Despre corporatistele isterice care îşi castrează cu drag motanii

N-a avut „sansa” sa fie „iubit” de o corporatista

Facem o scurtă pauză de politică, întrucât rar mi-a fost dat să văd un subiect pe care cuconetul corporatist să se manifeste cu mai multă violenţă în online. Imediat ce vine vorba măcar tangenţial despre castrarea motanilor, poţi să fii sigur că vreo câteva duduiţe workalholice o să înceapă să peroreze despre faptul că emascularea este absolut necesară „pentru binele ghemotocului pufos”, „pentru sănătatea lui”,  „pentru siguranţa  lui” etc etc. Iar orice încercare de a expune argumente împotriva acestui curent de gândire este taxată drept iresponsabilitate cu o furie care aminteşte de Evul Mediu.

În realitate lucrurile sunt foarte simple: castrarea unui motan este UN LUCRU PROFUND EGOIST, făcut strict PENTRU CONFORTUL FIZIC, PSIHIC ŞI MATERIAL AL STĂPÂNULUI.  Orice motan castrat care trăieste 15 ani plimbându-se de pe o canapea pe alta şi ajungând la 15 kile ar da toţi anii ăia pe unul singur petrecut necastrat şi cu acces la viaţa de noapte pisicească. Numai cine n-a văzut mutra extrem de satisfacută a unui motan care se întoarce acasă dupa 2-3 zile de bătăi şi sex pe acoperişuri poate crede altceva.

Cum unii se întorc răniţi grav, uneori chiar mutilaţi, iar alţii nu se mai întorc deloc, este evident că ECONOMIC VORBIND castrarea este foarte rentabilă pentru o stăpână fără prea multă minte, care la întoarcerea de la cele 12 ore petrecute slugărind nişte şefi abominabili vrea să găsească acasă o chestie blănoasă şi docilă. La fel de bine i-ar folosi un pluş care să toarcă şi să aibă temperatura corpului de 38 de grade. Logic că un motan necastrat lăsat 12 ore într-un apartament ar face casa praf. Iar dacă ar fi lăsat pe stradă 12 ore ziua şi 8 noaptea  probabil corporatista s-ar simţi folosită de încă un personaj de sex masculin, pentru care e bună doar să plătească vizitele la veterinar şi mâncarea.

Pe scurt, un motan necastrat şi lăsat să hălăduiască pe afară câteva ore bune pe zi o să trăiască în medie 4-5 ani, o să coste semnificativ mai mult pe an în materie de vizite la veterinar şi va lăsa un mare gol în suflet în momentul în care o să dispară definitiv de acasă.  Dar o să fie un MOTAN, adică un soi de tigru în miniatură, tupeist la maxim, curios să ştie orice miscă prin preajmă, vânător neobosit etc.

La extrema opusă, un motan castrat şi ţinut 24-7 într-un apartament o să fie o arătare supraponderală care se plimbă plictisită de pe o canapea pe alta, zace prostită pe burta proprietarei, se spală de plictiseală până cheleşte etc. Probabil va trăi 12-15-17 ani timp în care proprietara o să-l vaccineze degeaba an de an, că tot n-ar avea săracul de unde să ia nici o boală. Când o să sune soneria, în loc să se repeadă să vadă cine e la uşă sunt şanse bune să se ascundă speriat sub canapea.

Când duci discuţia în acest punct, ţi se pune inevitabil în braţe „argumentul” că numai un iresponsabil poate dori ca motanul să umple cartierul de pui nedoriţi, care vor avea o soartă tristă etc.  Dacă o întrebi însă pe corporatistă de ce nu a plătit pentru STERILIZARE (care costă evident mai mult) în loc de CASTRARE, o să înceapă să se bâlbâie şi după câteva momente de derută o să pună iar placa aia cu „siguranţa ghemotocului pufos”.  Adică siguranţa EI că pentru banii INVESTIŢI primeşte o jucărie tâmpă dar care „duce” 15 ani.

Revenind la argumente serioase, trebuie punctat faptul că dacă motanul necastrat începe să-şi marcheze teritoriul situaţia este imposibilă pentru orice proprietar care stă la bloc, oricât de bine intenţionat ar fi. Mirosul este