funcţie care ar trebui să presupună, alături de alte calităţi, şi o serioasă experienţă de viaţă. Exhibiţionismul mediatic al  lui Prigoană senior este arhicunoscut încă de pe vremea când vânarea cu pliciul a mamei vitrege a lui Honorius făcea deliciul vulgului consumator de OTV. Aşa că e greu de presupus că eventuala dorinţă a juniorului de a se vedea parlamentar (dacă o fi existat) a fost primită de Silviu Prigoană cu vreun sfat înţelept gen „mai aşteaptă şi tu câţiva ani, tată, să nu râdă lumea de tine”.  Mult mai plauzibil e ca ideea candidaturii să fi plecat chiar de la Prigoană senior, pe principiul „dacă Băsescu a făcut-o pe buzuka aia mică  europarlamentar, ce, eu sunt mai prost?”.

 Aşadar, duminică se vor înfrunta fiul vedetei mediatice de tip otevist Silviu Prigoană şi politicianul cu vechime Radu Stroe, om foarte cunoscut în cercurile politice, dar cu o notorietate publică practic nulă. Cum sectorul 1, de departe cel mai bogat al Capitalei, este unul cu simpatii preponderent liberale, un candidat „normal” al PDL-ului n-ar fi avut nici o şansă, in special dacă ne gândim că alegerile au loc numai în colegiul 1, care delimitează practic partea bpgată a sectorului. Decizia PDL de a-l lăsa să candideze pe Honorius Prigoană face însă mult mai dificil un pronostic, pentru simplul motiv că în ecuaţie întră dintr-odată un public care, în mod normal, n-ar fi dat doi bani pe aceste alegeri. Din păcate, gustul pentru cascadorii mediatice al familiei Prigoană riscă să pună o piatră de moară de gâtul unui sector şi aşa destul de chinuit de sabotajele pedeliste la adresa unui primar liberal.

 P.S. Nu mă număr printre cei care cred că Silviu Prigoană e doar un tuciuriu care face bani din gunoaie şi se dă în stambă pe la OTV. Business-ul pe care l-a făcut el în domeniul electronicelor home -use cu firma Rosal şi brandul Eboda e unul din cele mai respectabile din România post-decembristă.  Dar asta nu înseamnă că ţara asta mai are nevoie de încă o beizadea ajunsă în funcţie strict pe criteriul că este odrasla tatălui său.

Sherlock Holmes by Guy Ritchie, fidel lui Conan Doyle, nu serialelor TV

 Spectatorii mai obişnuiţi cu Sherlock Holmes din diversele ecranizări decât din scrierile lui Arthur Conan Doyle vor avea probabil un şoc să constate că „monstrul raţional” dă cu pumnul în filmul lui Guy Ritchie mai zdravăn decât Piedone şi mai cu metodă decât Bruce Lee. Şi totuşi, acest Holmes, deşi plasat într-o poveste pe care Conan Doyle n-a scris-o, este din foarte multe puncte de vedere mai apropiat de creaţia scriitorului scoţian decât diverşii inşi cu mutre de prepelicari firavi şi cu căciuli tip „deerstalker cap” purtate prin mijlocul Londrei.

 Realitatea este că Holmes-ul lui Arthur Conan Doyle n-a fost niciodată un şoarece de bibliotecă: dimpotrivă, extraordinara sa capacitate de deducţie este secondată de excelente abilităţi de luptător. Încă din „Semnul celor patru”, roman apărut în 1890, la începuturile „carierei literare” a personajului Sherlock Holmes, detectivul este prezentat ca un formidabil practicant al boxului fără mănuşi.  Aşa că scena din filmul lui Guy Ritchie, în care Holmes luptă şi învinge într-o gală de bare-knuckle boxing, nu este altceva decât prezentarea backgroundului  personajului, nu o expresie a obsesiei  regizorului pentru luptele ilegale. 

 De altfel, multe alte detalii din filmul lui Guy Ritchie sunt fidele operei lui Arthur Conan Doyle, nu imaginii clădite de-a lungul ultimilor 40 de ani de diversele seriale de televiziune: camera neaeristă cu lunile, dezordinea, experimentele făcute pe câine, drogurile, trasul cu pistolul în living,  toate apar în romanele şi nuvelele care-l au ca personaj pe celebrul detectiv. Din foarte multe puncte de vedere, se poate spune că Guy Ritchie l-a reînviat pe adevăratul Sherlock Holmes, omorând surogatul creat din pudibonderie de televiziuni şi cineaşti în anii de după moartea lui Arthur Conan Doyle.

Later edit:  Surprinzător (sau nu), printre cei care dau grav cu mămăliga-n geam apropo de filmul ăsta, se numără şi CTP.  Care, desigur, din motive asupra cărora nu insist aici, preferă ecranizările cu insul scheletic cu mutră de prepelicar şi căciulă deerstalker. Cu toate astea, recunosc ca m-aş fi aşteptat de la el la ceva mai multă înţelegere a personajului lui Arthur Conan Doyle, personaj care e departe de a fi un unidimensional super-creier pe două picioare (ăsta chiar apărea pe ici pe colo prin cărţi, fiind fratele lui Sherlock, Mycroft).  Nu că ar fi prima oară când l-am supraevaluat pe CTP…