El cand vrea să fure, fură

 Mare dezbatere mare în mediile simandicos-ONG-iste din România: ţiganul Chilibar Papan, deţinutul-actor amator care a interpretat excelent rolul puşcăriaşului mut în filmul „Eu când vreau să fluier, fluier”, a fost arestat pentru comiterea unei noi spargeri, la puţin timp după ce ieşise din puşcărie. La prima vedere, un caz tip Jean Valjean, tratat ca atare şi de regizorul Florin Şerban:

 „SCÂRBĂ

De ieri până azi trăiesc o intensă stare de scârbă. Ieri dimineaţă m-a sunat cineva de la o agenţie de presă şi m-a întrebat cum comentez arestarea lui Papan. La început am crezut că e o glumă, apoi am realizat că nu e.

Papan Chilibar a jucat rolul lui Ursu, un deţinut mut, prietenul protagonistului din pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier”. Are 20 de ani, o fetiţă de 3 ani, o soţie, doi ani şi mai bine de puşcărie executaţi pentru furt. Acum a fost arestat din nou pentru furt din apartamente. Şi GATA! După asta poţi să tragi cu nesimţire titluri cu litere de-o şchioapă de felul „Eu când vreau să fur, fur”. Apoi citeşti şi dai din cap înţelept: „Tiganii ăştia – tot ce ştiu ei. O au în sânge, dacă nu fură ei, nu se simt bine. „

Bine, să vă spun o altă poveste. Eroul nu mai e Papan Chilibar, ci Chilibar Papan, aşa cum nu e Şerban Florin, ci Florin Şerban. S-a născut într-o familie de rromi surdo-muţi, cu 20 de ani în urmă. A crescut în Bucureşti, undeva în spatele Bulevardului Decebal, dincolo de blocuri, pe străzile pe care nu treci după ce se lasă întunericul, în curţile în care gardurile sunt smulse iarna şi puse pe foc. A crescut şi a trăit într-o lume în care e normal să NU mergi la şcoală, să NU mergi la slujbă în fiecare dimineaţă, să întorci capul şi să pleci ochii când vezi uniforma, căci ştii că ai făcut „ceva”. Toate lucrurile astea au făcut parte din NORMALITATE şi din FIRESCUL lumii lui până la 17 ani. 17 ani într-o lume în care dacă spui că vrei să mergi la lucru mâine în loc să stai să bei pana la ore mici „rade şi copiii de tine”. Apoi a venit puşcăria. Mai bine de doi ani. Ani petrecuţi într-un loc în care singura limba pe care o vorbeşti e violenţa, iar modul de a convinge e pumnul la rădăcina nasului.

Doi ani în celulă şi în dormitoare cu băieţi condamnaţi pentru tâlhărie, omor, viol. Apoi, către sfârşit vine cineva care face un curs de actorie şi Chilibar se ridica şi întreabă „Poate să joace şi un tigan în film?” „Da”. Chilibar insistă: „Dar dacă nu ştie… ştiţi dumneavoastră…”. Un altul îl întrerupe: „Zi bă că esti prost, mă… E analfabet de-ăla, domnu’. E Urs'”. Râd toţi. „Da, poate şi dacă e ţigan şi dacă nu ştie carte.” La sfârşitul cursului i se spune „Să stai cuminte, să nu faci prostii. Vreau să te iau în film, dar dacă intri la regim închis nu se poate. Înţelegi?” „Înţeleg.” S-a uitat la mine fix şi îi tremura buza: „Da’ de ce mă luaţi pe mine, domnu’?” „Fiindcă eşti talentat, ţi-a dat Dumnezeu talent.” Râde… „Mie domnu’, vă bateţi joc de mine?”. Peste 4 luni filma la Topalu unul din cele importante roluri din film. Şi lucra cum nu i-a fost nimănui dat să vadă. Se scutura parca de tot şi intra în pielea personajului de parcă asta ar fi fost cel mai natural din lume. O explicaţie scurtă, câteva cuvinte şi întrebări, ezitarea: „Nu pot eu domnu’ să fac asta, e prea greu” „Hai Papan…”sşi gata. „Motor!”. „Bravo Papan”.

Apoi, peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. „Vreau să mai lucrăm împreună Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” Mă priveşte: „Trebuie să zic ceva în film? Că, dacă trebuie, eu nu ştiu…. Acolo a mers că eram mut, dar altfel eu cam am emoţii”. „Foarte bine că ai emoţii. Aşa şi trebuie. Dăcă nu ai emoţii nu e bine.” Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. Cei de la Strada Film, au plătit pentru luare în spaţiu, au intermediat şi Papan a avut pentru prima oară în viaţa lui un buletin. Au apărut promisiuni de ajutor, de înscriere la şcoală, etc. Promisiuni peste promisiuni. Din când în când şi ajutoare.

În timpul ăsta Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor. Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. „Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.” S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat „…. mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”. Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descarca lemne… În sfărşit, o slujbă. „Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. „Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în Ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”

Justiţia e făcută de oameni, iar dreptatea împărţită de oameni. Dacă eu aş fi judecător şi mi-ar cădea să îl judec pe Papan şi dacă l-aş cunoaşte o pătrime din cât îl cunosc eu acum, l-aş ierta. Dar nu sunt judecător. Şi aş vrea să merg să promit judecătorului că în viaţa vieţilor lui nu o să mai facă. Şi dacă o mai face, să îl închidă pe viaţă şi să ma bage şi pe mine la puşcărie că am jurat strâmb.

M-am întrebat de ieri şi până azi de zeci de ori dacă noi, toţi cei din jur, am făcut pentru Papan cât de mult am putut că Papan să nu se mai întoarcă de unde a plecat. Nu dacă am promis, dacă am făcut. Răspunsul e NU.

Ce i-am promis atunci rămâne promis indiferent ce s-ar întâmpla. O să facem un film, iar pe afiş o să scrie „CHILIBAR PAPAN în ….” cu litere de-o şchioapă, mai mari decât toate titlurile astea de-acum la un loc. Şi abia atunci nu o să îmi mai fie scârbă.”

 Am reprodus integral acest text, foarte închegat şi cu un mesaj extrem de puternic, din cauză că Florin Şerban face o eroare tipică: tratează cazul lui Chilibar Papan ca pe cel al unui om căruia societatea nu i-a dat nici o şansă încă de la naştere, şi căruia, implicit, nu i-ar putea fi aplicate normele morale şi juridice ale respectivei societăţi. 

 Eroarea fundamentală pe care o comite regizorul constă în faptul că omite, intenţionat cred eu, un lucru care-i răstoarnă toată demonstraţia:  la momentul comiterii spargerii recidivistul Papan Chilibar nu mai era un om fără nici o perspectivă. Cu biletele pentru Berlinadă în buzunar, cu interviu la Realitatea la activ şi cu promisiunea regizorului pentru un rol principal într-un film, ţiganul Papan ar fi trebuit să se comporte ca renăscutul Jean Valjean cu binecuvântarea monseniorului Myriel în suflet (şi cu sfeşnicele primite cadou în desagă), nu ca bietul ocnaş alungat afară în frig de hangii. Doar că nici Florin Şerban nu este episcopul de Digne, şi nici Papan nu s-a dovedit a fi altceva decât un recidivist înzestrat cu ceva talent actoricesc: omul n-a priceput că Dumnezeu i-a întins o mână şi, imediat ce-a scăpat de după gratii, s-a apucat din nou de furat.

 De fapt, reacţia lui Florin Şerban este una tipică pentru activiştii corectitudinii politice, fie ei rromi sau români: aceşti oameni refuză să priceapă că problema ţigănească nu există DOAR datorită refuzul românilor majoritari de a-i accepta pe ţigani ca membri cu drepturi depline ai societăţii. La fel de vinovaţi sunt şi ţiganii, care refuză autoritatea statului, preferând să se supună autorităţii tribale a bulibaşilor, refuză integrarea socială prin muncă, în rarele (să recunoaştem) situaţii când li se oferă ocazia să muncească cinstit, şi, de cele mai multe ori, preferă, chiar şi când au posibilităţi materiale bune, un stil de viaţă care sfidează majoritatea românească şi o îndeamnă la respingere. Un caz tipic fiind cel al lui Adrian Sârbu, ajuns mare mogul de presă, personaj care în loc să promoveze un serial cu ţigani care îşi fac un rost în lume prin integrare socială, aşa cum a făcut-o el, dă bani pentru turnarea şi difuzarea atrocităţii numite State de România. Serial care, pur şi simplu, pare creat pentru a îndemna majoritarii români la atitudini anti-ţigăneşti…

P.S. Da, recunosc cinstit,  chiar nu văd diferenţa dintre „State de România” şi un Mercedes aurit, o cravată din aur masiv sau un palat cu turnuleţe. Unii ar spune că diferă provenineţa banilor, dar articole de acest gen demonstrează contrariul. Diferenţa morală dintre a fura cabluri de cupru de la CFR şi a obţine prin intermediul ştirilor ProTV anularea unor datorii imense la stat nu mi se pare chiar aşa de clară.