Condamnarea lui Becali: ce câştigă şi ce pierde România

 În tot valul de neştiri cu Becali revărsat asupra României în ultimele zile, printre toate „analizele” despre ce vrei şi ce nu vrei, nimeni nu a pus în discuţie poate cel mai important subiect: ce câştigă şi ce pierde România prin condamnarea întâiului oier al ţării?  Aşa că îmi propun să iau pe rând efectele pozitive şi negative ale aceste sentinţe, ca să vedem în final dacă trăgând linie şi adunând ieşim pe plus sau pe minus, cu sau fără virgulă:

A. Efecte pozitive

 1. În mod cert falimentul „modelului Becali” ar putea să aibă un impact pozitiv asupra societăţii româneşti în ansamblul său. De peste 10 ani, un oier primitiv, pervers, perfid, incult, ghiolban şi, mai presus de toate, parvenit prin mijloace necinstite se revarsă asupra României de pe micile ecrane, pe post de model de succes. Şi este asimilat ca atare, mai ales deoarece pentru omul simplu defectele lui Becali menţionate mai sus nu sunt mereu foarte evidente. Asta în timp ce calităţi precum milostenia, capacitatea de a le sări LA TIMP în ajutor celor ajunşi la nevoie, credinţa sinceră în Dumnezeu, dragostea faţă de familie etc  sunt percepute ca atare de orice român. Aşa se face că, în ciuda evidenţei, Becali este perceput în mod pozitiv de marea majoritate a locuitorilor acestei ţări şi chiar a românilor plecaţi la muncă în străinătate în ultimii 10 ani.

 Modelul Becali este extrem de toxic pentru că, în loc să promoveze reuşita prin muncă cinstită sau prin calităţi de excepţie, nu face altceva decât să acrediteze ideea că trebuie să mituieşti pe toată lumea ca să ajungi în vârf, de unde îţi poţi răcni în voie inepţiile oricât ai fi de needucat.  Eventual mai faci o donaţie la muntele Athos, mai ridici o biserică în vreun sat şi gata, se iartă fraudele comise pe scară largă.  Falimentul acestui model ar trebui să-i aducă pe români la realitate.

2. Deşi Becali este perceput pozitiv de majoritatea (largă) a populaţiei, cam toţi cei care urmăresc cât de cât viaţa publică ştiau că povestea cu terenul MApN din Pipera a reprezentat o crasă ilegalitate. Şi că de aici a început „fenomenul Becali”.  Cu alte cuvinte, pentru această categorie de cetăţeni cât de cât informaţi (între care se regăsesc mulţi formatori de opinie la nivel micro)  condamnarea lui Becali reprezintă un semnal că braţul lung al legii te poate ajunge şi în curtea palatului propriu, chiar dacă eşti în direct la 3 televiziuni deodată de câteva ori pe lună.

3. Cu Becali la puscărie, televiziunile (în special cele de ştiri, dar nu numai) vor fi nevoite să-ţi caute alţi „clienţi permanenţi” dintre care unii vor fi poate ceva mai „şlefuiţi” decât Becali.  Cu alte cuvinte, poate se vor revărsa în capul românilor opinii niţel mai articulate decât cele izvorâte din bezna mintii unui cioban.  Şi oricât ar părea de perimate expresii ca „rolul educativ al televiziunii” nu rămâne decât să sperăm că telespectatorii vor avea parte (volens-nolens) de un standard ceva mai ridicat.

B. Efecte negative

1. Din nefericire, sentinţa dată împotriva lui Becali seamănă izbitor cu cea dată împotriva lui Adrian Năstase: pentru toată lumea era clar ce s-a întâmplat în cazurile respective, dar DNA-ul nu a fost în stare să aducă probe.  Dacă Năstase a fost condamnat pe bază de „e clar că” şi „să dăm un exemplu” (am citat nu foarte exact din motivarea sentinţei, dar asta era ideea) în cazul lui Becali s-a recurs la un artificiu. Nu a fost incriminat (cum era corect) pentru dare de mită sau de foloase necuvenite ci pentru complicitate la abuz în serviciu. Ori acest lucru decredibilizează Justiţia din România în ochii foarte multor cetăţeni ai aceste ţări. Şi, mai grav, deschide larg calea pentru o acţiune la CEDO întrucât Becali nu avea nici o calitate din care să poată fi complice la infracţiunea de abuz în serviciu.

2. Dacă Becali va avea câştig de cauză la CEDO (probabil după ispăşirea sentinţei, datorită numărului mare de dosare pe care le are de rezolvat Curtea)  iar averea sa va fi în mare parte intactă, ne putem aştepta la efecte socio-politice aproape incalculabile. Nimic nu-l va împiedica să pozeze în martir care a ispăşit degeaba o sentinţă injustă şi putem fi siguri că va face asta pe toate posturile TV la ore de maximă audienţă. Iar popularitatea sa (oricum destul de ridicată) va atinge cote uriaşe. Justiţia va fi total decredibilizată, de data asta  în ochii marii majorităţi a populaţiei.

 Iar efectele care s-ar putea produce prin asocierea unui asemenea personaj (probabil motivat şi de dorinţa de răzbunare) cu un partid extremist ar putea avea efecte grave şi pe scena politică.

Concluzie:

1. În general vorbind oamenii ar trebui condamnaţi doar pe bază de probe indubitabile, dar în cazul unui personaj ca Becali autorităţile trebuiau să sufle şi-n iaurt şi să-l condamne doar cu probe zdrobitoare, pe care le putea înţelege şi cel mai nepregătit om.  Asta cu atât mai mult cu cât toată lumea a văzut cum Adrian Năstase a intrat în puşcărie fiind perceput de populaţie ca un fost premier corupt şi a ieşit fiind perceput de aceeaşi populaţie ca mucenic martirizat de  Justiţia băsistă.

 Trebuie apreciat la justa valoare faptul că

Becali în USL, manevra care a isterizat slugile lui Băsescu

Dacă vă uitaţi un pic în presa băsistă, o să vă amuzaţi copios văzând cum conştiinţele pe bani fac spume la gură în legătură cu cooptarea lui Becali de către USL. Sigur, George  Becali e departe de a fi un personaj politic respectabil, dar fiţi siguri că nu asta îi doare pe băsiştii cu ora.  Marea lor problemă e că USL-ul, care până acum avea un singur politician realmente capabil să „treacă sticla”  (Crin Antonescu) se întăreşte acum cu o figură publică renumită exact pentru această calitate.

Iar Becali nu numai că „trece sticla” televizorului, dar vorbeşte pe limba şi la nivelul de înţelegere al maselor largi din această ţară. Se poate spune, cu cinism, că USL şi-a luat un troglodit care să le vorbească pe limba lor troglodiţilor care l-au votat pe Băsescu în 2009. Lucru care, firesc, îi dă fiori reci matrozului, întrucât pierderea acestui vast bazin electoral înseamnă pentru el ruina carierei politice şi, foarte probabil, o nouă vecinătate cu Adrian Năstase.

Mai mult decât atât, spre deosebire de îmbogăţiţii din siajul PDL sau USL, Becali chiar se poate lăuda cu

Farsa Buzdugan Boloni Becali e inventată, măi hahalerelor!

 Am constatat azi, cu uimire, că dialogul imaginar Boloni-Becali,  scris de Daniel Şendre pentru site-ul gsp-ist rapidisti.ro, a intrat în memoria colectivă ca fiind „pe bune”.  Cu toate astea, respectivul articol încă mai există bine-mersi pe site-ul cu pricina, chiar şi acum, la doi ani de la evenimentele care l-au determinat pe autor să imagineze următorul dialog:

„– Alo, domnu’ Boloni?
– Da…
– Ce faci, bă băiatule?
– Poftim?
– Ce faci?
– Bine, mulţumesc…
– Nu ştii cu cine vorbeşti, nu?
– Mărturisesc că nu.
– Aşa, bravo! Îmi place asta cu mărturisesc. Gigi sînt.
– Care Gigi?
– E, vezi? O strici. Zi, vii la Steaua?
– A, domnul Becali. Este o propunere foarte interesantă…
– Lasă-mă, bă, cu astea, mie îmi spui: DA sau NU.
– Nu pot să vă dau un răspuns, trebuie să discutăm…
– Păi, acu’ ce facem, mă? Nu discutăm? DA sau NU?
– Aveţi un proiect? Lucrurile de genul ăsta nu se discută aşa…
– Da’ cum se discută?
– Trebuie să existe un proiect…
– 10 milioane pe an.
– Da, de ce nu? Am jucat acolo. Iubesc Steaua, ştiţi bine!
– Bă, ejnebun? Hahaha…Mişto proiectul, nu?
– Poftim?
– Nimic, lasă, te aştept la palat să semnăm contractul.
– Bineînţeles, îmi fac rezervare la avion. Dar, staţi puţin, acum nu e Lăcătuş acolo?
– Aaa, păi, nu-mi place aşa. O suceşti? Ai început ca la Rapid?
– Nu, nu, mă scuzaţi, doar am întrebat.
– Asta e altceva. Cînd vii?
– Cît pot de repede. Dar vreau să stabilim un lucru…
– Să nu mă bag peste tine la echipă…
– Nu, nu. În cazul în care renunţaţi la mine, îmi daţi tot proiectul! Restul discutăm…
– Eşti o hahaleră!
– Poftim?
– Eşti o hahaleră!

tiiit…tiiiit…tiiiit…

– Alo? De la Radio 21 va deranjăm, Daniel Buzdugan la telefon. A fost

Hitler s-a săturat de Gigi Becali

Excelentă parodia făcută de un fan stelist, folosind o secvenţă din filmul „Die Untergang”. Într-adevăr, se pare că numai aşa poate să dispară Becali de pe posturile TV româneşti.

Becali, Bergodi şi suporterii stelişti

 M-a distrat copios astăzi vreo jumătate de oră citind pe site-urile prosport şi gsp corul de înjurături şi blesteme la adresa lui Gigi Becali, cor care însoţea, uneori pe cateva pagini, orice articol despre demiterea lui Begodi.  Evident, nici un om cu mintea întreagă nu poate aproba halul în care oierul îşi tratează antrenorii şi jucătorii. Cu atât mai mult cu cât demiterea lui Begodi pentru vina de a nu fi lăsat patronul să se dezlănţuie în vestiar, în pauza meciului cu Sheriff Tiraspol, e doar ultima faptă dintr-o lungă serie, în care figurează umilirea lui Hagi, declaraţiile defăimătoare la adresa lui Goian, exact înaintea transferului, sau chiar ropotul de insulte şi de batjocuri revărsat asupra bietului Grzelak.

 Pe de altă parte însă, dreptul suporterilor stelişti de a se indigna în faţa metodelor oiereşti e cu totul altă poveste. Discutăm aici despre aceiaşi suporteri care s-au felicitat reciproc când Berbecali a cumpărat meciul de la Vaslui şi, implicit, ultimul titlu de campioană al Stelei, vorbim despre oamenii care s-au bucurat la cele trei puncte făcute cadou de Deaconu-brichetă şi care şi-au dat coate când misiţii ciobanului au fost prinşi la Cluj cu valiza doldora de dolari. Moralmente vorbind, nu prea înţeleg ce îi îndreptăţeşte pe aceşti oameni să-i judece acţiunile oierului, din moment ce toate metodele venite de la stână li s-au părut foarte bune câtă vreme au produs rezultate.

 În momentul de faţă, gloata „suporterilor” stelişti dezlănţuiţi arată exact ca o trupă de mercenari care-şi lichidează angajatorul pentru că a întârziat cu plata. Iar explicaţia este foarte simplă: saltul subit al Stelei de la condiţia de echipă care juca în cupele europene în anii 80 cu tribunele umplute cu soldaţi la „cel mai iubit club din România” s-a produs artificial, strict datorită rezultatelor excepţionale dobândite de echipa lui Valentin Ceauşescu. Marea masă a

Maimuţa curentată Becali plânge după sinistrul Piţurcă

Condusă magistral de pe margine de Răzvan Lucescu, România a reuşit în seara asta un egal memorabil pe Stade de France  (1-1), dar, desigur, asta nu înseamă nimic pentru cel mai nesimţit oier al ţării. Patronul Stelei, supranumit „maimuţa curentată” chiar de cel care l-a dus din puşcărie direct în Parlamentul European (Vadim), a declarat imediat după încheierea meciului că „altfel juca echipa lui Victor Piţurcă, mai bine”. Şi, pentru a face suprema dovadă a nesimţirii sale, a dat şi explicaţii: „Mara nu are ce căuta la naţională. Apostol e tehnic, dar nu are forţă. Piţurcă e mare antrenor, are ochi de şoim, ştia el de ce nu îl bagă pe Max Nicu. El nu are ce căuta în viaţa lui la o echipă de divizia B. Păi nu a atins mingea de trei ori, am văzut eu ce poate Max Nicu, el nu are ce căuta niciodată la naţională. Joci cu el şi cu Mara, care nu are loc în divizia B în Spania. Pe dreapta era nevoia de Nicoliţă sau de un jucător de viteză.”

 Pentru cine nu ştie, Apostol, în opinia mea cel mai bun jucător al nostru în meciul de aseară, cu tot cu greşeala de la golul francezilor, i-a luat iniţial locul în echipă muştei fără cap Bănel Nicoliţă. Iar Max Nicu a jucat aseară fix pe postul maratonistului fără creier din Ghencea. De aici durerea oierului, care, fără complictatea dintre barbugiul Piţurcă şi clanul mafiot Becali,

Steaua i-a furat cu arbitrul pe puştii de la Motherwell

 Pentru cine n-a văzut meciul, şi ştie doar rezultatul (3-1 pentru Steaua), afirmaţia din titlu poate părea delirantă. Cine a văzut meciul, şi crede ca şi mine, că victoria obţinută prin mituirea arbitrului este o ruşine, va fi de acord că Steaua lui Becali a tras aseară un scuipat în obrazul României.

 Concret: echipa de copii a lui Motherwell (medie de vârstă 21 de ani, câţiva sub 18) a călărit Steaua din toate poziţiile vreme de 55 de minute, a marcat un gol superb, a avut câteva alte ocazii monumentale şi, cel mai important, a avut un penalty clar ca lumina zilei, când unul dintre apărătorii stelişti a respins cu amândouă mâinile un şut care se ducea bombă spre poartă. Arbitrul, un borfaş de prin Spania, n-a văzut penalty-ul care se zărea şi din elicopter, la fel cum n-a văzut nici alte 2-3 branciuri date prin careu de fundaşii stelişti. În schimb, ca prin minune, i s-a desfundat fluierul când