Why is Australia failing to comply with its international obligations? From the submarine deal to the Djokovic saga.

Disclaimer:  This is my personal blog. Any views or opinions presented in this blog are personal and belong solely to me as the blog owner and do not represent those of people, institutions or organizations that I am associated with in professional or personal capacity, unless explicitly stated.

First things first:  no reasonable person would challenge the view that during a pandemic any country has the right to impose immigration rules intended to stop the spread of the pathogen and to safeguard the health of the population. This piece is NOT about Australia’s approach to the COVID-19 outbreak, its immigration rules or its sovereign rights.

What I’m writing about here is Australia’s recent failure to comply with its own international commitments, be them big (like the submarine deal with France) or small (like granting to Novak Djokovic an exemption in order to be able to participate at the Australian Open). Incidentally such behavior is one of the defining features of self-proclaimed exceptionalism, a moral and legal failure for which the British Empire was known only too well.

Most of the international community was shocked in mid-September 2021 when Australia announced it would work with the US and the UK to acquire at least eight nuclear-powered submarines in a partnership (subsequently) known as AUKUS. France temporarily recalled its ambassadors from Australia and the US in protest. In short, Australia scrapped the $90bn submarine deal with France claiming it now needed nuclear submarines (to be built in Adelaide) despite the fact that it had specifically requested conventional (non-nuclear) submarines when signing the deal with France’s Naval Group. Things went so far that Australia’s former Prime Minister Malcolm Turnbull declared “This is an appalling episode in Australia’s international affairs and the consequences of it will endure to our disadvantage for a very long time.”

The dust settled quite fast over Australia’s AUKUS diplomatic debacle, as during the second year of the COVID-19 pandemic the general public showed very little interest in big international disputes, particularly between countries which are essentially on the same side. But just after the 2022 New Year came a story that struck much closer to the general public’s interest: the unvaccinated Novak Djokovic, today’s tennis super-star, was granted an exception from Australia’s Draconian anti-COVID immigration rules in order to be able to compete at this year’s Australian Open and possibly become the sole holder of the Grand Slam record with 21 wins. The social-media exploded, with many people around the world voicing disappointment over Australia “bending the rules” for the rich and famous and attacking Djokovic for using his celebrity status in order to do what common folk cannot do. Many other people were quite prompt in using this case as a ground to challenge the COVID-19 restrictions, particularly in Australia where the measures taken by the government were quite harsh.

Under the public scrutiny, the Australian authorities (federal and state, plus the AO organizers) found themselves in a very uncomfortable spot, but the “solution” they found was even worse than the problem they had created: Novak Djokovic was held in a room for eight hours upon landing in Australia. He was first questioned without being allowed access to his mobile phone, then he was given back his phone after the Serbian embassy got involved. All this happened while on Instagram Serbia’s President Aleksandar Vučić vowed to „fight” for Djokovic to be able to enter Australia, and said he would use all diplomatic avenues available to Serbia to help the player. In the meantime, Australia’s Prime Minister Scott Morrison went out to declare that „Entry with a visa requires double vaccination or a medical exemption,” adding  „I am advised that such an exemption was not in place, and as such he is subject to the same rules “

Of course, the major problem is that Djokovic WAS granted a medical exemption and invited to compete at 2022 AO and the irregularity claimed by Australia’s border control appears to have been selecting the wrong type of visa.

Subsequently Novak Djokovic was denied entry but being one of sport’s multi-millionaires he lawyered up and is now challenging the deportation order in court, while stuck in a quarantine hotel. The problem with that being that the courts could drag their feet long enough to make it impossible for Djokovic to compete at 2022 Australian Open, then declare the visa debacle a border control error and grant the Serbian a totally useless Australia trip. This way Scott Morrison’s bidding could be done while maintaining a shred of rule of law appearance.

Regardless how the Djokovic saga will end, it becomes painfully clear now that within 5 short months Australia managed to appear in two very different instances  as a country that fails spectacularly to comply with its international obligations, be them a $90bn submarine deal with France or a rule exemption granted to a tennis super-star and world celebrity. Imagine for a second that North Korea granted Djokovic a COVID-19 medical exemption and then held him 8 hours at the airport before interning him in a quarantine facility, under “denied entry” status.  The whole world would be falling on Kim Jon-Un’s head.

Why is this happening? Why a country generally seen around the world as a well-off, benevolent but out of the way member of the international community is suddenly acting like it lost its moral compass and feels no need to look for it?

Rugbystul Israel Folau, persecutat pentru credința lui de lobby-ul gay din Australia

Ca de obicei în asemenea cazuri,  știrea rostogolită în mass-media este că lui Israel Folau (vedeta incontestabilă a echipei de rugby a Australiei) i se desface contractul pentru comentarii homofobe.  În realitate însă, omul nu a zis nici că homosexualii nu ar trebui selecționați în echipa de rugby a Australiei, nici că ar refuza să joace alături de un homosexual și în general vorbind nu a făcut nici o afirmație care putea fi considerată discriminatorie PE LUMEA ASTA.  Pur și simplu, CONFORM CREDINȚEI LUI, a susținut că variate categorii de păcătoși, între care și homosexualii, o să ajungă în iad dacă nu se căiesc și nu renunță la păcatele lor.

Postarea originală a lui Izzy Folau

Ei bine, pentru mesajul ăsta nu numai că federația australiană încearcă să-i desfacă omului contractul de muncă, dar l-a și pus pe antrenorul Michael Cheika să declare public că „după asemenea comentarii nu îl mai pot selecționa pentru Cupa Mondială”.  Iar ipocrizia acestei veritabile poliții a gândirii este împinsă la maxim cu răspunsurii gen “this is not a religious discussion, this is a discussion around the employee-employer relationship”. (aceasta nu este o discuție despre religie ci una despre relația angajat-angajator) date de președintele executiv Rugby Australia, Raelene Castle, la întrebarea absolut legitimă: „este Israel Folau persecutat pentru credința lui?”

Ticăloșia acestei abordări demne de stalinismul dezlănțuit al anilor „50  este pusă și mai clar în evidență de demnitatea lui Folau. Cu o seninătate care amintește de primii creștini, rugbystul a declarat că refuză să recunoască faptul că merită vreo sancțiune și că „Dacă Dumneazeu vrea să nu mai joc rugby, așa să fie. Bineînțeles că îmi place să joc și bineînțeles că rugbyul o să-mi lipsească dacă lucrurile merg în direcția aceasta. Dar credința mea în Iisus Hristos are întâietate”.

Poliția gândirii a mers și mai departe, iar rugbystul britanic Billy Vunipola a primit avertisment scris de la federația engleză pentru că a dat like postării lui Folau!

Evident, Australia e totuși o țară care are legislație a muncii, așa că Folau a refuzat să accepte sancțiunea și se va prezenta la audieri. Unde foarte probabil va ieși la iveală că

Taica Puiu – selecţie mafiotă în favoarea clanului Becali

Vestea neselecţionării lui Alexandru Maxim în lotul final pentru Euro 2016 a picat ca o lovitură de măciucă în capul suporterilor care au cât de cât idee despre acest sport. Şi asta nu pentru că Alex ar fi făcut un sezon senzaţional la Stuttgart sau pentru că ar fi rupt gura târgului la ultimele acţiuni ale Naţionalei, ci pentru simplul motiv că acelaşi selecţioner care l-a lăsat acasă a decis să-i ia în Franţa pe Chipciu şi Adi Popa. Adică doi jucători MULT inferiori din toate punctele de vedere lui Alexandru Maxim, dar care au o mare „calitate”: un eventual transfer al lor în străinătate ar băga nişte milioane în buzunarele infractorului condamnat Becali George şi, foarte probabil, nişte comisioane grase în buzunarele celor care vor mai fi contribuit la tranzacţie.

Nu o să discut aici despre raportul de forţe dintre Bundesliga şi Liga 1, mă voi referi pur şi simplu la cele arătate de Maxim şi Adi Popa la meciul cu Ucraina: Maxim a dat o pasă direct la adversar din care a ieşit golul 4 al ucrainienilor,  dar a dat şi o excelentă pasă de gol pentru Stanciu, participând la mai toate acţiunile ofensive înjghebate de tricolori în ultima parte a meciului. Pe de altă parte Adi Popa a intrat în ultimele 20 de minute şi nu ştiu să se fi întâlnit cu mingea de mai mult de 2-3 ori – pur şi simplu nu a existat pe teren.

Vă vine sau nu să credeţi, la finele acestui meci în care fostul stelist Chiricheş a fost nu ridiculizat ci de-a dreptul umilit, gafând de câte ori a avut ocazia, ba chiar şi din proprie iniţiativă, presa sportivă becalizată (având ca vârfuri de lance digisport şi gsp)  a prezentat lucrurile ca şi cum cel mai slab de pe teren fusese Maxim. Pregătind astfel terenul pentru decizia de azi a celui numit pe vremuri cu afecţiune „taica Puiu” dar care începe să-şi merite tot mai mult noua poreclă de „taica Chicken”.

Nimeni n-a suflat un cuvinţel despre faptul că bietul Chipciu, huiduit copios şi la FCSB, este ţinut de-a dreptul fraudulos în lotul Naţionalei. Iar motivul a devenit evident tot azi, când preşedintele nou-promovatului club turcesc

De ce au ţinut românii cu Ludogoreţ?

 Toate site-urile ziarelor şi televiziunilor de sport abundau azi de comentarii postate de români fericiţi, care se bucurau din suflet de eliminarea Stelei şi de circumstanţele absolut neobişnuite în care s-a produs aceasta (isprava de zile mari a lui Moţi, devenit inclusiv în presa internaţională un Duckadam ad-hoc al Bulgariei).  Nu ştiu dacă azi noapte s-o fi ieşit şi în stradă, dar cu siguranţă mult n-a lipsit. Iar a pune fenomenul pe seama frustrării dinamoviştilor, rapidiştilor şamd, cum face presa becalizată şi condusă de canalii învăţate la „suta lui Becali” nu reprezintă altceva decât o combinaţie de prostie şi ticăloşie  specifică unor năimiţi gen Tolontan.

 Într-adevăr, fenomenul este bizar, mai ales dacă ne gândim că relaţiile dintre români şi bulgari, fără a fi oribile (cum sunt cele cu ungurii) nu sunt nici pe departe cordiale. Tradiţional vorbind, românii se uită cam de sus la bulgari, văzuţi ca un soi de vecini mai săraci şi mai înapoiaţi, buni doar să cultive legume gustoase, în vreme ce bulgarii ne consideră nişte şmecheri fanfaroni, care întâi le-am fi furat jumătate din Dobrogea la 1877 şi apoi am fi încercat (cu ceva succes în primă fază) să le furăm şi cealaltă jumătate, înjunghiindu-i pe la spate (Cadrilaterul după al doilea război balcanic).  Una peste alta, există tot soiul de resentimente, bulgarii au un complex de inferioritate faţă de noi (pe care nu l-ar admite nici morţi) iar noi avem un complex de superioritate care, în ultimii ani, a ajuns să nu se mai sprijine pe nimic.

 În acest context, faptul că o bună parte dintre români chiuie de bucurie după ce campioana României a fost eliminată din Champions League (şi a pierdut în felul ăsta vreo 12 milioane de euro) de echipa dintr-un oraş bulgar nu pare ceva firesc. Dacă adăugăm şi faptul că Razgradul este un orăşel  pe lângă care şi Slobozia pare o metropolă occidentală, deja această bucurie pare stranie de-a dreptul. Doar că toate aceste ciudăţenii trebuie analizate în contextul intern de la noi, context care le face dintr-o dată cât se poate de fireşti.

 Oricine a fost asaltat în ultimii ani de propaganda pro-Steaua revărsată de presa sportivă becalizată înţelege imediat de ce suporterii celorlalte echipe se simt agasaţi de sloganuri gen „Steaua e România” sau „Hai Steaua noastră”. Iar cînd toate canalele media care se preocupă cât de cât de sport încearcă disperat să acrediteze idei pur şi simplu false gen „Steaua are mai mulţi suporteri decât toate celelalte echipe la un loc”, „Steaua e singura care ne reprezintă cu cinste în plan internaţional” şamd, nu e de mirare că o bună parte a conaţionalilor noştri îşi doresc din tot sufletul ca această propagandă aberantă să nu mai aibă prilejuri să se manifeste.

 Cum s-a ajuns însă aici? Simplu, pe de o parte în presa sportivă au fost angajaţi după 1990 oameni

Prăbuşirea pseudo-Braziliei lui Scolari, un triumf al fotbalului adevărat

 Eram prea mic când Pele s-a lăsat de fotbal,  iar din frânturile de rezumate disponibile pe net e greu să-ţi dai seama care era nivelul celebrei echipe a Braziliei din 1970 în comparaţie cu al adversarelor. Espana 1982 e primul Mondial pe care mi-l aduc clar aminte şi am fost uluit de felul în care meschina Italie a reuşit, într-o zi de graţie a lui Paolo Rossi, să elimine magnifica Brazilie a lui Socrates, Zico si Falcao. Practic, acea echipă de artişti a rămas pentru mine un reper al fotbalului-spectacol pe care nu l-au depăşit nici măcar generaţiile lui Romario sau Ronaldo, în ciuda titlurilor mondiale câştiate pe merit în 1994 şi 2002. Sigur, nu l-au depăşit dar nici nu l-au făcut de râs, pentru că Romario şi Bebeto sau Ronaldo, Ronaldinho şi Rivaldo erau fotbalişti brazilieni în adevăratul înţeles al cuvântului, jucători care ştiau şi să facă aproape orice cu mingea dar şi să înscrie cu ochii închişi din poziţii aproape inimaginabile.

 Ei, dar a venit şi această Copa do Mundo 2014, ediţie la care toată planeta se aştepta ca Brazilia să mobilizeze tot ce are mai bun în încercarea de a câştiga pentru a şasea oară trofeul suprem, de data asta în faţa propriilor suporteri. Cunoscătorii brazilieni (şi nu numai) au cam strâmbat din nas când au auzit că vârfurile convocate de Selecao erau slab cotaţii Fred şi Jo, dar până la urmă era greu să-l „sucească” vreunul pe Scolari, antrenor care câştigase ultimul titlu al Braziliei în 2002 făcând totuşi o selecţie raţională  şi aducând la turneul final de atunci o Brazilie încântătoare.  Aşa că Felipao a mers mai departe, lăsându-i acasă pe Kaka, jucător care totuşi avea ce aduce în jocul ofensiv al Braziliei sau  pe Miranda şi Felipe Luiz, fundaşii de fier ai unui Atletico Madrid care a uimit lumea fotbalului prin soliditate defensivă.

 După care a urmat meciul inaugural, în care o Brazilie de-a dreptul impotentă a fost scoasă câştigătoare printr-unul din cele mai ruşinoase arbitraje din istoria Cupei Mondiale.  Nu are rost să  insist pe acest joc sau să iau la rând meciurile în care Brazilia s-a făcut de râs, că doar le-a văzut toată lumea. Cert e că mascarada a culminat cu două noroace nu chioare, ci oarbe de-a binelea, Brazilia trecând de Chile la penalty-uri după ce chilienii au avut o bară în minutul 120 şi apoi începând meciul cu Columbia de la 1-0 din cauză că un fundaş columbian a stat şi s-a uitat la minge în vreme ce Thiago Silva venea din spate şi o băga în poartă. 

 Doar că noroacele astea plus arbitrii cu fluierul înfundat cu pământ au adus această pseudo-Brazilie a lui Scolari în semifinale, adică într-o fază a competiţiei în care, exceptând scenariile cu echipe-gazdă purtate până acolo de arbitraj, dai în mod inevitabil

CM de Rugby – super-evenimentul sportiv pentru care TVR n-a avut bani

Văzând cum Campionatul Mondial de Rugby din Noua Zeelandă este mazilit pe posturile  Digi Sport (şi mai ales pe Digi Sport 3, că pe 1 şi 2 prestează nonstop alde Becali, Borcea şamd)  în vreme ce onor tembeliziunea naţională transmite cu elan tot felul de inepţii care costă enorm şi nu interesează pe nimeni, gen Dănutz S.R.L., nici nu mai are cum să ne mire halul în care am ajuns ca ţară şi ca societate. Până la urmă, rugby-ul este un sport care nu are nici o legătură cu „valorile” care sunt acum la modă în societatea românească, aşa că e oarecum firesc să fie împins uşor-uşor cât mai departe de ochii lumii, cam cum ar face o curvă cu o amintire dureroasă a unui trecut onorabil. Într-o ţară pe care marile trusturi media o ţiganizează forţat, în mod programat, e aproape firesc ca un sport care se bazează pe bărbăţie. curaj, spirit de sacrificiu, muncă în echipă, respect faţă de adversar şi foarte mult fair-play  să fie ignorat în mod intenţionat de Televiziunea „Naţională”.

 Faptul că miliardarul orădean Zoltán Teszári, patronul RDS&RCS, a băgat mâna în buzunar şi a plătit mai mult decât concurenţa pentru dreptul de a transmite acest CM arată clar că rugby-ul încă mai face audienţă în România, măcar printre oamenii educaţi în alt spirit decât cel al societăţii manelizate de azi. La fel şi faptul că sport.ro a transmis anul acesta în direct meciurile din TriNations. Lucru care face aproape impardonabilă vina conducerii TVR, cea care pur şi simplu nu avea dreptul să

Sfaturi pentru freediverul incepator

 Vazandu-i azi pe cativa nemti care se straduiau, bietii de ei, sa se scufunde pe la vreo trei-patru metri si nu reuseau 😆 am realizat brusc ca exista o gramada de oameni care fac snorkeling dar in vocabularul carora nu a intrat cuvantul freediving, si care ignora cele mai elementare tehnici care iti permit o scufundare corecta si sigura.

 Cum o imagine face cat o mie de cuvinte, iar un filmulet probabil ca bate milionul, mai jos gasiti si un clip cu cateva explicatii. Inainte de asta sa facem insa ABC-ul „meseriei” 😀 :

 1. Folosind combinatia potrivita intre costumul de neopren si lestul de plumb, corpul omenesc trebuie adus la nivelul la care nici nu se ridica singur din apa si nici nu se scufunda (neutru). Cu tot echipamentul pe tine, stand vertical in apa, linia apei trebuie sa-ti ajunga la nivelul ochilor. Daca tinzi sa te scufunzi pui un neopren pe tine, daca iesi din apa ca un dop adaugi plumb la centura. (asta pentru scufundarile in miezul verii, cand oricum iti ajung doar cagula, ciorapii si manusa de pe stanga 😀 ) 

 2. Centura de freediving trebuie sa fie elastica (nu sunt bune cele standard de scuba) pentru ca te scufunzi brusc cu capul in jos si nu vrei sa-ti vina lestul in cap. De asemenea, trebuie sa aiba catarama care se descheie dintr-o singura miscare, ca sa poti scapa imediat de ea in caz de pericol.

 3. Baliza este obligatorie, nu numai pentru semnalizare, ca sa nu dea vreo barca peste tine, ci si pentru ca

Spearfishing in Cipru

 Un zargan frumos impuscat de subsemnatul cu o arbaleta Mares Sten 70 la o adancime de aproximativ sapte metri. Filmarea este facuta cu

Real Madrid scapă Cupa sub autocar- cascadorii râsului

 Totuşi, cum să scapi Cupa Spaniei sub autocar? 😆

(Sergio Ramos a comis-o)

 P.S. N-am uitat de casa lui Ciutacu, doar că aseară eram rupt de oboseală iar Barcelona vs Real a câştigat de la kilometri distanţă în faţa aventurilor imobiliare ciutăceşti.  Încerc să scriu azi postarea cu pricina.

Cum m-a făcut caiafa Tolontan să ţin cu Liverpool

Ca orice om raţional, am ţinut mereu cu echipele româneşti  în meciurile disputate în cupele europene. Fie că era vorba de Steaua, Dinamo, CFR Cluj, Unirea Urziceni, Universitatea Craiova şamd, întotdeauna mi-am dorit ca românii să câştige în Europa, indiferent de rivalităţile din campionatul intern. Lucru firesc atât prin prisma desuetului meu patriotism, cât şi din considerente cât se poate de mercantile: orice punct smuls de o echipă românească în Europa contribuie la stabilirea coeficienţilor în baza cărora putem avea, ca anul acesta, o echipă calificată direct în grupele Champions League şi un număr mare de echipe în preliminariile Europa League.

 Ei bine, aseară am încălcat acest principiu şi, ajuns în faţa televizorului fix pentru a putea urmări ultimele 15 minute ale meciului, mi-am dorit sincer ca Liverpool să le „umple sacul” steliştilor. Lucru care, spre marea mea satisfacţie, s-a şi întâmplat.

 De unde această schimbare de atitudine? De unde această dorinţă (tipică, de obicei, doar ultraşilor no-brain) de a vedea o echipă românească pierzând la scor? Răspunsul e simplu: din cauza nesimţirii steliştilor de a susţine că proverbiala baftă a echipei din Ghencea vine pe filiera „norocul îi ajută pe cei puternici”.  Idee enunţată cu o aroganţă tâmpă de stelistul fanatic Tolontan, imediat după returul cu Grasshoppers, meci la care subsemnatul ţinuse cu Steaua, chiar dacă mă minunam la fiecare 5 minute de norocul care făcea ca mingea să refuze pur şi simplu să intre în poarta echipei lui Becali.

Tolontan despre norocul Stelei

În loc să-şi facă cruce şi să-i mulţumească lui Dumnezeu de norocul avut cu elveţienii, Tolontan (şi mulţi alţi stelişti ca el) au crezut, în prostia lor, că ăsta e prilejul ideal pentru a spune ceva de genul

Răzvan Lucescu, simbolul neputinţei de a juca la victorie

 Răzvan Lucescu este fiul tatălui său, iar acest fapt i-a asigurat un start cât se poate de lansat în meseria de antrenor. A ajuns să antreneze Rapidul la o vârstă extrem de fragedă pentru această meserie, a făcut oarece performanţă în Cupa UEFA (care, la vremea aia, era departe până şi de ce este acum Europa League), a avut rezultate mediocre în campionatul intern, după care s-a văzut numit selecţioner. Asta mai mult pentru că vroia Mircea Sandu să-l împace pe singurul antrenor adevărat din familia Lucescu pentru măgăria pe care i-o făcuse FRF-ul cu nişte ani în urmă, decât pentru că ar fi crezut cineva cu adevărat că juniorul este o soluţie.

 Din păcate pentru Răzvan, calitatea de fiu al tatălui său a fost suficientă pentru ocuparea postului, dar nu înseamnă nimic când vine vorba despre atingerea obiectivelor stabilite. În această seară Răzvan Lucescu a demonstrat clar, indubitabil, că funcţia de selecţioner este o pălărie prea mare pentru el: într-un meci în care ne trebuia neapărat victoria, el a jucat prudent, la „să nu luăm gol că poate-poate dăm unul” până în minutul 75. Abia atunci a îndrăznit să rişte cu trei vârfuri, lucru care s-a văzut imediat în cele patru mari ocazii de gol create în numai 15 minute. Era însă târziu, mult prea târziu, şi oricum norocul nu este punctul forte al unui Lucescu, fie el şi junior.

 E drept, Răzvan a progresat niţel în anii scurşi de la

UFC-117: Anderson Silva întoarce incredibil meciul pentru titlu

  Bătut îngrozitor de gură-mare Chael Sonnen vreme de 4 runde şi 3 minute dintr-a cincea, Anderson Silva a reuşit să-şi păstreze titlul deţinut din Octombrie 2006 printr-o răsturnare incredibilă de situaţie: în timp ce era cotonogit măr de adversar, a reuşit să se strecoare cumva de sub acesta şi să-i aplice un triangle choke care a pus capăt luptei.

 Pentru cine n-a văzut meciul, trebuie spus că fiecare rundă a părut trasă la indigo: imediat ce începea lupta, Chael Sonnen îl ducea la sol pe Anderson Silva şi apoi   îi căra lovituri cumplite, de asemenea manieră încât a fost la un pas

România-Namibia 17-21, sau cum am ajuns în lumea a patra a rugby-ului

 În timp ce atenţia întregii planete era îndreptată spre  festivitatea de deschidere a C.M. de fotbal, pe stadionul Arcul de Triumf se desfăşura unul din cele mai triste episoade din istoria rugby-ului românesc: naţionala era învinsă de reprezentativa Namibiei, echipă din lumea a patra a acestui sport!

 Pentru cine nu e prea familiarizat cu rugby-ul, trebuie precizat că, într-o măsură chiar mai clară decât în Africa de Sud, rugby-ul este sportul minorităţii albe în Namibia, iar această minoritate abia mai reprezintă, în 2010, 6% din cele 2,1 de milioane de locuitori. Cu alte cuvinte, naţionala României a fost bătută azi de o echipă similară cu o reprezentativă a Botoşaniului! Afirmaţia nu este deloc exagerată, iar cei care au văzut meciul s-au putut convinge de faptul că echipa Namibiei era formată din

Badr Hari, dat în urmărire de poliţia olandeză!

 Conform ziarului olandez Algemeen Dagblad, celebrul luptător K-1 Badr Hari este căutat de poliţia din Olanda pentru agresarea unui bodyguard. Incidentul s-a petrecut în februarie, dar investigaţiile au avansat foarte lent din cauză că victima nu a depus plângere, iar camerele de supraveghere din faţa clubului Blinq nu au înregistrat lupta.

 Poliţia olandeză a reuşit în cele din urmă să-i identifice pe cei patru suspecţi abia săptămâna trecută. Doi au fost ridicaţi de la domiciliu, unul s-a predat de bună-voie, iar al patrulea, nimeni altul decât Badr Hari, este acum căutat de poliţie. Cei trei amici ai lui Badr Hari au fost eliberaţi condiţionat, după ce ancheta preliminară a stabilit că au jucat doar un „rol de sprijin” în agresarea bodyguardului.

 Avocatul lui Badr Hari declarase că acesta se va prezenta de bună-voie la poliţie miercurea trecută, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Cum starul K-1 nu a fost găsit de poliţişti nici în cursul percheziţiei efectuate la domiciliu, Badr Hari este, în momentul de faţă, dat în urmărire de către poliţia olandeză.

 Ziarul Algemeen Dagblad susţine că  incidentul a fost cauzat de

„Plângăciosul” Remy Bonjasky se retrage

Conform cunoscutului site de arte marţiale headkicklegend, surse apropiate lui Remy Bonjasky afirmă că luptătorul se va opera din nou la ochi, după care va mai susţine un singur meci, cel de retragere. Zvonurile sunt confirmate şi de un recent interviu al lui Bonjasky.

 Tot headkicklegend susţine şi că Bonjasky negociază de zor atât cu K-1 cât şi cu It’s Showtime pentru a scoate cât mai mulţi bani din acest ultim meci, lucru pentru care, de altfel, cu greu îl poate blama cineva.

 În schimb, în opinia subsemnatului, Bonjasky se va acoperi definitiv de ridicol dacă adversarul său în acest ultim meci va fi oricine altcineva decât