Aferim – o frescă „de epocă” ieşită parcă din minţile a doi adolescenţi excitaţi

Nu mă număr printre cei care cred că ţăranul român ar trebui prezentat ca virtutea întruchipată, pentru simplul motiv că orice contact avut cu lumea satului românesc sau cu persoane provenite direct din ea mi-a dat ample oportunităţi să mă conving că lucrurile stau de multe ori exact pe dos. Foarte mulţi ţărani români chiar sunt leneşi, perfizi dar proşti, bigoţi, xenofobi, înclinaţi spre promiscuitate, pe scurt aduc foarte bine cu cei prezentaţi în filmul lui Radu Jude.

Cu alte cuvinte, dacă s-ar fi rezumat la a prezenta o Valahie de început de secol XIX populată cu ţărani din soiul descris mai sus, „Aferim!” putea fi cel mult acuzat că a căzut în păcatul generalizării. Dar ar fi reprezentat o contrapondere destul de legitimă la delirurile sămănătoriste care bântuie arta românească de peste un secol şi care au luat un elan de-a dreptul nebunesc în cinematografia perioadei comuniste.

Nu mă număr nici printre cei care cred că ţiganii au dus-o prea bine în robie la boierii români, chiar dacă, evident, o minimă cercetare istorică ar fi trebuit să aducă în atenţia celor doi scenarişti situaţia mult mai grea a acestei etnii în ţări niţel mai pricopsite decât Valahia şi Moldova. De pildă decizia Dietei de la Augsburg de la mijlocul secolului al XVI-lea , care stabilea că „oricine ucide un ţigan nu se face vinovat de crimă” parcă schimbă niţel percepţia asupra înrobirii ţiganilor în Ţările Române. Dar, una peste alta, e clar că perpetuarea acestei stări de fapt în plin secol al XIX-lea era anacronică şi ruşinoasă pentru români, deci nici din acest punct de vedere „Aferim” nu poate fi considerat o oglindă strâmbă.

Problema esenţială a acestui film este însă faptul că scenaristul-regizor şi colegul său întru scriitură par a trăi cu impresia că în anul de graţie 2015 sexul mai este un subiect-tabu, că mai e nevoie de curaj şi nonconformism pentru a aborda teme sexuale într-o peliculă mainstream. Cei doi nu par să fi priceput că trăim o vreme în care orice persoană cu acces la internet se află la două-trei click-uri distanţă de orice act sexual imaginat vreodată de mintea omenească. Ba chiar par să se fi refugiat la vreo sihăstrie din creierii munţilor, pe unde n-au ajuns nici cablul TV şi nici moravurile generale ale populaţiei.

Pentru că altfel pare de neînţeles cum de şi-au imaginat că un subiect de tipul „sex cu boieroaica = răzbunarea boierului încornorat” poate aduce valoare unui film care avea şansa de a fi o frescă de epocă dură, necosmetizată şi chiar destul de realistă.

Punându-l pe ţiganul Carfin să-şi povestească în stil XXX „isprăvile” cu boieroaica, în timp ce este cărat cu fundul în sus pe calul zapciului, Radu Jude şi Florin Lăzărescu nu reuşesc decât să arunce în derizoriu finalul filmului şi implicit să transforme întregul „Aferim!” într-un exerciţiu stilistic fără rost. Şi asta pentru simplul motiv că răzbunarea crâncenă a soţului încornorat e o temă veche de când lumea şi care n-are nici o treabă cu robia ţiganilor, cu situaţia socială a Valahiei la începutul secolului al XIX-lea , cu mentalităţile românilor şamd.

Asta n-o sa se termine cu bine

Dacă îl iei la întrebări pe amicul google găseşti rapid o grămadă de cazuri de amanţi castraţi de soţul gelos, pentru că în Evul Mediu pare să fi fost destul de răspândită această modalitate de a pune capăt aventurii extraconjugale a unei neveste care nu putea fi repudiată (din motive religioase sau economice). Cu alte cuvinte, trecând pe această temă care ar fi fost poate atractivă pentru adolescenţii epocii Ceauşescu, scenariul a deraiat brusc dinspre drama unor oameni vânduţi la târg ca animalele spre un soi de OTV cu iz fanariot. Nu cred că sunt singurul care a simţit că din scena în care zapciul o convingea pe boieroaică să-şi recunoască vina lipsea doar Măruţă sau că „scandalul castrării lui Carfin de către soţul înşelat” avea toate şansele s-o bată la audienţă pe Elodia dacă s-ar fi petrecut în zilele noastre.

Cedând tentaţiei de a aborda tema unui scandal sexual, una mult prea facilă, ba chiar derizorie în ziua de azi, regizorul-scenarist şi colegul său de scriitură şi-au bătut joc de munca întregii echipe, de banii investiţi în acest film şi bineînţeles de propria creaţie. Ursul de argint luat pe criteriul corectitudinii politice nu are cum să ascundă eşecul usturător al unui film care promitea să fie un nou început în cinematografia românească dar a eşuat în a fi un biet exerciţiu de tabloidizare a istoriei….

 

P.S. Poate că o fi hip să dai în preoţii ortodocşi, iar dacă o faci pe teme legate de antisemitism deja ai atins Nirvana corectitudinii politice a zilelor noastre. Dar realitatea istorică, bun înţeles cea din documentele de epocă, nu din imaginaţia sfertodocţilor, este că în 1821 Francois Recordon, fostul secretar al lui Vodă Caragea, estima că în Valahia trăiau 5-6000 de evrei, grupaţi în Bucureşti, Craiova şi Ploieşti. Pe scurt, în epoca imediat post-fanariotă în care se plasează acţiunea filmului “Aferim!”, evreii erau în Valahia o minoritate nesemnificativă dpdv numeric, cu care ţăranul obişnuit nu intra niciodată în contact şi care, evident, nu avea cum să producă antisemitism generalizat la nivelul marii mase a populaţiei. Cu alte cuvinte, scena cu popa antisemit, care ar fi fost cât se poate de realistă dacă acţiunea se petrecea în Moldova primilor ani ai secolului XX, este de-a dreptul ridicolă într-un film a cărui acţiune se petrece în Valahia anilor 1830. Insistând să trateze de o manieră atât de artificială şi tema antisemitismului la români (care putea fi subiectul unui alt film) “Aferim!” devine un fel de “şaorma cu de toate”, o amestecătură gândită parcă pentru a-i trolla pe naţionalişti, protohronişti şi în general vorbind pe patrioţii de operetă de care România n-a dus niciodată lipsă.Acesta fiind, desigur, un demers amuzant pentru cel care-l întreprinde şi pentru cercul lui de prieteni, dar a cărui valoare artistică este cu siguranţă nulă.