Răspunsul simplu la întrebarea „de ce s-a încăierat Moraru cu Ciutacu” ar fi „de la cererea de arestare a lui Ciutacu adresată live de Moraru premierului Boc”. Cum însă Radu Moraru nu e chiar renumit pentru cererile de arestare în direct, şi cum secvenţa în care Boc s-a făcut de râs în faţa naţiei din cauza lui Ciutacu e arhicunoscută, se pune mai degrabă întrebarea dacă Boc are fantezii în care-l arestează pe Ciutacu şi i-a sugerat lui Radu Moraru întrebarea, sau dacă realizatorul a încercat, din proprie iniţiativă, să-i vină în întâmpinare premierului?
Oricare ar fi răspunsul, grav este faptul că un prim-ministru se pretează la discuţii despre arestarea jurnaliştilor care-l critică. E drept că până şi mie, care-l iubesc pe marinar ca pe o mână de sare-n ochi, mi s-a luat de circul grotesc anti-Băsescu/EBA/Boc/Udrea/PD-L de pe Antene. Îmi pot lesne imagina că persoanele vizate de respectivele emisiuni au fost duse la exasperare. Numai că, în momentul în care intri în politică, îţi asumi automat şi faptul că deciziile tale vor fi criticate, studiate cu lupa, supuse unor analize mai mult sau mai puţin cinstite şamd.Dacă nu suporţi să fii pus în discuţie, criticat pe merit sau total aberant, luat la mişto în mod inteligent sau grobian, acuzat pe drept sau pe nedrept de toate viciile reale sau închipuite, pur şi simplu n-ai ce căuta în meseria asta. Iar Boc, atât prin celebra ieşire cu „derbedeul dracului” cât şi prin faptul că s-a complăcut în discuţii despre arestarea lui Ciutacu, a demonstrat că e un biet pigmeu politic, într-adevăr bun numai să care poruncile lui Băsescu la Palatul Victoria.
Una peste alta însă, trăirile ciutace ale lui Boc ne-au procopsit acum cu meciul dintre Moraru şi Ciutacu. Cum era şi firesc, Ciutacu l-a reclamat instantaneu pe Moraru la CNA şi vorbeşte despre o acţiune în instanţă. Neavând cum să răspundă cu aceeaşi monedă, Radu Moraru a încercat să facă o emisiune de demascare a lui Ciutacu, acuzând fără probe de securism şi corupţie. Asta deşi experienţa ar fi trebuit să-l facă să ştie că una-i să ridici din sprâncene când vezi traseul lui Ciutacu între ziare ca Adevărul sau Jurnalul Naţional şi posturi de consilier la personaje ca Muşetescu sau Sereş, şi alta-i să emiţi nişte acuzaţii pe care nu le poţi proba în nici un fel.
Dacă era un profesionist adevărat, aşa cum se laudă de câte ori are ocazia, Radu Moraru tăcea mâlc, îşi folosea pila la Boc ca să scape de eventuala amendă de la CNA, după care se apuca în linişte să facă o investigaţie jurnalistică despre cariera/averea/whatever familiei Ciutacu. Dacă-i ieşea, apărea pe post şi-l belea live pe Ciutacu, dacă nu, înghiţea hapul, tăcea, şi rămânea filozof. Aşa, n-a reuşit decât să se facă de râs cu texte gen „băi băiete, tu ştii cine sunt eu?”.
Adrian Niculae - 100% jurnalism 
Nicio legatura cu comentariul la care postez cele ce urmeaza, dar nu stiu cum sa pun asa ceva fara sa ma “agat” de ceva gata postat. Scuze!
„Opriti placerea la domnu!” este volumul memorialistic cuprinzand peste 400 de pagini, volum pe care l-am scris ca urmare a experientei personale acumulate in patrarul de veac jurnalistic. 18 ani (1967 – 1985) am fost reporter al Radioteleviziunii Romane realizand, printre altele, in exclusivitate, ultimii doi ani de existenta a emisiunii „Reflector”. Dupa obtinerea azilului politic in S.U.A. mi-am continuat activitatea gazetareasca fiind colaborator al Vocii Americii si infiintand revista saptamanala „Clipa”. Felii din viata culiselor Radioteleviziunii alcatuiesc grosul acestui volum. Sunt si alte amintiri, dar si un capitol substantial de analiza a prestatiilor actualelor „vedete” (circa 30) ale audiovizualului mioritic.
Fragmente din aceasta carte se pot citi la:
http://www.romanianyellowpages.com/newspapers.html
Cartulia in integralitatea ei sta la dispozitia doritorilor atunci cand click pe primul link.
Sfantul Google mi-a oferit adresele de bloguri ale unora dintre aceste personalitati si imi ingadui sa postez pe fiecare dintre ele fragmentele care-i privesc pe respectivii. Deloc magulitoare, unele dintre aceste opinii, au scopul tragerii de maneca a impricinatilor, care au astfel prilejul fie sa-si etaleze fie narcisismul imun la critica sau, fie, dimpotriva, sa le bage la cap si sa incerce sa-si corijeze prezentele. 18 ani de meserie imi confera o oarescare credibilitate ca analizele „sine ira et studio” au un background profesionist.
Tot ţiganu’ îşi laudă ciocanu’
… tranca fleanca, mere acre.
Domnul Radu Moraru îmi pare a fi un om pe deplin fericit atunci când aduce vorba de propria-i prestaţie profesională. Permanenta încântare de sine este argumentată cu succesul de public clamat obsesiv de către „naşul” emisiunii cu acelaşi nume. Fetişizarea ratingului, acest cancer al audiovizualului, perverteşte până peste poate bunul simţ care ar trebui să guverneze prezenţa oricărui personaj public şi cu atât mai mult a unui teleast. În naivitatea mea, eu aş zice că orice om de televiziune ar trebui sa aibă în vedere prestigiul pe care această meserie îl asigură tuturor acelora care au un cât de cât respect de sine. Fireşte că specificul oricărei televiziuni comerciale impune acesteia o audienţă aducătoare de publicitate. Este o chestiune de viaţă şi de moarte. De aceea, compromisul este obligatoriu, în sensul difuzării unor emisiuni pe placul prostimii care, ne place sau nu, constituie grosul telespectatorilor. Există, însă, o portiţă salvatoare. Ea se numeşte dozaj, care, chiar dacă nu este farmaceutic, asigură un echilibru mai mare sau mai mic între prostioarele generatoare de audienţă, deci de publicitate, deci de bani, care bani ţin în viaţă postul cu pricina. Este la libera alegere a unui teleast să se cantoneze într-o zonă sau alta. Depinde pe cât preţ pune pe bunul său renume. Dl Moraru a ales să fie un campion al prostului gust. Faptul este explicabil, dacă ne gândim că dânsul nu este doar un simplu realizator de emisiuni, ci şi un fel de şef de ţeavă care duce în cârcă un post de televiziune. Are, deci, responsabilitatea asigurării pâinii celei de toate zilele atât pe propria-i masă, cât şi pe cele ale colaboratorilor săi. Aşadar, marja sa de manevră este extrem de redusă şi, din acest punct de vedere, prestaţia sa ar putea fi înţeleasă şi chiar acceptată în anumite limite. Dar dl Moraru sare rău de tot peste cal, atunci când vrea să acrediteze cu tot dinadinsul că acest gen de emisiuni ar fi un fel de nec plus ultra , domnia sa fiind, evident, „herculele” genului. Iar materializarea acestei concepţii este obsesiv repetată, ceea ce duce, parşiv, gândul la conceptul potrivit căruia tot ţiganu-şi laudă ciocanu’.
R.M. este şi „şampionul” economisirii mijloacelor de expresie, economie vizibilă mai ales în subtitlurile emisiunilor, de unde, rareori lipseşte cuvântul emblemă: dezvăluiri. Urmat, cel mai adesea, de o vorbă la fel de dragă naşului: incendiare. Pentru variaţie, uneori „incendiare” devine „spectaculoase”. Cu încă vreo 10 asemenea cuvinte, dl Moraru şi-a făcut plinul subtitlurilor pe un înteg cincinal.
Dar, ceea ce este mai uimitor priveşte lejeritatea cu care Naşul s-a aliniat, aşa pe nemestecate, făţarnicei sintagme politicianiste potrivit căreia, boboru’, tot chiar tot boboru’, e „dăştept”, nevoie mare. Că vorba cu pricina a devenit o armă de bază în arsenalul de campanie electorală este de mult un fapt comun şi explicabil pentru cei gata la orice ca să obţină un fotoliu parlamentar în care să doarmă pe ei, după ce şi-au aranjat ploile menite să fertilizeze propriile recolte pecuniare ca şi pe cele ale clientelei partinice. Însă, atunci când un câine de pază a democraţiei îşi linguşeşte nitam nisam audienţa cu găselniţa politicianistă, stai să te întrebi dacă respectivul este cu capul în nori sau ipocrit. Tertium non datur , ca să mă dau citit. Ambele ipostaze sunt la fel de descalificante pentru orice gazetar. Oare chiar nu a înţeles dl R. M., după atâţia amar de ani de meserie, Româniţa reală? Fie doar şi simpla vizionare a vreo două emisiuni dinesciene, pe vremea când M.D. cutreiera satele patriei, l-ar fi adus cu picioarele pe pământ pe oricine dispus să bată câmpii cu privire la „dăşteptăciunea” majorităţii naţiei.
Dl Moraru excelează şi la capitolul gazetărie puturoasă, puturoasă în ambele sensuri. Evidentă în special în invitarea unor târfuliţe cu prestaţii jenante nu numai la capitolul moralitate. Prestaţiile lor sunt etalate cu un încântător IQ³ . IQ absolut penibil. Şi alte personaje agramate, arogante, antipatice cum ar fi dl Gigi Becali sau dl Dumitru Dragomir, au fost şi sunt prezente până peste poate la bogata masă morariană. Bogată în astfel de personaje derizorii. Destul de des, domnului Moraru îi pică peste ochi cozorocul meseriei, obturându-i astfel nervul publicistic. Ultimul exemplu în acest sens, văzut de mine în emisiunea „Naşul” chiar în zilele anunţării rezultatelor votului din alegerile parlamentare din 2008, a fost cel al pălăvrăgelii de mai bine de o oră cu nimeni altul decât dl Becali, ilustrul perdant cu un scor mai mult decât umilitor. Dacă în concepţia dlui Radu Moraru, acesta ar fi invitatul potrivit în cele mai „fierbinţi” zile ale scrutinului, atunci vai şi amar de asemenea meseriaşi. Alături de sensul figurat al gazetăriei puturoase, sens despre care tocmai am vorbit, dl Moraru mai practică, cu o consecvenţă demnă de o cauză mult mai bună, o comoditate descalificantă în meseria de jurnalist. Comoditate fiind aici termenul politicos pentru puturoşenie. În ce constă această comoditate? În sfeterisirea muncii altor colegi şi în umflarea gogoşii în emisiunea patronată de naş. Dreptu-i că această ciordire este făcută la modul „elegant”, nu numai prin menţionarea sursei dar, adesea, şi prin invitarea autorului investigaţiei publicistice. Dar, şi aici este marele dar, urmează abordarea subiectului de pe poziţiile minimei rezistenţe. Adică dl Moraru mai invită în studio pe câte cineva având o oarecare legătură cu problema şi începe o şezătoare gen tranca fleanca, mere acre. Maximum de efort publicistic accesibil dlui Moraru este contactarea telefonică a împricinaţilor cu care începe o lălăială ajunsă nu rareori în pragul lui „ba p-a mă-tii!” Tratarea „neputuroasă”, normală, a temei puse în discuţie este la îndemâna oricărui meseriaş onest, fără fumuri de somitate în materie, şi anume realizarea pe teren a unei anchete publicistice ca la mama ei, în cadrul căreia lucrurile să fie deplin lămurite. Că altfel, în maniera preferată de dl Moraru, se ajunge la o bulibăşeală în care poziţiile exprimate sunt şi rămân contradictorii, emisiunile terminându-se adesea în coadă de peşte. Sigur că eşti tentat să pui asemenea abordare pe seama unei impotenţe publicistice. Atâta poate omu’, ce să-i faci… Nu cred că este cazul dlui Moraru, căci acesta demonstrează uneori, rareori mai bine zis, că are potenţialul adecvat unei gazetării de calitate. Suficienţa pare să fie, însă, inamicul numărul unu al domnului în chestiune.
Valentin Verzeanu
Eu n-as merge chiar asa departe cu desfiintarea lui Moraru, de pilda emisiunea despre mostenirea inventatorului Ion Basgan a fost realmente foarte buna.
Cert e insa ca, in povestea cu Ciutacu, omul s-a facut de ras, aruncand acuzatii bazate exclusiv pe banuieli, nu pe probe.