Martiriul Brâncovenilor, negat irațional în revista Historia sub semnătura lui Radu Dipratu

Am aflat întâmplător zilele trecute câ revista Historia a publicat în 2020, sub semnătura istoricului Radu Dipratu, un articol intitulat „Sfârșitul lui Brâncoveanu și procedurile juridice otomane. Executarea domnitorului, o afacere extrem de profitabilă pentru sultan” și în care ar fi prezentate  bine mecanismele legale prin care conducerea unui imperiu destul de bine întocmit din punct de vedere juridic și administrativ putea pronunța și duce la începlinire o sentință atât de abominabilă precum cea de ucidere a lui Constantin Brâncoveanu și a tuturor copiilor săi de sex masculin.  Accesând respectivul articol am constatat că autorul a prezentat într-adevăr destul de detaliat (peste nivelul la care te-ai aștepta într-o revistă de popularizare) modul în care funcționa sistemul juridic islamic în Imperiul Otoman. Era bine explicat faptul că extinderea sentinței la copii de sex masculin a fost făcută în baza unui precedent juridic (uciderea prin decapitare de către adepții profetului Muhammad a tuturor bărbaților din clanul evreiesc Banu Qurayza din Medina pentru vina de a fi încercat să trădeze când oaza era asediată de armata din Mecca).  Cum precedentul juridic invocat în Fatwa care a decis soarta Bâncovenilor conținea și excepția că adepții profetului Muhammad i-au cruțat doar pe bărbații din clanul Banu Qurayza care s-au convertit la Islam, articolul din Historia puncta foarte bine și aspectul că voievodul Constantin Brâncoveanu sau oricare dintre copii săi de sex masculin s-ar fi putut salva prin convertirea la Islam doar printr-un soi de tertip avocățesc, nicidecum pentru că sultanul ar fi urmărit în mod fanatic convertirea lor forțată.

Până aici totul era perfect și recunosc că eram plăcut surprins de nivelul articolului respectiv.  Doar că am citit până la final iar acolo m-am luat cu mâinile de cap: într-un soi de acces de conformism anti-creștin specific mai degrabă postacilor useriști care bântuie cotloanele netului românesc decât unui istoric respectabil, autorul Radu Dipratu a emis următoarea inepție (citatul este inclus în scop critic si se încadrează în categoria „fair use” din punctul de vedere al copyright-ului): „După cum am văzut, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de multe fapte, dar în niciun caz de a fi creștin. Execuția lui a venit ca o pedeapsă pentru acțiunile trădătoare de care îl acuzau otomanii și nu ca o pedeapsă pentru că nu a vrut să renunțe la credința sa. Convertirea la islam i-ar fi putut salva viața doar prin prisma faptului că fetvaua prevedea această procedură numai în cazul ghiaurilor, nu și a musulmanilor. Torturile la care a fost supus în închisoarea Yedikule (Șapte Turnuri) nu aveau scopul de a extrage o profesiune de credință, ci informații despre averea sa colosală. În acest sens, ideea martirajului lui Brâncoveanu nu poate fi valabilă. Dicționarul explicativ al limbii române notează sensul principal al cuvântului martir ca fiind o persoană care a îndurat suferințe sau chiar moarte pentru ideile și convingerile sale. În sens general, martir poate fi considerat un individ care îndură persecuții, bătăi, tratamente inumane, cum îndurau, spre exemplu, țăranii care nu puteau achita obligațiile fiscale crescute considerabil în timpul domniei lui Brâncoveanu.”

Citești și te minunezi, pentru că o afirmație atât de ilogică și de abominabilă nu a produs despre Constantin Brâncoveanu și despre familia sa nici măcar istoriografia stalinistă din perioada sinistrei Ana Pauker.  Pornind de la faptul absolut corect că Brâncoveanu și copiii săi de sex masculin au fost osândiți la moarte pentru trădarea capului familiei, nicidecum pentru că erau creștini, autorul conchide printr-o fractură logică efectiv umilitoare pentru el că nu poate fi vorba despre martiriu cu toate că este absolut de acord că Brâncovenii își puteau salva  viața renunțând la credința creștină și convertindu-se la Islam.  Faptul că exact asta înseamnă martir, să mori pentru credința ta, nu pare să-l tulbure pe istoricul de tip nou. Nu l-a tulburat nici măcar faptul că

fiul cel mic al voievodului avea doar 12 ani, vârstă care încălca evident prevederile precedentului găsit de marele muftiu, pentru că acest aspect nu se regăsește în articol.   În experiența mea destul de îndelungată cu mediul academic constatasem de mult că erudiția nu se suprapune cu caracterul și vorba ceea, cazuri precum Bălăceanu-Stolnici au tinut recent prima pagină, în caz că mai avea cineva dubii ce specimene poți găsi și printre oameni cu carte și educație. Dar totuși nu mi-aș fi imaginat că e posibil ca în speranța de a se ralia unui curent antireligios agresiv și cu puternice proptele politice, un istoric ar putea să se facă de râs în fața întregii țări în halul ăsta, negând „din condei” exact ceea ce demonstrase mai devreme, doar ca să dea bine în rândurile prostimii useriste.  D-le Dipratu, nu vă mai strofocați degeaba, pe corporatiștii ăia din acvariile din Pipera îi ia durerea de cap dupa primele doua paragrafe despre fatwa, muftiu, Mecca vs Medina șamd.  Publicul care poate citi articolul din Historia până la sfârșit se crucește și se roagă să vă ierte Dumnezeu pentru acest atac stupid și inutil la adresa memoriei unor martiri.

P.S. Dacă autorul ar fi încercat să argumenteze împotriva canonizării voievodului Constantin Brâncoveanu folosind ca argument situația socială a țărănimii, demersul ar fi fost nepotrivit, ar fi rămas tot o expresie a unei politici antireligioase, dar măcar n-ar fi fost stupid…

P.P.S. Desigur, lipsește din articolul publicat în Historia și finalul turcesc al poveștii: sultanul Almet al III-lea, care și-a pus marele muftiu să scurme după precedentul  legal care îi permitea să-i decapiteze pe copiii lui Brâncoveanu în fața tatălui lor, în speranța că voievodul o sa-i dea pe mână și restul averii sale (reală sau închipuită) a sfârșit cum merita: ca o fiară turbată închisă în cușcă. În anul 1730 a fost detronat în urma unei revolte a ienicerilor și ultimii 6 ani din viață i-a petrecut în așa-numita Kafes, cușca aurită din palatul Topkapi în care erau ținuți la vedere, sub pază, posibilii rivali la tron.  Jurisprudența islamică permitea și asta.